LOADING

Type to search

Biserica şi cimitirul Eroilor Martiri

Biserica şi cimitirul Eroilor Martiri

Share

Biserica Eroilor Martiri ai Revoluţiei din Decembrie 1989 este singura din Bucureşti (şi, după ştiinţa noastră, chiar din ţară) ce poartă hramul „Naşterea Mântuitorului“. Povestea ridicării acestui lăcaş este zbuciumată. După atâta amar de întuneric comunist, în primăvara primului an de libertate şi democraţie, un grup de părinţi îndureraţi înfiinţează Asociaţia pentru Cinstirea Eroilor Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Aceasta nu are şi nu a avut niciodată vreo legătură cu asociaţiile de revoluţionari. Scopul membrilor ei era  să păstreze vie memoria celor ce şi-au jertfit viaţa pentru binele nostru, al tuturor. În viitor, părinţii martirilor vor să deschidă un muzeu memorial chiar în curtea bisericii. Acolo vor fi expuse mărturii ale acelor zile, obiectele personale ale eroilor şi fotografii.

 

„Pentru a putea înţelege ce în­seamnă jertfa acestor copii trebuie să mergem înapoi la Altci­neva, Care S-a jertfit acum 2000 de ani! Dacă nu credem în acea jertfă, cu atât mai puţin o vom crede pe aceasta! De dincolo de lumină, ochii copiilor ucişi în decembrie ’89 ne privesc trişti şi plânşi. Ne roagă să le vorbim şi să spunem lumii despre ei.“
O mamă

 

O biserică a martirilor
Cea mai arzătoare do­rin­ţă a părinţilor, fiilor şi so­ţiilor celor ucişi în decembrie a fost de a construi un aşe­ză­­mânt religios, care să du­reze peste veacuri şi să amintească me­reu de sângele nevinovat vărsat în acele cum­pli­te zile şi nopţi. Un vis care a devenit realitate. As­tăzi, înăl­ţân­du-şi zveltă  tur­lele spre tăriile ce­ru­lui, bise­ri­ca do­mi­nă împrejurimile, îmbră­ţi­şată de Cimitirului Ero­ilor, aflat în apropiere. A fost nevoie de 3 ani de alergătură pe la autorităţi şi de escalada­rea unui mecanism birocratic infernal, până când edilii de atunci să aprobe ridicarea edifi­ciului. La valoarea banilor din 1993, numai pen­tru eliberarea autorizaţiei de construcţie, Pri­­mă­ria Capitalei a solicitat suma de 7.000.000 de lei. Iniţial, terenul a fost concesionat pe 2 ani, res­pon­sa­bilii municipalităţii fiind convinşi că membrii asociaţiei nu vor putea demara lucrările. Am aflat de la preşedintele organizaţiei, prof. An­ghel Cio­ran, că terenul pe care se află monumentala clădire a fost concesionat de Primărie pentru 49 de ani. Sfinţi­rea locului pe care s-a ridicat biserica s-a făcut în data de 6 decembrie 1991. Slujba a fost oficiată de PF Pa­triarh, împreună cu un sobor de ierarhi şi preoţi. Pe 19 martie 1993 s-a pus piatra de te­me­lie, la baza construcţiei fiind zidit răbojul întoc­mit de Părintele Ga­leriu şi tabelul cu numele celor ce odihnesc în acest cimitir. Biserica şi cimiti­rul eroilor sunt declarate monumente al Mu­nicipiului Bucureşti.

Sfintii Epictet şi Astion ocrotesc lăcaşul
La solicitarea asociaţiei, „Institutul Pro­iect“- Bucureşti şi-a dat acordul pentru întocmirea unui proiect de biserică, după o idee a arhitec­tului Nicolae Diaconu. Atunci, lucra­rea a fost eva­luată la 500.000.000 de lei. Executarea a fost încre­din­ţată unui grup de specia­lişti, coordonat de arh. Ale­xan­dru Popescu-Greaca şi de ing. Victor Nedriţă. Pro­iec­­tul respectiv a primit acor­­­­dul asociaţiei şi un răs­puns pozitiv din par­tea Co­misiei de Avizare din cadrul Minis­te­rului Lu­cră­rilor Pu­bli­­ce. Con­struc­ţia a început pe data de 19 martie 1993. Au trecut câţi­va ani de mun­că, cu întreruperi şi con­tinuări. „Îmi aduc amin­te cât de greu ne-a fost la înce­put“, mărtu­riseşte preotul pa­roh şi doctor în fi­lo­sofie, Ma­rius Lăcătuşu. „Atunci slujeam între nişte pe­reţi goi, alături de părintele Cornel. Era un frig cumplit, pentru că nu se construise încă cupola, dar ne îmbărbătau sufletele eroilor înmormântaţi alături. Deseori ne ajuta şi Prea Sfinţia sa, Teodosie, care venea şi slujea împre­ună cu noi. Ne bucuram când vedeam cum creş­te biserica în fiecare zi! Apoi, părintele Cornel a plecat şi în locul lui a venit preotul Dorin Bădună, care e lângă mine me­reu, şi la bine, şi la greu“. În anul 2003 lucrarea e terminată în totalitate. În interior, cata­pe­teas­­ma, stranele, lambriurile, jil­ţul împărătesc şi tetrapodurile au fost executate în stil neobi­zantin, specific bisericii orto­do­xe. Pictu­ra în frescă este rea­li­za­tă mai târ­ziu de Vasile An­ghe­lache. ÎPS Teodosie, Arhi­e­­pis­­copul Tomi­su­lui, a ofe­rit Bi­­sericii Ero­i­lor moaş­­tele mar­ti­rilor Epictet şi As­ti­on, care sunt de atunci ocro­­ti­torii lăcaşului. Pe data de 1 iunie 2003, într-o duminică luminoa­să, Prea Fe­ri­citul Pă­rinte Teoctist, Pa­triar­hul Bi­se­ri­cii Or­to­doxe Ro­mâ­ne, a săvâr­şit sluj­ba de sfin­­ţire şi Sfân­ta Li­tur­ghie la Biserica Eroilor Revo­luţiei.

 

Rana vie
Şi iar s-a mai scurs un an peste mor­mintele pline de flori, peste sufle­tele singure şi cernite ale celor rămaşi, care aşteaptă un răspuns. Au trecut 15 ani de la aşa-zisa revo­lu­ţie, revoltă populară sau lovitură de stat, cum vrea să numească fie­ca­re. 15 ani de promisiuni, de minciuni, de umi­linţe şi tergiversări în afla­rea adevărului. Şi crucile sunt aco­lo, albe, parcă luminând. Stau drepte ca nişte degete disperate şi acuzatoare întinse spre noi, cei vii, grabiti şi egoişti, uneori nepăsători, aşa cum trecem zilnic prin faţa lor, cocoţaţi în noile noastre maşini cu aer condiţionat sau simplu, pe jos, înfulecând ceva bun de la McDonald’s.
Se apropie grăbit sărbătorile. Vine Crăciunul. Dar pentru rudele celor peste 280 de martiri înmormântaţi în Cimitirul Eroilor acest lucru înseamnă o rană mereu vie. La­cri­mile părinţilor refuză să se usuce pe obraji. Înainte de fiecare sărbătoa­re a Naşterii Domnului îşi amintesc de copiii morţi şi de atunci bucuria Crăciunului nu mai e completă.

Era doar un puşti
Toţi membrii Asociaţiei pentru Cinstirea Eroilor Martiri ai Revoluţiei din Decembrie ‘89 au pierdut pe câte cineva. Preşedintele, prof. An­ghel Cioran, nu mai are pe nimeni. Unicul fiu, Gabriel, a fost ucis la 31 de ani. Era ingi­ner şi avea toată viaţa înainte. Băiatul lui Ion Barbu, se­cretarul asociaţiei, e înmormântat tot aici. Omului îi e greu să accepte şi după 15 ani. Îl doare. Câteodată îi vine să-şi smulgă inima din piept şi s-o arunce hăt, departe! S-a săturat. Noroc că mai are un băiat, altfel ar fi înnebunit! „Mi-e tare dor de el“, oftează tatăl, cu ochii nu­mai ape. „Mi l-au omo­rât. Ce vină avea? Ce-a făcut? Ştiţi ce silă îmi e când apar oficialităţile ro­mâneşti în fiecare decembrie şi depun co­roa­ne de flori aici?! Îi vezi pe toţi după aceea la televizor cum mimează interesul şi sufe­rinţa“. În timp ce tatăl vorbeşte, se stâr­neşte o ploaie rea şi deasă. Picuri mari stropesc mormântul alb. Par lacrimi venite din cer. Cu palmele tre­mu­rânde, tatăl le şterge pios. Dră­găs­tos. Dar ele tot cad peste creş­te­tul părintelui îndurerat, peste cru­cea din marmură, peste foto­gra­fia din care priveşte trist un tânăr inocent. Era doar un puşti. Avea 19 ani. Îl chema Mihail.

„Maică-ta e tot aşa cum o ştii. Te aşteaptă!“
Ploaia nu încetează. La câţiva paşi de noi o mamă pune flori proas­pete peste mormântul copilului ei, Florian Ciungan. „Iar l-am vi­sat“, oftează femeia printre lacrimi. „Me­reu îl visez. Se făcea că era îm­bră­cat frumos, în nişte straie împărăteşti. Of, Doamne, mi-e atât de dor de el, încât simt că mă topesc!“. Lângă Florian se află mormântul lui Eugen, născut pe 22 decembrie 1960 şi mort pe 25 de­cembrie 1989. Şi la el a venit mama cu flori. Coboară frigul printre cruci şi înserarea. Arome de candelă şi de brad urcă spre porţile norilor. Undeva, spre marginea cimitirului, aproape de ieşire, licăre o luminiţă albă ca o speranţă. Un bătrân tată, cu bascul în mâini, stă în genunchi lângă crucea copilului său. Omul nu plân­ge. Nu mai poate. Zâmbeşte încontinuu şi mân­gâie mormântul, în neştire. Îl sărută afectuos. Îi vorbeşte încetişor: „Trece timpul, dragu’ tatii! Nu prea am noutăţi. Sor-ta s-a măritat, are şi un băieţel. Astea le ştii, ţi le-am spus data trecută, de ziua ta. Lică e în America, Loredana a luat la facultate a patra. Maică-ta e tot aşa cum o ştii. Te plânge. Te aşteaptă. I se pare că baţi la uşă…“ Şi bietul tată vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte, iar cuvintele lui înecate în durere se topesc liniştit, cuminţi, în susurul ploii care-l udă până în adâncul sufletului.