Cutlumuş, cândva Lavra cea Mare a Ţării Româneşti
Share

Fiind la numai câteva minute de Karyes (capitala Sfântului Munte Athos), aproape că nu a fost drum în „Grădina Maicii Domnului“ să nu fi poposit, măcar pentru câteva clipe, la Mânăstirea Cutlumuş. Odată am mers acolo chiar în ziua de după hram şi am ascultat cu emoţie pomenirea ctitorilor voievozi români cu doamnele şi cu copiii lor.
După Marea Lavră, Vatoped, Iviron, Hilandar şi Dionisiu, urmează în ierarhia athonită cea de a şasea mănăstire: Cutlumuş, cu hramul Schimbării la Faţă a Domnului. Originea numelui ei se pierde în negura vremii, undeva la începuturile mânăstirii, în secolele 10-11. Unii afirmă că ar fi vorba de numele fondatorului (Kotloumous), un turc care s-a încreştinat, alţii spun că s-ar traduce „sfântul care a venit din Etiopia”, iar alţii consideră că Kutlumus înseamnă, într-un vechi dialect arab, „Hristos Mântuitorul”, Cel Căruia îi este închinată mânăstirea.
Prima atestare documentară a mânăstirii este din 1169 şi primele ajutoare din Ţările Române se pare că au venit aici în vremea lui Nicolae-Alexandru Basarab (1352-1364). Adevărata ei înflorire începe însă cu stareţul Hariton, cel care a refăcut-o cu ajutorul lui Vladislav I (Vlaicu Vodă), domn al Ţării Româneşti între 1364-1374. Hariton s-a implicat atât de mult în ridicarea Mânăstirii Cutlumuş, încât în 1394 aceasta era cunoscută drept „Mânăstirea lui Hariton”. Astfel, el a făcut nu mai puţin de şapte drumuri în Ţara Românească, obţinând ajutoarele promise de Vladislav, care se angajase spunând: „Voi înconjura cu ziduri şi cu turn de întărire mânăstirea, voi înălţa biserică, trapeză, chilii, voi răscumpăra moşii şi voi da animale, ca prin aceasta să fie pomeniţi părinţii Domniei Mele şi eu…”
Se cuvine să mai poposim puţin asupra relaţiei speciale dintre stareţul Hariton şi Ţara Românească. E cunoscută corespondenţa sa cu voievodul român, care cerea, în schimbul ajutoarelor pe care urma să le trimită, ca părinţilor români ce vieţuiau la Cutlumuş să li se permită să ducă o viaţă de sine. Se pare că stareţul Hariton a încercat să îl convingă pe domnitor asupra importanţei vieţii de obşte, pe care o numea „rai pe pămînt”, însă tot ce a obţinut a fost ca stareţul Mânăstirii Cutlumuş să fie întotdeauna ales dintre călugării greci (ce duceau viaţă de obşte). Mai e de menţionat că între 1372-1380, Hariton va fi Mitropolit al Ungrovlahiei.
Iată şi cuvântul său către cei ce-i vor urma: „Pe cine va alege Dumnezeu să fie mitropolit în Ţara Ungrovlahiei, să fie ctitor al Mânăstirii Cutlumuş şi să o ajute cu zel ca şi noi, iar mânăstirea să fie datoare a-l scrie la Sfânta Proscomidie ca ctitor…”.
Între ctitorii Cutlumuşului s-au adăugat apoi, rând pe rând, Mircea cel Bătrân, Laiotă Basarab, Basarab cel Tânăr, Vlad Călugărul, Vlad Înecatul, Vlad Vintilă şi nu în ultimul rând Radu cel Mare şi Neagoe Basarab. Acesta din urmă a ridicat aici Biserica Sfântului Nicolae, chilii, trapeză (sala de mese), pivniţă, brutărie, bucătărie, hambar, bolniţă, arhondaric (pentru primirea oaspeţilor) şi alte construcţii, a acoperit biserica cu plumb şi i-a pus geamuri, a construit port întărit cu zid şi a numit Cutlumuşul Lavra cea Mare a Ţării Româneşti.
Mai târziu, Elisabeta Movilă şi Gavriil Movilă, urmaţi de marele Matei Basarab care a ajutat la repararea picturii bisericii şi a reconfirmat închinarea către Cultumuş a Mânăstirii Clocociov din jud. Olt, cât şi o serie de domnitori fanarioţi, precum Alexandru Ipsilanti, Vodă Caragea, Mihail Şuţu şi Alexandru Moruzi, şi-au legat numele de Cutlumuş. Ultima mare danie românească către această mănăstire, şi se pare chiar către Athos, îi aparţine moşieresei Marghioala Procopie Canusi cu ajutorul căreia Cutlumuşul s-a putut reface după incendiul devastator din 1870.
În Mânăstirea Cutlumuş, care numără în prezent 30 de vieţuitori, se păstrează o parte din lemnul Sfintei Cruci, piciorul Sfintei Ana (moaşte întregi), mâna Sf. Grigore Teologul şi capul Sf. Alipie Stâlpnicul, toate dăruite mânăstirii de primul său ctitor, împăratul bizantin Alexie Comnenul (1081-1118), cât şi multe alte părticele din moaştele altor 70 de sfinţi. Ca şi în celelalte mânăstiri athonite, şi aici se păstrează o bibliotecă impresionantă, conţinând, printre altele, 662 de manuscrise (din care 100 pe pergament).