Suntem, ca familie, într-o zonă de neatins! Interviu cu Emilia Popescu
Share

Există Dumnezeu?
Bineînţeles!
De unde ştiţi?
Ştiu asta, simt asta. Tot aşa mă întreabă şi fetiţa mea: „Dar L-ai văzut?“. Şi-i zic: „Uite, arată aşa, şi-i arăt o floare, acesta e Dumnezeu. Peste tot e Dumnezeu“. Probabil unii L-au visat, alţii chiar L-au văzut şi L-au pictat aşa cum L-au văzut. Aşa cred eu. Nu ştiu de ce chipul lui Dumnezeu apare numai într-un anumit fel…
Pare ca venit dintr-un vis aievea, comun tuturor oamenilor…
Da, aşa cred. Probabil că, gândindu-ne foarte des şi intens la Dumnezeu, Îi visăm chipul, căci altfel de unde să ştim cum arată? Ştim doar cum arată Iisus. Presupunem. Pe Dumnezeu Tatăl, e greu. Şi atunci e mai simplu să-L regăseşti în tot ce te înconjoară, în Creaţia Lui.
Nu pot începe repetiţiile fără să mă închin
Marele duhovnic de la Sihăstria, părintele Cleopa, avea o ghicitoare pe care o spunea adesea pe prispa din faţa chiliei: „Cine este totul întru toate şi întru nimenea nimic?“. Răspundea tot el: „Dumnezeu!“. Adică, este prezent în toate, dar nu este conţinut în nimic din ce este materie, susţinând totuşi întreaga fire. Spuneţi-mi, un actor, o persoană publică, mai are timp să se gândească la Dumnezeu?
Procesul e tocmai invers. Acum mă gândesc din ce în ce mai des la Dumnezeu, mai mult ca înainte, şi nu mai ştiu ce rugăciune să „inventez“ ca să putem face faţă. Am şi observat că atunci când am de pregătit o mâncare şi fac o rugăciune, îmi iese ceva extraordinar. Nici repetiţia nu pot s-o încep dacă nu mă închin şi nu zic „Tatăl nostru“. Mă simt de parcă aş fi înconjurată tot timpul de semne. Nu sunt superstiţioasă, pentru că deseori mă întorc din drum şi trebuie să mă împrietenesc cu lucrurile care par că fac rău la alţii. Sunt prietena cea mai bună cu cifra 13, iar cu marţea – nu mai discutăm. Îmi place doar să cred că percep nişte semne în jurul meu – atât de clare încât mă simt extraordinar.
Aveţi viaţă de familie?
Da, mă număr printre fericiţii actori care au familie. Viaţa noastră este foarte zbuciumată, fiindcă meseria necesită un consum de energie extraordinar, iar ca să o şi practici trebuie depusă o cantitate de energie încă şi mai mare, pe care n-o primeşti în schimb; poate doar de la public. Avem foarte puţin timp liber, dar ni-l petrecem cât mai legaţi unii de alţii, în familie.
Minunea mea…
În viaţa dvs. a avut loc vreo minune?
Da, când am născut-o pe Maria. Mi-am dorit foarte mult un copil şi mi l-am dorit demult. La un moment dat am fost într-un impas din punct de vedere medical şi doctorul mi-a spus că nu voi putea avea copii destul de multă vreme… La o săptămână după aceea am rămas însărcinată! Deşi îmi doream mai demult, mi-am zis că vreau să-l am la 30 de ani. Şi atunci, copilul meu a venit cu câteva zile înainte de a împlini eu 30 de ani. Cred în această minune. De câte ori mă întreba cineva cum s-a născut copilul, eu îi spuneam că s-a născut din rugăciune.
Se vede pe fetiţă acest lucru?
Da, este extrem de tulburată şi preocupată de Iisus. Materia ei preferată este Religia, pictează icoane pe sticlă. Este un copil retras şi timid. Dar este extraordinar de absorbită de religie. Cred că s-a născut din rugăciune, pentru că soţul meu nu-şi dorea la momentul acela un copil. Eu mi-l doream foarte mult şi întâlnirea noastră şi naşterea ei a fost clar o minune, pentru că a salvat multe destine. Şi pe noi ne-a dus aşa, într-o zonă sufletească unde simţim că suntem de neatins.
Dacă peste câţiva ani fetiţa dvs. vine şi vă spune: „Mamă, eu merg la mănăstire. Mă fac călugăriţă“, ce aţi face?
Mi-am pus această întrebare. E o încercare mare pentru părinţi. Dacă aş considera că este o vocaţie, aş sprijini-o. Şi dacă nu, aş lăsa-o să descopere singură. Nu aş avea puterea să mă opun. Mi-aş dori să nu trăiască normal, în sensul că să aibă un serviciu comod şi o viaţă la fel. Aş dori ca existenţa ei să fie vocaţională.
Despre actorii care au plecat la mănăstire
Dintre toate locurile credinţei creştine, pe care aţi dori să-l vedeţi mai mult?
Am fost la Mormântul Sfânt, care m-a impresionat foarte mult, şi mi-aş dori tare mult să-i duc şi pe ei. Aş dori să fim împreună în Ţara Sfântă. M-a impresionat foarte mult şi în Franţa. Mă emoţionează deopotrivă o catedrală catolică, o biserică ortodoxă. Aici, în Bucureşti, avem un loc special: Biserica Boteanu. Acolo este un părinte, Vasile, pe care îl iubim foarte mult. Suntem de-ai locului şi ne simţim ca acasă. Ne sărbătorim ziua de căsătorie acolo, la zilele de naştere mergem tot acolo, ca şi la marile sărbători.
După 1989, mai mulţi actori au luat calea retragerii spre mănăstire. Pare un lucru de neînţeles: cum oameni care au gustat din gloria şi agitaţia scenei să se retragă în acele locuri, adică la polul opus vieţii de actor?
Chiar colegii mei de la Bulandra sunt cei mai mulţi: Mariana Buruiană, Mihai Cafriţa, Dragoş Pâslaru. Cred că în ei s-a întâmplat ceva în plan personal, pentru că până la urmă, din păcate, nu au rămas acolo unde au dorit să ajungă. Cu excepţia, cred, a lui Dragoş Pâslaru. Cu Dragoş s-a întâmplat ceva atunci când au venit minerii. Nu cred că în cazul lui plecarea a ţinut de meserie. La mineriadă, el s-a întors din moarte. Cu Mihai Cafriţa nu ştiu ce a fost… Iar Mariana Buruiană a făcut acest pas din cauza unor decepţii îngrozitoare în viaţa ei. A fost, iată, ceva nepotrivit, cred, pentru că Mihai nu şi-a găsit drumul, iar Mariana s-a retras la o biserică şi vinde lumânări la pangar, undeva prin Bucureşti… Cred că numai la Dragoş a fost revelaţie adevărată.
Ce părere aveţi despre filmele care îl au ca subiect pe Iisus Hristos?
Sunt necesare, pe undeva. E firesc să apară şi astfel de producţii, căci nicăieri nu se poate face abstracţie de Hristos.
Aţi putea interpreta, spre exemplu, rolul Maicii Domnului?
Încerci şi… nu reuşeşti, normal. Pe de altă parte, e bine că se fac astfel de filme. Poate că sunt şi oameni care n-au citit Biblia… E o cale, să-i spunem, educaţională. Fata mea a rămas atât de impresionată de filmul lui Zeffirelli… Dar şi aici sunt riscuri: actorul care L-a interpretat pe Iisus, a avut o vreme probleme de natură psihică. E firesc. Vorba lui Florin Zamfirescu: „Ai impresia că lucrezi la rol, dar te mai lucrează şi rolul pe tine!“.