LOADING

Type to search

Cămaşa lui Hristos. Interviu cu Părintele Alexie Kşutaşvili-Lensky, ataşatul cultural al Ambasadei Georgiei la Bucureşti

Cămaşa lui Hristos. Interviu cu Părintele Alexie Kşutaşvili-Lensky, ataşatul cultural al Ambasadei Georgiei la Bucureşti

Share

Sosit în România, pe urmele Sfântului Antim Ivireanul, Părintele Alexie îşi va susţine doctoratul, nu peste mult timp, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Actualmente este vieţuitor în obştea Mănăstirii Antim, şi l-a avut ca povăţuitor pe Părintele Sofian Boghiu…

 

Părinte Alexie, cum se împacă serviciul de funcţionar la Ambasada Georgiei cu ca­nonul călugăresc?
Într-adevăr, e destul de greu să faci faţă regimului de lucru pe care ţi-l impune o ambasadă, având în acelaşi timp rânduiala unui vieţuitor în mănăstire. Însă, fiind doar rasofor şi neavând canonul de vieţuire foarte aspru, acest lucru îmi uşurează oarecum situ­aţia. Poate vă interesează cum am ajuns să fiu funcţionar al Ambasadei? În urmă cu un an şi jumătate, când s-a deschis Ambasada Georgiei din Bucureşti, la Ministerul Afacerilor Externe al Georgiei nu s-a găsit nici un diplo­mat bun cunoscător al limbii române, iar pen­tru  ambasadă o asemenea persoană era in­dispensabilă, drept care am fost solicitat să ajut ambasada temporar, ca ataşat cultural.
Am constatat că, din păcate, dintre oa­menii care ocupă diferite funcţii diplomatice, nu toţi cunosc bine lucruri legate de istoria Bisericii, nici despre rolul şi importanţa aces­teia într-un stat. Cred că nu greşesc dacă spun că prezenţa mea la ambasadă a făcut ca unii să înceapă  să privească puţin altfel realitatea din jur şi chiar viaţa lor proprie. Pe de altă parte, noi, oamenii Bisericii, de multe ori, avem anumite idei preconcepute în privinţa politicii externe sau interne a statelor cărora aparţinem. Să cunoşti felul cum gândesc politi­cienii, argumentaţia lor, nu doar din declaraţiile oficiale, ci pe viu, de la om la om, pot să spun că a fost o experienţă preţioasă pentru mine.
Biserica din ţara d-voastră este una dintre cele mai vechi Biserici Ortodoxe din lume. Ce puteţi să ne spuneţi despre începuturile ei?
Rădăcinile Bisericii Georgiene coboară până la începuturile creştinismului. Cronicarii bizan­tini, Eusebiu de Cezareea, Epifanie al Constan­tinopolului, Epifanie de Cipru şi alţii, mărtu­ri­sesc despre activitatea misionară din regatul georgian şi din provinciile romane cu populaţie autohtonă georgiană, Pont şi Capadocia, a Sfinţilor Apostoli Andrei, Matia şi Simeon Cana­nitul, ultimul avându-şi mormântul chiar la noi, lângă oraşul Suhumi. Săpături ar­heo­logice din diferite părţi ale ţării demonstrea­ză clar exis­tenţa comunităţilor creştine încă din sec. 1-2.
La începutul sec. 4, în urma activităţii misi­onare a Sfintei Nina (Nino), cea întocmai cu A­pos­tolii, în timpul domniei Sfinţilor Regi Mirian şi Nana (317-318), creştinismul devine religie de stat în Georgia. De la începutul formării sale, Biserica noastră a fost organizată ca Biserică de sine stătătoare, fruntaşul ei purtând titlul de Arhiepiscop. Din 468, întâistătătorul Bisericii Iviriei poartă titlul de Catolicos, iar din anul 1012 şi până în prezent – pe cel de Catolicos-Patriarh, subliniindu-se astfel egalitatea în cinste cu alte Biserici Ortodoxe Autocefale.
Dacă un pelerin din România ar dori să se închine la locurile sfinte din Georgia, ce traseu i-aţi recomanda?
Cred că pelerinul trebuie să-şi înceapă dru­mul său din capitala Tbilisi, unde neapărat trebuie să vadă Catedrala Patriarhală Sioni, care datează din sec. 5 şi adăposteşte multe sfinte moaşte; apoi să vadă bisericile vechi ,  de sec. 6, ca Ancishati şi Lurgi Monasteri, sau cetatea medievală Narikala şi biserica din sec 12. Un pelerin ajuns la Tbilisi e imposibil să nu viziteze a doua Catedrală Patriarhală – construită cu prilejul celor 2000 de ani de la Naşterea Mântuitorului, ce im­pre­sio­­nează prin dimensiuni şi frumuseţea. De asemenea, trebuie vizitată prima capitală a Georgiei, Mţheta, unde se află încă o Catedrală Patriarhală, Svetiţhoveli, în care se păstrează Sf. Cămaşă a Mântuitorului Hristos. Pe o rază de aprox. 20 de km de la Mţheta se află mai multe mănăstiri – Givari, Şiomgvime, Zedazeni, Martkopi, David-Garedji, toate construite în secolul 6.
Care e mănăstirea de suflet a geor­gienilor?
Nu cred că voi greşi dacă aş aminti două;  Svetiţhoveli, din Mţheta, şi Ghelati, de lângă oraşul Kutaisi.
Dar Ivironul?
O, da! Noi, georgienii, suntem un popor foarte bo­gat, deoarece avem nume­roa­se sfinte locuri şi dincolo de graniţe. Aici trebuie să amintesc Mănăstirea Sfintei Cruci din Ierusalim, câteva paraclise georgiene împrăş­tia­te prin Ţara Sfântă, inclu­siv pe Muntele Sinai, un pa­ra­clis din pustia Egiptului pe pereţii căruia se păstrează prima inscripţie în limba georgiană, cu caractere specific georgiene (sec. 5). Mai e şi Mânăstirea Bacikovo din Bulgaria, ctitorită în sec. 12 de un prinţ georgian, Ioan Petriţoni, supranumit „Adevăratul Filosof“. Un loc deosebit între aceste biserici şi mănăstiri georgiene din afara ţării îl ocupă, desigur, Mă­năs­tirea Iviron din Sf. Munte Athos, ctitorită, chiar la începuturile monahismului athonit, de prietenul şi împreună-slujitorul Sfântului Ata­nasie cel Mare, Sfântul Eftimie Ivireanul. Toate aceste mănăstiri, afară de locuri de asceză şi curăţire duhovnicească, dintotdeauna au fost mari centre de cultură. Nu-i întâmplător că, până în prezent, lăcaşuri precum Mănăstirea de pe Muntele Sinai, Mănăstirea Sfintei Cruci din Ierusalim, Mănăstirea Bacikovo din Bulgaria şi Ivironul  adăpostesc cele mai bogate biblioteci, cu mii de manu­scri­se georgiene, datorită cărora au fost păstrate opere teolo­gice georgiene create înce­pând încă din sec. 4.
Care este Sfântul pentru care georgienii au o evlavie deosebită?
Cu siguranţă, Sf. Gheor­ghe. De aceea, majo­ritatea bisericilor din Geor­gia poar­tă hramul Sf. Gheorghe. Nu întâmplător, străinii, încă din Evul Mediu, ne-au numit „Ţa­­ra lui Gheorghe”, Georgia. Noi, în limba noastră, îi spu­nem ţării Sakartvelo, fără vreo legătură cu nu­mele Marelui Mucenic.
Se vorbeşte, cu privire la ţara d-voastră, despre mai mulţi sihaştri ce-au trăit prin munţi în toată perioada sovietică, asemenea Părintelui Cleopa din România…
În Georgia există o provincie, Abhazia, cu munţi înalţi şi păduri subtropicale. A­ceastă regiune e cunoscută ca adăpost al mul­tor pustnici, al căror număr exact al nimeni nu-l ştie. Sunt doar câţiva cei ce cunosc poteci as­cunse, prin munţi şi păduri, spre colibele si­haştrilor. Mi-aduc aminte de o întâmplare reală, po­ves­tită de Patriarhul Georgiei, Ilia. În munţii Abha­ziei pustniceau două maici, care într-o zi au văzut că de coliba lor se apropia un urs uriaş. De frică, maicile s-au ascuns în colibă. Ursul, apro­­piindu-se de colibă, a început să geamă, privind spre uşa şi fereastra acesteia. Doar atunci maicile au observat că ursul avea ceva înfipt într-o labă şi sângera. Ele au înţeles că ursul venise, de fapt, să ceară ajutor. Atunci, luând curaj, cu nădejde în Dumnezeu, au des­chis uşa şi au reuşit să scoată ţeapa din laba ursului şi să-i oprească sângerarea. Ursul a plecat, dar, peste câteva ore, s-a întors aducând un snop mare cu ştiuleţi de porumb, pe care se pare că-l smulsese din vale. Astfel le-a mulţumit el maicilor pentru fapta lor bună. Patriarhul ştia aceasta de la un duhovnic al maicilor respective.
Cum este viaţa duhovnicească din mă­năs­tirile georgiene după ultima prigoană, cea comunistă?
În perioada comunistă, viaţa monahală din Georgia a fost aproape desfiinţată, func­ţionând doar 3 sau 4 mănăstiri, cu câte 2-3 mo­­nahi sau monahii. Acum s-au redeschis peste 60 de ănăstiri şi au câteva sute de vieţuitori.
Am fost la premiera filmului „Antim Ivirea­nul”, remarcabilă realizare creştină a cunoscu­tului regizor gruzin Ghiuli Ciohonelidze. Când credeţi că va rula şi pe ecranele româneşti?
Greu de spus. Sunt multe obstacole tehni­ce, financiare şi birocratice, dar Ambasada Georgiei din Bucureşti va depune eforturi ca publicul larg din România să poată vedea cât de curând acest minunat film.