Cutlumuş, cândva Lavra cea Mare a Ţării Româneşti

Fiind la numai câteva minute de Karyes (capitala Sfântului Munte Athos), aproape că nu a fost drum în „Grădina Maicii Domnului“ să nu fi poposit, măcar pentru câteva clipe, la Mânăstirea Cutlumuş. Odată am mers acolo chiar în ziua de după hram şi am ascultat cu emoţie pomenirea ctitorilor voievozi români cu doamnele şi cu copiii lor.

După Marea La­vră, Vatoped, Iviron, Hilandar şi Dionisiu, ur­mează în ierarhia athonită cea de a şasea mă­năs­tire: Cutlumuş, cu hramul Schimbării la Faţă a Dom­nului. Ori­gi­nea numelui ei se pier­de în ne­gu­ra vre­mii, undeva la înce­pu­tu­rile mânăstirii, în secolele 10-11. Unii afirmă că ar fi vorba de nu­­me­le fondatorului (Kotlou­mous), un turc care s-a încreş­ti­nat, alţii spun că s-ar traduce „sfân­­tul care a venit din Etiopia”, iar alţii consi­deră că Kutlumus în­seamnă, într-un vechi dialect arab, „Hristos Mân­tuitorul”, Cel Că­ruia îi este în­chi­nată mânăstirea.
Prima atestare documentară a mânăstirii este din 1169 şi pri­mele ajutoare din Ţările Ro­mâne se pare că au venit aici în vremea lui Nico­lae-Alexandru Basarab (1352-1364). Adevărata ei înflo­ri­re înce­pe însă cu stareţul Hari­ton, cel care a refăcut-o cu aju­to­rul lui Vla­dislav I (Vlaicu Vodă), domn al Ţării Româneşti între 1364-1374. Hari­ton s-a implicat atât de mult în ri­dicarea Mânăstirii Cutlumuş, încât în 1394 aceas­ta era cunos­cută drept „Mânăstirea lui Hari­ton”. Astfel, el a făcut nu mai puţin de şapte drumuri în Ţara Ro­mâ­neas­că, obţinând ajutoarele pro­mi­se de Vladislav, care se an­ga­jase spunând: „Voi înconjura cu zi­duri şi cu turn de întărire mâ­năs­ti­rea, voi înălţa biserică, trapeză, chilii, voi răscumpăra moşii şi voi da ani­male, ca prin aceasta să fie po­me­niţi părinţii Domniei Mele şi eu…”
Se cuvine să mai poposim pu­ţin asupra relaţiei speciale dintre stareţul Hariton şi Ţara Româ­neas­că. E cunoscută corespondenţa sa cu voievodul român, care cerea, în schimbul ajutoarelor pe care urma să le trimită, ca părinţilor ro­mâni ce vieţuiau la Cutlumuş să li se permită să ducă o viaţă de sine. Se pare că stareţul Hariton a în­cer­cat să îl con­vin­gă pe domnitor asupra im­por­tan­ţei vieţii de obşte, pe care o nu­mea „rai pe pămînt”, însă tot ce a obţinut a fost ca sta­re­ţul Mânăstirii Cutlumuş să fie întotdeauna ales din­tre călugării greci (ce duceau via­ţă de obşte). Mai e de menţionat că între 1372-1380, Hariton va fi Mi­tropolit al Ungrovlahiei.
Iată şi cuvântul său către cei ce-i vor urma: „Pe cine va alege Dumnezeu să fie mitropolit în Ţara Ungrovlahiei, să fie ctitor al Mânăstirii Cu­tlumuş şi să o ajute cu zel ca şi noi, iar mâ­năs­tirea să fie datoare a-l scrie la Sfânta Pros­comidie ca ctitor…”.
Între ctitorii Cutlumuşului s-au adăugat apoi, rând pe rând, Mircea cel Bătrân, Laiotă Basarab, Basarab cel Tânăr, Vlad Călugărul, Vlad Înecatul, Vlad Vintilă şi nu în ultimul rând Radu cel Mare şi Neagoe Basarab. Acesta din urmă a ridicat aici Biserica Sfântului Nicolae, chilii, trapeză (sala de mese), pivniţă, brutărie, bucătărie, ham­bar, bolniţă, arhondaric (pentru primirea oas­peţilor) şi alte construcţii, a acoperit biserica cu plumb şi i-a pus geamuri, a con­stru­it port întărit cu zid şi a numit Cu­tlumuşul Lavra cea Mare a Ţării Ro­mâneşti.
Mai târziu, Eli­sa­beta Movilă şi Gavriil Mo­vi­lă, ur­maţi de marele Matei Basarab care a aju­tat la repa­rarea picturii bise­ricii şi a recon­fir­mat închinarea către Cultumuş a Mânăstirii Clocociov din jud. Olt, cât şi o serie de dom­ni­tori fanarioţi, precum Alexandru Ip­silanti, Vodă Caragea, Mihail Şuţu şi Ale­xandru Moruzi, şi-au legat numele de Cutlumuş. Ulti­ma mare danie românească către această mă­năs­­ti­re, şi se pare chiar către Athos, îi aparţine mo­şieresei Marghioala Procopie Canusi cu aju­torul căreia Cutlumuşul s-a putut reface după incendiul devastator din 1870.
În Mânăstirea Cutlumuş, care numără în pre­zent 30 de vieţuitori, se păstrează o parte din lemnul Sfintei Cruci, piciorul Sfintei Ana (moaşte întregi), mâna Sf. Grigore Teo­lo­gul şi capul Sf. Alipie Stâlpnicul, toate dăruite mâ­năstirii de primul său ctitor, împăratul bizan­tin Alexie Comnenul (1081-1118), cât şi multe alte părticele din moaştele altor 70 de sfinţi. Ca şi în celelalte mâ­năs­tiri athonite, şi aici se păstrează o biblio­tecă im­presionantă, conţi­nând, prin­tre altele, 662 de ma­nu­scri­se (din care 100 pe per­ga­ment).