LOADING

Type to search

Cele 7 rostiri de pe Cruce

Cele 7 rostiri de pe Cruce

Share

În cele 6 ceasuri ale agoniei de pe cruce, Iisus a grăit în 7 rânduri, iar cuvintele rostite atunci alcătuiesc un rezumat testamentar al învăţăturii şi al misiunii Sale în lume. Succesiunea lor exactă e greu de stabilit, căci nici un evanghelist nu le pomeneşte pe toa­te, ci fiecare pe câte unele. În mare, aici le prezentăm, glosându-le pe scurt, în succesiu­nea pentru care a optat şi poetul creştin francez Paul Claudel (1868-1954), care a închinat Răstignirii, acum 7 decenii, un memorabil eseu lirico-teologic: Un poète regarde la croix («Un poet priveşte crucea»). N-am reţinut aici decât în mică măsură consideraţiile auto­rului francez, dar cei interesaţi le pot citi şi în româneşte, în frumoasa tălmăcire a Ancăi Sârbulescu (Ed. Anastasia, Bucureşti, 1994).

 

«Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!» (Luca 23, 34)
La început, Domnul pare să privească în jos, la cele ale pământului, arătându-Şi grija pentru lumea pe care venise s-o mântuiască. Prima Lui rostire de pe cruce este una de ier­tare faţă de cei ce-L răstigneau, aducând amin­te de porunca înnoită a iubirii, din Predica de pe Munte, care extindea iubirea (agape) şi asu­pra vrăjmaşilor, după modelul iubirii dumne­ze­ieşti (Matei 5, 44-48). Iubirea şi consecinţa ei firească, iertarea, împinse până la jertfa de sine, sunt baza întregului creştinism. În acelaşi duh cerem şi-n rugăciu­nea domnească (Tatăl nostru): «Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri». Dacă Cel fără de greşeală a iertat greşiţilor Săi chiar în toiul greşelii lor, cum oare noi, cei la rândul nostru plini de greşeli, nu vom ierta în urmă greşiţilor noştri?

«Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu mine în rai» (Luca 23, 43)
Pe aceeaşi linie a iubirii iertătoare («Dum­ne­zeu nu vrea moartea păcătosului, ci mântui­rea lui») se înscrie şi a doua rostire a Domnului pe cruce, binecuvântându-se astfel pocăinţa şi dreapta mărturisire, prin care tâlharul dobândeşte, chiar în ceasul al 12-lea, raiul comuniunii cu Hristos. Se împlineşte astfel deplin pro­feţia cum că mulţi vameşi (pă­cătoşi) vor dobândi împărăţia înaintea celor ce s-au socotit drepţi. Nimeni nu este ireme­diabil pierdut, iar ju­decata este a lui Dumnezeu, Care nu Se zgâr­ceşte în bunătatea Lui. Când tindem să fim ne­cru­ţători cu cel căzut, judecându-l în pripă, să ne aducem pe dată aminte că primul intrat în rai a fost un tâlhar pocăit în ceasul din urmă!

«Femeie, iată fiul tău!… Iată mama ta!» (Ioan 19, 26-27)
După ce le-a vorbit păcătoşilor, ce au mai grab­nică trebuinţă de grijă şi de milă, Domnul se adresează de pe cruce celor drepţi şi curaţi, maicii Sale şi lui Ioan, ucenicul cel mult iubit, încredinţându-i unul altuia, ca temelie şi chip al Bisericii Sale, instituite chiar atunci şi acolo, la picioarele crucii. Maica Domnului este con­sfinţită astfel ca Maică purtătoare de grijă a între­gu­lui neam creştinesc, care la rândul lui es­­te che­mat să vegheze asu­pra Bisericii mater­nale ca asupra Miresei lui Dumnezeu, măsură vie a dra­gostei ocro­ti­toare şi a comuniunii în Duhul Sfânt.

«Mi-e sete» (Ioan 19, 28)
Răstignitului Îi este sete: lucrul cel mai la îndemână, care se dă pe degeaba oricui, Îi este refuzat de către oameni Celui ce Şi-a pus via­ţa pentru ei! Celui ce le-a dăruit Cerul, n-au să-I dea decât oţet şi fiere! Celui ce este «dulceaţa lumii», lumea îi întinde, până-n ultima clipă, amă­răciunea păcatelor ei! Dar setea Domnului este mai mult decât setea de apă: este dorul neostoit al Fiului lui Dumnezeu după dra­gos­tea omului, şi dorul neostoit al Fiului Omu­lui după Tatăl ceresc. Pribegi prin lumea aceasta, purtându-ne cru­cea după pu­teri, oare nu în­se­tăm şi nu flă­mân­zim şi noi, fie­ca­re, urmând lui Hris­tos, după dra­gos­te şi du­pă dreptate, după «apa vieţii» şi după «pâi­nea cea spre fiinţă»? Prin setea aceasta, Cel spân­zurat între pă­mânt şi cer Îşi îndreaptă de-acum fruntea spre Tatăl.

«Eli, Eli, lama sabahtani?» (Matei 27, 46; Marcu 15, 34)
«Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?». Este, observă Claudel, «conflictul a două naturi şi a două voinţe reu­nite în arena ferecată a vocaţiei răs­cum­pă­ră­­toare», clamat cu vorbele omeneşti ale Psal­mistului (21, 1). Omul Iisus, Care se ru­gase cu sudori de sânge în grădina Ghetse­ma­nilor şi cerşise să se treacă de la El paharul pă­timirii, dar sfârşise prin a Se încre­din­ţa voii Tatălui ceresc, strigă acum nu ca un Dum­ne­zeu atot­puternic, ci ca un om co­vâr­şit de du­rere în carnea şi-n oasele lui. Ome­ni­tatea a fost asu­mată până la capăt şi strigătul ei bate la porţile cerului, care nu vor întâr­zia să se deschi­dă. Stă în această mare cum­­pă­nă a jertfei răscumpărătoare toată fră­­mântarea lui Iov, spre dumnezeaias­că dezlegare. Nae Ionescu avea toată drep­­tatea: creştinismul este, până la ur­mă, «soluţia dumnezeiască a problemei lui Iov».

«Săvârşitu-s-a» (Ioan 19, 30)
A se săvârşi înseamnă, deopotrivă, a se sfârşi şi a se împlini. Iisus e la capătul misiunii Sale mântuitoare, pe piscul jertfei supreme; omul din El stă să se săvârşească (sfârşească), dar Dum­nezeul din El are conştiinţa întreagă a săvârşirii (împlinirii) planului mântuitor, a bi­ruinţei divine care va străluci de a treia zi, pentru eternitate, în lumina neînserată a Învierii. «Săvârşitu-s-a» nu este atât ves­tea morţii, cât a plinătăţii ce va să vie şi pe care nimeni şi ni­mic n-o mai poate de-acum zăgăzui. E atingerea ţintei, e triumful Crucii («după care toa­te se cer»), este repunerea lumii pe făgaşul ei ne-lumesc.

«Părinte, în mîinile Tale încredinţez duhul Meu» (Luca 23, 46)
Sufletul omului se încrede lui Dumnezeu, în răspărul morţii, iar Fiul este gata de întoarcerea în slava din care a venit, de «şederea de-a dreapta Tatălui» cea mai dinainte de veci şi pentru vecii vecilor, căci «Eu şi Tatăl una suntem» (Ioan 10, 30). În faţa acestei mărturii a Cuvântului, toate cuvintele noastre se sme­resc şi tac, ca nişte biete unel­te ale veacului acestuia. Ră­săritul cel de Sus ne străluminează cu Duhul cel mân­gâ­ie­tor şi toate se umplu de har şi se fac una întru Hristos, Domnul Vieţii şi al Învierii.