Cristian TABĂRĂ: Eroii comunismului vs martirii creştini, scrisoare către nostalgici şi democraţi

Proverbiala dezbinare a românilor îşi arată colţii şi în ceea ce pare a fi un fel de retur al unei mari partide istorice: ateismul comunist împotriva creş­tinismului ortodox. După ce 45 de ani vic­­toria în partida tur a aparţinut comuniş­ti­lor, acum returul se anunţă furtunos, în momentul în care Patriarhia Ortodoxă Română a ajuns să înceapă construirea Catedralei Mântuirii Neamului pe locul Mausoleului Eroilor Comunişti. Din motive încă nelămuri­te, chestiunea profund religioasă a ridicării unei catedrale a ajuns subiectul unui meci laic dur, cu iz politic, între primarul gene­ral al Bucureştiului şi primarul sectorului în grija căruia se află Parcul Carol, locul viitoarei catedrale. Primarul general face uz de soma­ţii şi chemări în judecată pentru a împiedica ridicarea Catedralei, motivând cu argu­men­te administrative aproape chiţibuşare opo­ziţia sa. Dar uneori ai senzaţia că domnia sa caută mai mult un nou pretext care să îi facă imagine în anul electoral 2004, ceea ce probabil convine şi primarului de sector, interesat şi el de alegeri. Din păcate, însă, goa­na după capitalul de imagine electorală se face pe seama Ortodoxiei româneşti şi a obrazului lui Hristos Însuşi, care nu înţeleg de ce nu ar avea dreptul la o Catedrală, chiar în Parcul Carol.
Nostalgicii comunismului şi apărătorii u­nei aşa-zise gândiri libere democratice ţipă ca din gură de şarpe la ideea demolării Mau­soleului comunist, motivând că şi comunismul face parte din istoria Ro­mâniei. Corect, domnilor! Dar, ce parte?! Cea mai întunecată, sân­geroasă, falsă şi represivă parte a istoriei româneşti dintotdeauna! Soldaţii care au murit în războaiele neamului sau ti­nerii care au murit în 1989 (deja uitaţi) nu au murit pentru comunismul românesc, ci îm­potriva lui. Iar dacă acum democraţia le dă tuturor dreptul la opinie, aceasta se în­tâm­plă tocmai pentru că în 1989 comunismul a fost dărâmat în România. Cine merită mai mult de la Neam? Eroii comunişti care au pe conştiinţă zeci de mii de nevinovaţi din România şi sărăcirea întregii ţări, sau sfinţii şi martirii ortodocşi, lucrători pentru ridica­rea spirituală a acestui popor? Dacă vi se pare că sunt patetic, atunci daţi-mi voie să fiu, cu dreptul unuia care a ieşit pe stradă la Timişoara în 1989, când mulţi dintre cei care acum plâng şi regretă comunismul se mulţumeau fie cu bezna din case, fie cu slu­gă­rirea potentaţilor regimului; daţi-mi voie să vă spun că dacă eu vă respect dreptul de a crede altceva decât mine, vă cer ca şi dumneavoastră, iubiţi nostalgici, să-mi respectaţi dreptul de a crede în Dumnezeu, nu în cei în­gropaţi în Mausoleul Eroilor Comunişti. Dacă eu vă pot arăta răul făcut de “eroii” dumneavoastră, în schimb dumneavoastră nu-mi veţi putea arăta răul făcut de Dum­ne­zeu. Iar dacă ar fi să-l întrebaţi pe Regele Ca­rol I, al cărui nume îl poartă parcul pentru care vă temeţi atât, ce ar alege între un mausoleu comunist şi o catedrală ortodoxă, ştiţi răspunsul. Dacă soluţia oferită de arhi­tecţi şi urbanişti pentru Catedrală presupune dărâmarea Mausoleului, eu unul nu mă opun. Nici măcar nu este frumos, iar despre va­loa­rea sa istorică am multe a spune. Şi Hi­tler este o parte importantă a istoriei umanităţii, dar un Mauso­leu al Nazismului n-ar fi util ni­mă­nui. Din păcate, România poar­tă încă destule alte urme ale comunismului, iar o catedrală, fie ea uriaşă şi costisitoare, nu poa­te să aducă decât bine spiritual. Într-o ţară majoritar ortodoxă, în care cea mai cre­ditată instituţie ră­mâne Biserica naţio­nală, o Catedrală a Nea­mului nu este – n-ar trebui să fie – o problemă.