LOADING

Type to search

Cristian Tabără: Grija de cei morţi

Share

Există câteva lucruri despre om şi eternitate pe care le înveţi încă înainte să fi aflat că există Dumnezeu: naşterea, căsătoria şi moartea. Vii pe lume, îi cunoşti pe ai tăi, îţi faci prieteni, iubeşti, te căsătoreşti, dai naştere altei vieţi, mor ai tăi, îţi mor prieteni, îţi duci viaţa mai departe, îmbătrâneşti, te pregăteşti de drum şi apoi mori. Inevitabil. Mori, însă, … de tot? Cum adică, de tot?! Adică dispari cu totul, sau există un suflet care trăieşte şi după moartea trupului?
Noi, credincioşii, credem că sufletul este veşnic şi că, după moartea trupului, acest suflet se înfăţişează la o primă judecată a lui Dumnezeu, numită şi judecata particulară, în care păcatele personale vor determina locul în care va ajunge sufletul până la a doua venire a Mântuitorului. Abia atunci va avea loc judecata definitivă, după ce atât cei vii, cât şi cei morţi din toate veacurile, care vor învia, se vor prezenta în faţa Domnului, la judecata de obşte. Abia atunci sufletul va fi mântuit pentru eternitate sau osândit veşnic, spune Biblia. Desigur, mulţi nu sunt de acord cu cele spuse mai sus şi există chiar şi pretinşi creştini care cred că moartea omului înseamnă în egală măsură dispariţia sa trupească şi cea sufletească, dar nu despre acest lucru vorbim acum. Noi admitem că sufletul trece de judecata particulară şi că, în rai sau iad, el îşi aşteaptă judecata de obşte. Mai mult, ştim că Biserica a rânduit rugăciuni pentru cei răposaţi, dar mai ştim şi că există confesiuni şi culte creştine care se opun acestor rugăciuni, pe motiv că cei vii nu au cum să intervină pentru cei morţi şi că ele nu sunt argumentate biblic.
Iată, aşadar, întrebările care apar în această chestiune. Pot cei vii să se roage pentru cei morţi, sau acest lucru este o invenţie lumească fără bază în Sfânta Scriptura? Pot rugăciunile schimba ceva din starea sufletului după moarte? Au ritualurile pentru răposaţi justificare sau în ele s-au amestecat şi părţi absurde, străine de învăţătura Bisericii?
Conform Bibliei, cei vii pot şi trebuie să se roage pentru cei morţi. Iată ce citim în Vechiul Testament, la II Macabei 12, 43-46: Şi, făcând adunare de bani după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis la Ierusalim, să aducă jertfa pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi. Şi a văzut că celor ce cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost că a făcut curăţenie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat. La acest text se adaugă toată învăţătura Mântuitorului despre învierea morţilor şi viaţa veşnică din Noul Testament, precum şi faptul că toată această învăţătură este bazată pe iubire, care nu dispare o dată cu moartea cuiva. Cele două alăturate arată limpede că dacă cei vii se roagă pentru cei morţi, a căror judecată nu este încă definitivă, păcatele acestora pot fi „slobozite“.
Totuşi, să observăm că cei care respectă porunca biblică o fac deseori cu prea multă osâr­die, adăugând ritualurilor bisericeşti elemente străine, care vin din tradiţia populară şi pe care – de multe ori – le aplică aproape fanatic. Astfel, pe lângă slujba de înmormantare şi parastasurile rânduite de Biserică, mulţi cre­din­cioşi fac tot felul de bizarerii, cum ar fi uda­rea din belşug a mormântului, pentru ca ră­po­satul să nu sufere de sete! Iar dacă nu reusesc, trăiesc cu un imens sentiment de vinovăţie, de ca şi cum cel plecat ar avea nevoie de apa din această lume. Asemenea credinţe primitive n-au nimic în comun cu ceea ce i se întâmplă sufletului după moarte şi sunt moştenite din folclorul păgân, în care se crede că sufletul „neîmpăcat“ prin diverse practici va reveni pentru a se răzbuna pe cei care nu-l cinstesc cum se cuvine.
Ar fi mult mai bine să înveţe creştinii ceea ce spune Biserica, nu babele speriate de cine ştie ce demoni din preistoria păgână, şi să se roage pentru liniştea şi iertarea celor morţi ai lor, nu pentru prostiile spuse printre ulucii gardului. Căci, după cum se spune în Scriptură, cu adevărat deşertăciune este tot omul ce trăieşte (Psalmi 37, 7). Abate ochii mei de la deşertăciuni şi mă înviorează în căile Tale! (Psalmi 68, 37). Cel ce umblă după deşertă­ciune este om lipsit de minte. (Pilde 12, 11).