LOADING

Type to search

Cristian TABĂRĂ: Moaşte, igienă şi sfinţenie

Cristian TABĂRĂ: Moaşte, igienă şi sfinţenie

Share

Poate că unul dintre cele mai dificile gesturi pentru un credincios, chiar şi unul înaintat în cre­dinţă, este acela al sărutării unor moaşte. Dar nu atât din pricina vreunor întrebări dogmatice, cât, în primul rând, din pricina unor foarte ome­neşti reţineri…

 

Îţi vine greu să-ţi pui bu­zele pe o bucată de craniu galbenă şi lustruită, care se iveşte prin ferestruica vreunei racle din cine ştie ce biseri­că, pentru că îţi ima­ginezi tot felul de lucruri. Vezi, de exem­plu, în faţa ochilor por­tretul ipotetic al celui mort. Îl vezi întins pe năsălie, îţi imaginezi că el s-a des­compus treptat şi că tot ce a mai rămas e ţeasta pe care o priveşti. Nu te poţi împiedica să nu-ţi pui problema şi din perspectiva sanitară: cât de igienic poate fi să săruţi nişte oase pe care cu siguranţă nimeni nu le-a dezinfectat vreodată?
Răspunsul pe care orice teolog şi orice creştin ţi-l dau la această întrebare este acela că acolo unde e sfinţenie, nu e boală (valabil şi în cazul sărutării icoanelor sau al împărtăşirii cu aceeaşi linguriţă). Dacă nu poţi accepta acest răspuns, înseamnă că deschidem alte discuţii, legate de sfinţenia unor moaşte sau unor icoane, respectiv de transformarea reală a pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos, în Sfânta Împărtăşanie. Acest demers este, însă, imposibil în limitele unui simplu articol.
Noi credem că anumiţi creştini au fost răsplătiţi de Dumnezeu pentru viaţa şi faptele lor, aşa încât după moarte rămăşiţele lor trupeşti se fac purtătoarele unor binefaceri materiale şi spirituale pentru cei vii. Credincioşii îşi exprimă deseori evlavia faţă de Dumnezeu şi sfinţii Lui închinându-se la icoane şi sărutând moaşte, împărtăşindu-se, astfel, de aceste binefaceri. Desigur, închinarea în sine este un lucru dificil, pentru că presupune înfrângerea unui orgoliu lăuntric, care îl împiedică pe om să recunoască meritele unui sfânt sau măreţia lui Dumnezeu. Dacă se mai adaugă şi sila temătoare de a pune buzele pe oasele sfântului, atunci închinarea devine aproape imposibilă. Pe de altă parte, închinarea devine inautentică şi atunci când este rezultatul unei simple „vânători“ de har vindecator. Făcută, însă, în încredinţarea simplă şi caldă a faptului că Dumnezeu lucrează şi prin sfinţii Lui, închinarea este un foarte firesc gest tămăduitor de suflete şi poate de trupuri, departe de orice suspiciune de îmbolnăvire. Este o chestiune de CREDINŢĂ, pur şi simplu.
Desigur, credinţa nu este oarbă! Nicăieri în Biblie sau în învăţăturile Bisericii Ortodoxe nu scrie: „Crede şi nu cerceta!“. Expresia aceasta prostească este o invenţie atribuită Bisericii de către inamicii ei şi nu are nici o relevanţă în via­ţa unui credincios. Orice bun creştin poate cerceta şi poate întreba (Sf. Părinţi spuneau că „cel ce vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească“), iar în cazul moaştelor, cerce­tarea înseamnă a simţi tu însuţi binefacerile lor. Chiar şi o apropiere neîncrezătoare de oasele unui sfânt poate da rod; câtă vreme noi facem un pas, Dumnezeu face zece. Totul se rezumă la a face acest pas, lăsând deschisă portiţa, în ciuda îndoielii sau a reţinerii.
Nu poţi învăţa închinarea despicând firul în patru la vreo şuetă, după cum nu poţi învăţa să înoţi dând din mâini în aer, pe mal. La un moment dat, trebuie să intri în biserică, respectiv să te arunci în apă. Dacă vrei, desigur. Părinţii Bisericii spun ca iadul nu este făcut pentru cei pe care nu-i vrea Dumnezeu (pentru că Dumnezeu îi vrea pe toţi, dar nu-i obligă), ci pentru aceia care nu-L vor pe Dumnezeu. Poţi alege, aşadar…