Suntem, ca familie, într-o zonă de neatins! Interviu cu Emilia Popescu

Există Dumnezeu?
Bineînţeles!
De unde ştiţi?
Ştiu asta, simt asta. Tot aşa mă întreabă şi fetiţa mea: „Dar L-ai văzut?“. Şi-i zic: „Uite, a­ra­tă aşa, şi-i arăt o floare, acesta e Dumnezeu. Peste tot e Dum­ne­zeu“. Probabil unii L-au vi­sat, alţii chiar L-au văzut şi L-au pictat aşa cum L-au văzut. Aşa cred eu. Nu ştiu de ce chipul lui Dumnezeu apare numai într-un anu­mit fel…
Pare ca venit dintr-un vis aievea, comun tu­tu­ror oamenilor…
Da, aşa cred. Probabil că, gândindu-ne foar­te des şi in­tens la Dumnezeu, Îi visăm chi­pul,  căci altfel de unde să ştim cum arată? Ştim doar cum arată Iisus. Presupunem. Pe Dumnezeu Ta­tăl, e greu. Şi atunci e mai simplu să-L regă­seşti în tot ce te înconjoară, în Creaţia Lui.

Nu pot începe repetiţiile fără să mă închin

Marele duhovnic de la Sihăstria, părintele Cleopa, avea o ghicitoare pe care o spunea adesea pe prispa din faţa chiliei: „Cine este totul întru toate şi întru nimenea nimic?“. Răs­pundea tot el: „Dumnezeu!“. Adică, este pre­zent în toate, dar nu este conţinut în ni­mic din ce este materie, susţinând totuşi întreaga fire. Spuneţi-mi, un actor, o persoană publică, mai are timp să se gândească la Dumnezeu?
Procesul e tocmai invers. Acum mă gân­desc din ce în ce mai des la Dum­ne­zeu, mai mult ca înainte, şi nu mai ştiu ce rugăciune să „inventez“ ca să putem face faţă. Am şi observat că atunci când am de pregătit o mâncare şi fac o rugăciune, îmi iese ceva extra­ordinar. Nici repetiţia nu pot s-o încep dacă nu mă în­chin şi nu zic „Tatăl nostru“. Mă simt de parcă aş fi înconjurată tot timpul de semne. Nu sunt supersti­ţioasă, pentru că deseori mă întorc din drum şi trebuie să mă împrietenesc cu lu­crurile care par că fac rău la alţii. Sunt prie­tena cea mai bună cu cifra 13, iar cu marţea – nu mai discu­tăm. Îmi place doar să cred că percep nişte semne în jurul meu – atât de clare încât mă simt extra­ordinar.
Aveţi viaţă de familie?
Da, mă număr printre fe­riciţii actori care au familie. Viaţa noastră este foarte zbuciumată, fiindcă me­seria ne­cesită un consum de energie extraordinar, iar ca să o şi prac­tici trebuie depusă o can­titate de energie încă şi mai mare, pe care n-o pri­meşti în schimb; poate doar de la public. Avem foarte puţin timp liber, dar ni-l petrecem cât mai legaţi unii de alţii, în familie.

Minunea mea…

În viaţa dvs. a avut loc vreo minune?
Da, când am născut-o pe Ma­ria. Mi-am dorit foar­te mult un copil şi mi l-am dorit demult. La un mo­ment dat am fost într-un impas din punct de ve­dere medical şi doctorul mi-a spus că nu voi pu­tea avea copii destul de multă vreme… La o săp­tă­mână după aceea am rămas însărcinată! Deşi îmi doream mai demult, mi-am zis că vreau să-l am la 30 de ani. Şi atunci, copilul meu a ve­nit cu câ­teva zile înainte de a împlini eu 30 de ani. Cred în această minune. De câte ori mă întreba cineva cum s-a născut copilul, eu îi spu­neam că s-a năs­cut din rugăciune.
Se vede pe fetiţă acest lucru?
Da, este extrem de tulburată şi preocupată de Iisus. Materia ei preferată este Religia, pictează icoane pe sticlă. Este un copil retras şi timid. Dar este extraordinar de absorbită de religie. Cred că s-a născut din ru­găciune, pentru că soţul meu nu-şi dorea la mo­men­tul acela un copil. Eu mi-l doream foarte mult şi întâlnirea noastră şi naşterea ei a fost clar o minu­ne, pentru că a salvat multe destine. Şi pe noi ne-a dus aşa, într-o zonă sufletească unde simţim că suntem de neatins.
Dacă peste câţiva ani fetiţa dvs. vine şi vă spune: „Mamă, eu merg la mănăstire. Mă fac călugăriţă“, ce aţi face?
Mi-am pus această întrebare. E o încercare mare pentru părinţi. Dacă aş considera că este o vocaţie, aş sprijini-o. Şi dacă nu, aş lăsa-o să descopere singură. Nu aş avea puterea să mă opun. Mi-aş dori să nu trăiască normal, în sensul că să aibă un serviciu co­mod şi o viaţă la fel. Aş dori ca existenţa ei să fie vo­ca­ţională.

Despre actorii care au plecat la mănăstire

Dintre toate locurile credinţei creştine, pe care aţi dori să-l vedeţi mai mult?
Am fost la Mormântul Sfânt, care m-a im­pre­sio­nat foarte mult, şi mi-aş dori tare mult să-i duc şi pe ei. Aş dori să fim împreună în Ţara Sfântă. M-a im­pre­sionat foar­­te mult şi în Fran­ţa. Mă emo­ţio­nează deo­­po­trivă o ca­te­dra­lă ca­tolică, o bi­serică or­to­do­xă. Aici, în Bu­cu­reşti, avem un loc special: Bi­serica Bo­­tea­nu. Acolo este un pă­rinte, Va­sile, pe care îl iu­bim foarte mult. Sun­tem de-ai locului şi ne sim­ţim ca acasă. Ne săr­bă­to­rim ziua de că­să­torie acolo, la zilele de naş­tere mer­gem tot acolo, ca şi la marile sărbători.
După 1989, mai mulţi actori au luat calea retragerii spre mănăstire. Pare un lucru de neînţeles: cum oameni care au gustat din gloria şi agitaţia scenei să se retragă în acele lo­curi, adică la polul opus vieţii de actor?
Chiar colegii mei de la Bulandra sunt cei mai mulţi: Mariana Buruiană, Mihai Cafriţa, Dragoş Pâs­­laru. Cred că în ei s-a întâmplat ceva în plan per­­sonal, pen­tru că pâ­nă la urmă, din păcate, nu au rămas acolo unde au do­rit să ajungă. Cu ex­­cepţia, cred, a lui Dra­goş Pâslaru. Cu Dra­goş s-a în­tâmplat ceva a­tunci când au venit mi­ne­rii. Nu cred că în cazul lui plecarea a ţinut de me­se­rie. La mi­ne­riadă, el s-a în­tors din moarte. Cu Mi­hai Ca­­friţa nu ştiu ce a fost… Iar Ma­riana Bu­ru­iană a fă­cut acest pas din ca­u­­za unor de­cep­ţii în­gro­­­zi­toare în viaţa ei. A fost, ia­tă, ceva ne­po­tri­vit, cred, pentru că Mi­­hai nu şi-a găsit drumul, iar Ma­ria­na s-a retras la o biserică şi vinde lumânări la pan­gar, undeva prin Bucu­reşti… Cred că numai la Dra­goş a fost re­velaţie adevărată.
Ce părere aveţi despre filmele care îl au ca subiect pe Iisus Hristos?
Sunt necesare, pe undeva. E firesc să apară şi astfel de producţii, căci nicăieri nu se poate face abstracţie de Hristos.
Aţi putea interpreta, spre exemplu, ro­lul Maicii Domnului?
Încerci şi… nu reu­şeşti, normal. Pe de altă parte, e bine că se fac astfel de filme. Poa­te că sunt şi oameni ca­re n-au ci­tit Bi­blia… E o cale, să-i spu­nem, edu­­ca­­ţio­na­lă. Fata mea a ră­mas atât de im­pre­sio­nată de filmul lui Zef­fi­relli… Dar şi aici sunt ris­curi: ac­­torul care L-a in­ter­pretat pe Ii­sus, a avut o vre­me pro­­ble­me de na­tu­ră psihică. E fi­resc. Vor­ba lui Florin Zamfi­rescu: „Ai im­­pre­sia că lu­crezi la rol, dar te mai lu­crea­ză şi ro­lul pe tine!“.