LOADING

Type to search

Românul care a mutat biserici

Share

În luna februa­rie se împlinesc 19 ani de când inginerul – acum septuagenar – Eu­ge­niu Iordăchescu a reuşit imposibilul: trans­la­rea Palatului Sinodal din incinta Mănăs­tirii Antim din Bucureşti. De­mo­lă­rile ordo­nate de clanul Ceauşescu desfi­gurau chi­pul capitalei României. În acei ani, ’80, aveau să cadă sub lama buldoze­re­lor 29 de lăcaşuri de cult ortodoxe. Peste alta­rele culcate la pământ, batjocorite (aten­ţie, pe timp de pace, fără nă­vălire străi­-nă!), aveau să se ridice puş­căriile colective denumite de comunişti „blo­curi de lo­cuinţe“. Unii dintre noi regre­tă acum acei ani, uitând că niciodată în isto­ria ei, Bi­­se­rica Ortodoxă nu a fost supusă unor ase­­menea umilinţe, unui asemena jaf, unor asemenea distrugeri, fără nici un folos. Exceptând doar visul unui nebun de se­cre­tar general de partid comunist, care dorea ca Bucureştiul să se­me­ne cât mai mult cu Phenian-ul lui Kim Ir Sen…
Atunci, în acel deceniu oribil, inginerul Iordăchescu, pe atunci Director la Proiect Bucureşti, a propus o soluţie extremă, dar care putea salva ceva din calea „siste­ma­tizărilor“ ceauşiste: translarea biserici­lor, adică retragerea lor pe alte amplasamen­te, spre a fi ferite de ochii vigilenţi ai „pe­rechii prezidenţiale“. În total, 12 bise­­­rici au fost salvate astfel, chiar dacă în cazul unora le-a fost schilodită atmosfera istorică, prin aşezarea lor în spatele şi­rului de blocuri. Oricum, este poate cea mai mare acţiune de salvare patrimonială din România, şi asta datorită curajului unui singur om. El este invitatul nostru în cele ce urmează…

 

Domnule inginer, cum aţi ajuns să mutaţi bi­serici?  
Fiind director tehnic la Institutul Proiect Bucu­reşti, mă ocupam de planul de sistematizare  şi mo­der­nizare a oraşului. În cadrul acestei acţiuni erau anumite obiective care trebuiau să dispară, atunci când s-a hotărât realizarea Centrului Civic, în mod deosebit cu fosta „Casă a Republicii“, ac­tua­lul se­diu al Parlamentului. Suprafaţa pentru aceas­tă nouă construcţie era foarte mare şi cu­prin­dea, în zona respectivă, biserici importante. Prin­tre cele de patrimoniu se numărau: Schitul Mai­cilor, Palatul Sinodal de la Mănăstirea Antim, Mă­năstirea Antim, Biserica Sfântul Nicolae. Toa­te ur­mau să fie demolate. Pentru recuperarea lor am fă­cut, atunci, această propunere.
Mai mutaseţi până atunci astfel de obiective?
Nu. Dar mi s-a luminat gândul când a fost vorba de Schitul Mai­cilor, care era o oază. Era ceva de vis să intri în curtea mănăstirii şi să te poţi re­cu­lege. Mai­ci­le, în ateliere, lucrau iconiţe în aur şi ar­gint, obiec­te de cult în general.
Cum de au acceptat comuniştii planul Dvs.?
A fost în primul rând consecinţa presiunilor din toa­te părţile, atât interne, cât şi externe, cu privire la protejarea unor monumente. Aşa a fost făcută, o excepţie să-i spunem, lucru pe care l-am aflat mai târziu. Schitul Maicilor l-am salvat în­drăz­nind să fac o propunere concretă de mutare a ei. Am insistat, având atunci posibilităţile de a de­mon­stra că este posibil, şi, cu sprijinul Primăriei, s-a acceptat această treabă. A avut 5 mutări în spa­ţiu ca să poată să fie salvată…

Numărul bisericilor salvate

Ce rol a avut Biserica în toată această acţiune? V-a sprijinit?  
Aveam o foarte bună legătură cu Patriarhul Iustin Moi­sescu, pe care îl informam deseori despre aceas­tă treabă. Episcopul de atunci, Roman Ialo­mi­ţea­nul, nu era de acord sub nici o formă cu mu­tarea, do­rind ca biserica să rămână pe ampla­sa­ment. La ul­tima între­ve­dere, tensionată, Patri­ar­hul Iustin i-a spus: „Ce vrei? Nu înţelegi că nu se poate păstra aici? O să fie la 50, 100 de metri mai încolo, dar o vom avea întreagă!“. Atunci a ce­dat şi Episcopul Ro­­man. Primăria a insistat pen­tru ca Biserica să pri­mească un aviz de demolare sau de mutare. Ofi­cial, Biserica nu a fost de acord şi nu semnat nici un act în acest sens. După cum n-au avut acte şi n-au semnat ni­mic nici în pe­rioada Patriarhului Teoctist. Nu veţi găsi în nici o arhivă un aviz al vreunui Pa­tri­arh sau al unei pa­rohii că ar fi fost de acord.
Câte biserici au fost salvate, în total?
13 biserici. Cifra include şi o biserică în Reşiţa, ce se afla lângă Casa de Cultură. Trebuiau să fie demolate, alături de toate celelalte care s-au demolat până în 1989. Îmi amintesc o întâmplare: Schitul Mai­ci­lor, fiind pe traseu, pe şine, cei doi Ceauşeşti au ve­­nit în vi­zi­tă, şi au comentat. Ea i-a spus lui, ener­va­tă: „Ai vă­zut, mă, că au reu­şit?“. Ce se presupunea aici? Că fuse­se o în­ţe­le­gere între ei: „La­să-i, mă, să ve­dem dacă pot!“. Ulterior, am fost aver­tizat ca, în ca­zul lucrărilor, să am grijă asu­pra unor evenimente ne­prevăzute, şi că o să fiu sal­vat, chiar dacă se în­tâm­plă ceva rău. Ei tot spe­rau să nu meargă treaba…
Cât costa o asemenea lucrare, în medie?
Lucrările n-au costat atât de mult cât au costat uti­lajele. Dar având în vedere numărul mare de obiec­tive pe care le-am mutat, a meritat. Am pu­tea să repoziţionăm şi astăzi o serie întreagă de obiec­tive: Casa Vernescu, bunăoară, sau readuce­rea Bisericii Mihai Vodă pe vechiul amplasament.
Pe ce criterii se mutau anumite biserici, iar altele se demolau? Care era principalul criteriu: cel de ordin politic sau cel de ordin tehnic?
Toate au fost de ordin politic! În cazul Bisericii Sf. Vineri, am colaborat foarte bine cu pr. Gelu Bog­dan. şi acela era un obiec­tiv care trebuia trans­lat. În timpul unei vizite, chiar în­tr-o vineri, pe la 12.30, s-a luat hotărârea să fie de­molată. Ceau­şes­cu părea mai conci­li­ant. Ea nu. De al­tfel, ea a insistat să se dă­râme Sf. Vi­neri. Dis­cuţia a fost mai aprin­să între con­du­că­to­rii Primăriei. Unii au în­ţe­les că trebuia să rămână. Dar erau atunci prim vice-preşedintele şi vice-primarul care au spus că aşa s-a înţeles.
Există acte scrise în care se hotăra demolarea?
Da. Toate discuţiile se transformau în ceea ce se nu­mea „notă de cancelarie“, care se trimitea la par­tid şi venea înapoi semnată.

Recordul profesional

Care a fost cel mai greu moment din toată această acţiune de mutare?
Mu­tarea Palatului Sinodal de la Mănăstirea An­tim. Despre el se discuta în contradictoriu: să fie salvat, să fie demolat… Într-o zi, pe la ora 13, m-a su­nat primul se­cretar, să mă întrebe ce să le spună Ceau­şeştilor despre Palatul Sino­dal, dacă se poate muta sau nu. Era cu adevărat o lucrare total ieşită din proporţia a ceea ce făcusem până atunci. Are 52 de metri lungime, 25 metri lăţime, 3 nivele şi o greutate de 9.000 de tone (adică echivalentul unei garnituri de tren cu 900 de vagoane). O trea­bă foarte dificilă… Se apro­pia şi sezonul de iar­nă. Mă sună apoi după ora 16 şi-mi spune: „Gata, dă-i drumul!“. Era pentru prima dată când am mutat o clădire cu instalaţia de încălzire centrală în func­ţiu­ne, cu apă şi canal. Am făcut o miş­care de ro­tire, după aceea o deplasare. După ce l-am in­sta­lat, ni s-a spus să-l mai deplasăm 13 me­tri! şi asta pe un ger de -20 de grade, în februa­rie. Tot acolo am translat şi cuhnia, care ulterior a fost de­mo­lată de Elena Ceauşescu.
Câte tone de biserică aţi mutat?
Cred că vreo 75 000 de tone.
S-a mai făcut aşa ceva în lume?
În şcoală n-am învăţat nimic despre aceste lu­cruri, iar în ţară sunt pri­mul care am făcut-o.