Ultimul turnător de clopote

Pe timp de pace sau război, la bucurie sau necaz, bat clo­po­tele. Cheamă oamenii la biserică sau îi atenţionează că se întâmplă ceva. Demult, în vreme de război ele erau transformate în tunuri, iar când venea pacea, tunurile deveneau la loc, clopote. Chiar marele clopot de la Mi­tro­polie a fost realizat în anul 1889 prin to­pirea tunurilor turceşti luate ca pradă după Războiul de Independenţă. „Garanţia de funcţionare“ a unui clopot este de aproa­pe trei secole. Poate şi mai mult. Acum, puţin mai sunt aceia care se încu­me­tă să facă astfel de obiecte. Unul dintre ei este dr. inginer Dan Mihăescu din Bucureşti.

Iubitorul de clopote
„Dang-lang, dang-lang!“, bate un clopot în larma noroioasă a Bucureştiului. A murit cineva la început de ianuarie. Clopotul e nou şi sună bine. Lângă el mai sunt alte două. Toate cântă. Se scutură ca un strugure mare de fontă. E realizat de ing. Dan Mihăescu. El a înfiinţat în garajul socrului său, situat în cartierul Apă­ră­torii Patriei, o hală dotată cu utilaje specifice unui atelier metalurgic: cuptor de topit me­ta­le, ciocane, cleşti, matriţe. Pasiunea pentru me­talurgie a inginerului datează de aproape cinci decenii şi este o tradiţie de familie. Iubirea de Dumnezeu se împleteşte armonios cu dra­gos­tea de meserie. Bunicul lui era mare meşter în domeniu şi clopotar vestit. „Îmi iubesc meseria cu patimă. Încerc să las ceva în urmă şi în fiecare zi mă rog la Dumnezeu să-mi iasă bine clopotele. Ţin foarte mult la ele, sunt creaţiile mele şi ale meşterilor mei. Vrem să-l bucurăm pe Domnul, vrem să bucurăm oamenii care ascultă sunetele lor. În acest atelier am turnat, până acum, peste 250 de clopote, cu greutăţi cuprinse între 40 şi 1000 de kilograme, preţul fiind cam de 360 de mii lei/kg“. Primul clopot a fost turnat acum şase ani şi meşterul l-a dăruit bisericii din lemn din cartierul Titan, construită peste drum de blocul în care locuieşte nepoţica lui, Diana Alexandra Mihăescu. Fata cântă per­fect la pian, e elevă la liceul „Dinu Lipatti“ şi a primit numeroase premii internaţionale. In­ginerul metalurgist ţine la ea ca la ochii din cap. Cu banii câştigaţi pe vânzarea clopotelor, el plăteşte deplasările micuţei pianiste la concursurile de peste hotare. „Practic, pentru ea mun­cesc – mărturiseşte Dan Mihăescu, zâmbind. Am vrut să fie o legătură între vocaţia mea şi vo­caţia ei. Când pun mâna pe un clopot mă gândesc la clapele pianului şi la degeţelele ei. Vreau să o ajut şi eu cum pot“.

Compoziţia cântătoare
Tehnica fabricării este complicată şi cere atenţie. Clopotele se „toarnă“ ca în vremuri stră­vechi, după reţete secrete. Cuptorul este con­struit sub podea. Stăm deasupra lui. Se aud flă­cările urlând. E infernal de cald aici, iar afară e zăpadă şi bate un vânt de-ţi taie respiraţia. În cuptor se topeşte compoziţia „cântătoare“. Când metalul atinge omogenitatea potrivită acesta se scurge printr-un orificiu lăsat deschis la partea de sus a matriţei. Odată turnat, clopotul mai trebuie să stea o lună, două, ca să se ma­turizeze. După ce este curăţat de zgură şi dez­lipit de matriţă el rămâne îngropat în pământ, la picioarele muncitorilor, ca un trofeu misterios. Pentru ca un clopot să sune bine, la turnare, trebuie folosit pământ din Dealul Fe­leacului de lângă Cluj, pământ care „cântă“, cum spun bătrânii din Ardeal. El dă clopotului o reverberaţie mare şi un sunet dulce, unic. Produsul finit cântăreşte cât un taur comunal, dar su­netul lui frumos, acea notă „La“ ne încălzeşte inima la zi de sărbătoare sau ne-o întristează la în­mormântare. Dan Mihăescu a livrat clopote din bronz nu numai bisericilor din Bucureşti, dar şi în judeţele Alba, Argeş, Constanţa, Dolj, Olt, Prahova, Teleorman, Ilfov, Tulcea sau Ba­cău. Chiar şi o unitate militară din Craiova a cum­părat unul. În turlele mănăstirilor Remetea, Căl­dăruşeni, Hurezi, Poiana Mărului, în parohiile Tuzla II, Ileana, Corbii mari, Zalău, bat clo­po­te făcute tot de mâna iscusitului metalurgist.

Un clopot ca o pâine
Împreună cu aju­toarele lui de nă­dejde, fraţii Norocel (Petre, Dumitru, Ion şi Constantin, toţi cu nume de sfinţi), inginerul reuşeşte să construiască un clopot de biserică în două săptămâni. El foloseşte un bronz special care conţine staniu, nichel, ar­gint şi cupru. Se­cre­tele meseriei se păs­trează cu sfinţenie, fiecare clopotar având reţeta lui pro­prie în ceea ce pri­veşte procentajul metalelor componente. Înainte de a începe treaba, toţi îşi fac pioşi semnul crucii: „Ajută-ne, Doam­ne, să iasă bine clopotul nostru! Amin!“. Peste tot prin atelier sunt expuse icoane, une­le dintre ele făcute chiar de mâna ingi­ne­rului. Când este scos din cuptor, clo­­potul pare o imensă pâine din care ies aburi denşi. Con­fecţionarea lui cere muncă, nu glumă. Curge transpiraţia pe oameni. Cei patru fraţi Norocel sunt mici de statură. Cam cât un clopot, puţin mai mare. Când îi vezi zâmbeşti ironic. N-ai crede că îţi ridică de trei-patru ori greutatea pe care o au. Dar o fac cu uşurinţă şi bucurie. Stai cu respiraţia încremenită, de frică să nu li se rupă ficatul în ei de efort. Nu le crapă nimic. Palmele lor, târnăcoape. În rest, vână, fibră şi dragoste de me­se­rie şi de Dum­ne­zeu. Hala în care se învârt meşterii de dimi­nea­ţa până sea­ra este plină de clo­­pote. Şi mari, şi mici, strălucitoare, cu încrustaţii delicate. Preoţii care vor să le cumpere aşteaptă nerăbdători pe lângă ei.
La sfârşit, proas­pă­tul clopot este lo­vit de unul dintre meşteri cu o limbă metalică. Pen­tru con­trol. Sună bi­ne. Dan­­găt lung, pu­ternic. Vestitor de moar­te. Vestitor de sărbătoare. Vestitor de pace. Dang-Lang, Dang-Lang. Sunet dulce, sunet amar. Dang-Lang, Dang-Lang…