LOADING

Type to search

Cristian TABĂRĂ: Câteva precizări şi scuze necesare

Share

Nu m-am aştepat ca articolul din Lumea credinţei (anul II, nr. 3/8, martie 2004, pp. 42-43), în care susţineam că nici un canon al Bisericii Ortodoxe nu interzice femeii aflate în perioada menstruaţiei să intre în biserică, să aibă parte de vreo replică, dar pentru că asta s-a întâmplat, mă simt dator să fac câteva precizări principiale.

 

În primul rând, nu am dorit să tulbur ni­mic şi să insult personal pe nimeni, ci am dorit să arăt (poate prea direct) că există în practica Bisericii noastre cutume care ajung să fie mai practicate decât canoanele patristice şi care nu mai răspund conjuncturii actuale. Am scris acel articol din cauza multelor discuţii avute, în cali­tate de persoană publică, dar şi de absol­vent de Teologie, cu femei doritoare să meargă la biserică, dar care nu înţelegeau anumite rigori (printre care şi aceasta) şi nu do­reau, într-o primă fază, să le discute direct cu preoţii (către care au fost îndreptate, în cele din urmă). Şi pentru că în chestiunea curaţiei femeii chiar şi părerile clericilor sunt împărţite şi foarte discutabil argumentate, am deschis (poate prea vehement) o dezbatere tematică.
În al doilea rând, îmi cer iertare dacă articolul a stârnit tulburare, dar cred că Biserica trebuie să aibă puterea de a gestiona dezbateri provocate de situaţiile lumii contemporane, noi şi mult diferite chiar şi de cele de dinainte de 1989.
Revenind la problema intrării în Biserică a femeii aflate în perioada menstruaţiei, iată ce spun canoanele patristice, validate în întreaga practică a Bisericii Ortodoxe. Textul următor este extras din Canoanele Bisericii Ortodoxe (ed. a II-a, 1993, Sibiu), semnată Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca şi este un canon atribuit Fericitului Dionisie, Arhiepiscopul Alexandriei. Iar în pri­vin­ţa femeilor care au curăţire lunară, dacă se cu­vine, aflându-se aşa, să intre în Casa lui Dum­ne­zeu, soco­tesc că şi a întreba este de pri­sos; de­oa­rece cred că nici ele, fiind cre­dincioase şi cu­cer­ni­ce, n-ar îndrăzni, aflându-se aşa, sau să se apro­pie de masa cea sfântă, sau să se atingă de Tru­pul şi Sângele lui Hristos; căci nici cea care avea scurgere de sânge de 12 ani nu s-a atins de El spre vindecare, ci numai de poalele Lui… Iar cel ce nu este cu totul curat, şi cu sufletul, se va opri de a se apropia de cele sfinte şi de Sfintele Sfinţilor. Textul pare că interzice atât accesul femeii în perioada menstruală în biserică, dar şi accesul femeilor înspre altar (masa cea sfântă, Sfintele Sfinţilor) şi la Împartăşanie (Trupul şi Sângele lui Hristos). Dar trebuie să observăm un lucru şi anume că în secolul III dHr, atunci când a trăit autorul canonului, toţi cei care participau la Sf. Liturghie se şi împărtaşeau, spre deosebire de zilele noastre, când cei mai mulţi intră în biserici doar pentru o rugăciune. Astfel, era firesc pentru Fericitul Dionisie să pună semnul „egal“ între a intra în biserică şi a ajunge la altar pentru a primi Sfânta Împărtăşanie. Chiar şi aşa, autorul pare a lăsa chestiunea în seama conştiinţei credincioaselor, fără a formula o interdicţie explicită. Dar pentru a elimina diferen­ţe­le de interpre­ta­re, chiar sub textul citat mai sus, există două trimiteri la alte două canoane, mai cla­re, care să lămu­rească problema: 44 Laodiceea şi 6, 7 Timotei Alexan­drinul. Iată cele două texte. 44 La­od: Nu se cuvine femeilor să intre în altar. (Comentariul lui Zonara extinde şi asupra femeilor care au scurgerea lunară de sânge). Respectiv 6,7 Timotei Alex. : Canonul 6 Întrebare. Dacă o femeie catehumenă şi-a dat numele său ca să se lumineze, iar în ziua botezării sale i s-a întamplat cele după obiceiul femeiesc, se cuvine ei a se lumina întru acea zi? Ori să amâne? Şi cât să amâne? Răspuns. Se cuvine să amâne până ce se va curăţi. Canonul 7 Întrebare. Dacă o femeie care va şti că are cele obişnuite femeilor, se cuvine a se apropia de Taine în ziua aceea, ori nu? Răspuns. Nu se cuvine până ce nu se va curaţi. Aşadar, de aici pare a rezulta că femeia în perioada lunară este oprită numai de la intrarea în altar şi de la Sfintele Taine (Botez şi Împărtăşanie), dar nu există o interdictie explicită de la intrarea în biserică, pentru rugăciune. În plus, dacă până şi ereticii aveau voie să rămână la Sfânta Liturghie „dacă făgăduiesc a se pocăi şi a fugi de eres“ (9 Timotei Alex.), oare nu ar putea participa şi o creştină „care are cele OBIŞNUITE femeilor“? Ce este, oare, mai grav: erezia sau daturile fireşti ale femeilor? Chiar şi în textul Fericitului Dionisie, în exemplul oferit de autor, femeia cu scurgeri de sânge nu se atinge de Hristos, dar se atinge, totuşi, de haina Lui şi primeşte vindecare.
Cât priveşte presupunerea cum că aş avea „intenţia vădită de a susţine un aggiornamento în viaţa practică a Bisericii“, trebuie să amintesc faptul că în învăţătura noastră Tradi­ţia are un caracter dinamic, ceea ce îngăduie şi obligă la aducerea ei în orice vremuri şi la găsirea unui răs­puns pentru orice si­tuaţie nou apă­ru­tă. Am, însă, cre­dinţa că grija pentru păstrarea duhului canoa­ne­lor vechi este la fel de întemeiată ca dorinţa mea de a nu deveni opaci în faţa viitorul, care ne va cere răspunsuri adecvate. Femeia modernă are nevoie de Biserică la fel ca femeia perioadei patristice, dar în condiţii diferite. Şi cum secularizarea are oricum tendinţa de îndepărta mai ales tinerele femei de Biserica, mă întreb dacă nu cumva rigorile excesive ar putea face mai mult rău? În mileniul trei problema necuraţiei fizice nu se mai pune ca acum 100 sau 1000 de ani, rămânând aşadar numai problema necuraţiei sufleteşti, mult mai gravă.
În fine, dacă am greşit cu cele de mai sus, Biserica şi Dumnezeu mă vor îndrepta şi ierta, ştiind că nu am dorit decât să nu las omul modern să fie îndepărtat de Biserică prin posibile interpretări inadecvate ale unor canoane. Există, oricum, destule alte piedici şi tentaţii.