Înainte de decembrie ’89, viaţa din închisorile României reprezenta un subiect tabu pentru presa comunistă, mult prea preocupată cu „rea­lizările“ epocii de aur ca să pătrundă într-un spa­ţiu aflat la periferia societăţii. Faptele anti­so­ciale trebuiau ascunse cu străşnicie lumii întregi,pentru ca populaţia să aibă iluzia că tră­ieşte într-o ţară sigură, fără infractori şi evenimen­te negative, specifice „capitalismului decadent“…

Un spaţiu al pedepsei
Realităţile crude dezvăluite publicului după 1990 nu au modificat, practic, statisticile în privinţa ratei criminalităţii. Cu toate graţie­rile şi schimbările Codului Penal, prin care s-a dorit ca mai puţini oameni să ajungă în spatele gratiilor, închisorile României continuă să fie suprapopulate. Veşti din acest spaţiu al pedepsei ajung astăzi prea puţin la presă şi implicit la cetăţeni, din pricina unei hotărâri a Direcţiei Generale a Penitencia­relor  de a restrânge accesul ziariştilor în închisori, pentru că „deformează realitatea şi fac mai mult rău decât bine“. Deşi, oficial, dreptul la informaţie este garantat prin Constitu­ţie, felul în care sunt tergiversate solicitările venite din partea publicaţiilor fac aproape imposibile relatările despre ceea ce se întâmplă în penitenciare. Treptat, viaţa acestor oameni, asupra cărora instanţele şi-au pronunţat deja verdictul, se rupe de realitate, făcând ca reintegrarea socială de după ispăşirea pedepsei să fie cu atât mai anevoioasă. Nu e uşor nici pentru ziarist să treacă de porţi ferecate, de cereri şi faxuri, telefoane şi rugăminţi insistente pe la mai marii penitenciarelor, chiar dacă intenţia lui este de a scrie simplu, cu inima deschisă, despre biserica închisorii, despre schimbarea în bine a deţinuţilor şi despre un preot plin de râvnă, care se străduieşte să-i ajute.

La vorbitor
Dimineaţă însorită din mijlocul Săp­tămânii Luminate. Pe şoseaua Alexandriei, la ieşirea din Bucureşti, peisajul pare o pictură încă udă. Case pitoreşti, ciripit vesel de păsărele, iarbă crudă tăiată proaspăt şi zvon sfânt de clopote în depărtări. Astăzi este „Izvorul Tămăduirii“. Totul e atât de liniştit încât cu greu îţi vine să crezi că în imediata apropiere se află o instituţie al cărei nume dă fiori multora dintre noi: Penitenciarul de Maximă Siguranţă Rahova. Sârmele ghimpate strălucesc deasupra zidurilor groase. La intrare, rudele care au venit „în vi­zită“ aşteaptă să fie chemate înăuntru. Sacoşele uriaşe prin care se ghicesc cozonaci, ouă roşii, suc şi schimburi, abia sunt târâte de mame slabe şi nedormite cu lunile, încălţate cu şlapi de cauciuc. O nevastă tânără, ce-şi ţine copilul pe genunchi, plânge şi fumează. Povesteşte unei băbuţe cu albeaţă pe ochi că bărbatul ei nu e vinovat, că „alţii l-au învinuit pe degeaba, nişte blestemaţi, iar ea a rămas singură, şomeră, cu copil de ţâţă şi fără apărare“. Două fetişcane de vreo 16 ani, blonde şi naive, stau şi ele la coadă. Înainte de a intra la vorbitor, au grijă să-şi dea cu ruj pe buze, „să nu ne gă­sească urâte Gicu, închis pentru tâlhărie“…

Căinţa
Ne vine şi nouă rândul să intrăm. Înăuntru, preotul închisorii, Paul Muşescu, trimisul lui Dumnezeu în acest iad încorsetat de ziduri înalte, ne întâmpină calm. Uşile de fier se închid în urma noastră cu un muget. Ziduri, pază, ca-mere video. Deasupra, sârma ca o coroană de ghimpi în jurul unui cer albastru. Când trecem pe lângă geamurile închisorii, se aud voci sa­lutându-l pe părinte. Acesta le răspunde tutu­ror printr-un semn al mâinii. Prin menirea sa, preotul este dator şi trebuie să le arate deţinu­ţilor calea spre iertarea păcatelor pe care le-au săvârşit cu fapta. Se spune despre rugăciune că se poate face oriunde, dacă este rostită cu sinceritate şi credinţă în Dumnezeu. Aici oamenii au nevoie de mângâiere. Cei cărora li s-a arătat calea spre credinţă şi se căiesc pentru faptele lor spun că aşa suportă mai uşor pe­deap­sa. Într-a­devăr, de­ţinuţii cu care am pu­tut sta de vorbă au la activ fapte îngro­zitoare şi le plă­tesc cu mulţi ani din via­­ţa lor. Dar nu numai cu atât. Îşi pierd părin­ţii, fraţii, soţiile şi copii. Nimeni nu mai vrea să-i vadă, fiind ca şi excluşi din societate… Le rămâne numai credinţa. Se agaţă cu disperare de iertare. Noaptea, după stingere, ghemuiţi în paturile închisorii ca în pântecul ma­mei, plâng cu sughiţuri, muş­cându-şi pumnii cu ca­re… au ucis: „Iartă-ne Doam­ne, că noi n-am vrut!“. Apoi, mâinile ridicate cândva cu furie împo­triva aproa­pe­lui se unesc pentru rugă­ciune.

Fiecare are iadul lui
Cei cu care am stat de vorbă la Rahova sunt închişi pentru crime. Toţi se căiesc şi stau prin preajma părintelui Paul, de la care învaţă să tră­iască altfel. Stronschi Constantin are 58 de ani şi este condamnat la 12 ani pentru tentativă de omor şi tâlhărie. E la Rahova de 8 ani. Are 5 copii, care îl vizitează destul de rar. „Eram beat când s-a întâmplat ne­nororcirea“, po­ves­teş­te omul. „Să ştiţi dvs că de la băutură se nasc toate ne­ca­zu­rile! M-am luat la cear­­tă cu un ce­tă­­ţean. Era şi el băut. M-a înjurat, a dat în mine, eu în el, şi a murit în spital. Mi-a părut rău. N-am vrut. Acum viaţa mea s-a luminat, pentru că-i cer ajutor Maicii Dom­­nului. De 5 ani stu­diez Biblia şi înţeleg mai totul. Cânt în corul capelei, mă simt alt om. Sunt un nou-născut şi vreau să urmez calea Mân­tui­to­rul­ui Iisus Hris­tos, să duc mai departe cuvântul Lui. Pentru mine nu mai există altceva în afara Sfintei Biserici şi a Domnului Dum­ne­­­zeu, pe Care-L rog în fiecare clipă să mă ier­te!“. Deţinutul Jire­ghes­cu Ioan este con­damnt la 22 de ani pentru omor.  Con­duce corul cape­lei, format din 30 de bărbaţi. Acum are 43 de ani şi stă la Ra­ho­va de 9. E acuzat că a violat o bătrână de 87 de ani, care a murit la spital după câteva zile. Tot din cauza băuturii a ajuns după gratii, pentru că îna­in­te de crimă a fost la o cumetrie, unde a băut peste mă­sură. Nu ştie cum s-a întâmplat. Nu-şi amin­teşte. Are un băiat de 18 ani şi o fetiţă de 17. Erau copii când a intrat el după gratii. Soţia s-a recăsătorit. De­ţinutul înghite du­re­ros când vorbeşte despre ei. Strânge din dinţi! Lacrimile stau să ţâşnească, dar Ioan a învăţat să se abţină. Ne priveşte însă trist, cu ochii lui albaş­tri ca vioreaua. „Îna­inte să-l cunosc pe pă­rintele Paul eram o puşlama. Încercam să-mi găsesc drepta­tea singur şi am început să refuz mâncarea, să-mi bat cuie în cap, să mă tai cu lama… Dar Dumne­zeu mi-a luminat drumul şi m-a făcut să înţeleg adevărul, să merg pe calea mân­tuirii. După ce ies, vreau să iau viaţa de la capăt şi să-mi fac o familie, să uit tot trecutul. Nu mai pun gura pe băutură câte zile oi trăi! Alcoolul m-a făcut din om neom, mi-a distrus familia, viaţa, mi-a luat copilaşii!“.

Schimbarea
Merită ei oare să fie ajutaţi, să se întoarcă printre noi, nu numai fizic, mai devreme sau mai târziu, aşa cum consideră legea? Ei trebuie readuşi la comuniunea de gânduri şi aspiraţii aparţinând oamenilor obişnuiţi, cu care să tră­iască în bună pace şi înţelegere. Aceasta este o sarcină mult prea greu de realizat în afara lui Dumnezeu şi a preotului. Vizităm capela pictată în întregime de puşcăriaşi. Cei din cor au venit să se roage în dimineaţa asta. Sărută icoanele şi se închină cucernici. Toţi deţinuţii abia aşteptă să se construiască şi marea bise­rică din curtea penitenciarului. De Paşte au ascultat slujba, au cântat, au primit Lumina, apoi au ciocnit şi ei ouă roşii. Nu la miezul nopţii, aşa cum întâmpină oamenii liberi Învierea Domnului, când străzile sunt inundate de lumina sfântă, ci a doua zi dimineaţă. Aşa e la închi­soare. „Am o satisfacţie imensă că pot să-i ajut pe aceşti oameni“, mărturiseşte preotul Paul Muşescu. „De când sunt la Penitenciarul Rahova am reuşit să-i fac pe mulţi să-şi schimbe gândurile. Cred că am contribuit la întâlnirea dintre ei şi Dumnezeu. Avem aici un băiat condamnat la 20 de ani de închisoare pentru omor. În primii ani de detenţie susţinea că este nevinovat şi îşi căuta dreptatea apelând la diverse forme de protest. S-a automutilat, tăindu-se cu lama pe burtă, şi-a bătut cuie în cap, a înghiţit fiare… Am stat de vorbă. Zile în şir mi-a povestit despre viaţa pe care o ducea în li­bertate, ca muncitor silvic, de necazurile lui. Cu timpul a devenit alt om. A venit să se roage împreună cu ceilalţi deţinuţi, iar astăzi conduce corul capelei“.

Un înger sfios coboară în celule
La Penitenciarul Rahova se aflau închise, la data realizării acestui material, peste 1900 de persoane, în afara celor ce se găseau în tran­zit spre alte locuri de detenţie. Nimeni n-a reuşit vreodată să evadeze de aici. Din câte am putut afla chiar de la unii dintre deţinuţi, condiţiile de „cazare“ sunt bune. Camerele în care stau 9-10 persoane beneficiază de confort. Unele sunt dotate cu televizoare, astfel încât accesul lor la informaţie nu este îngrădit. Mâncarea este bună şi chiar există meniuri pentru fiecare religie. În timpul liber, cei închişi pictează sau confecţionează diferite obiecte de artizanat. Alţii împrumută cărţi de la bibliotecă. Găsesc de toate aici, volume semnate de B. P. Hasdeu, L. Re­brea­nu, V. Eftimiu,  M. Preda sau M. Căr­tărescu… Au de unde alege, în funcţie de preferinţe! Deţinuţii citesc aşteptând să vină seara. Unii se roagă ore în şir, sperând în ier­tarea păcatelor cumplite pe care le-au comis. Stând umili în genunchi, cu ochii la icoane, ei   văd parcă aievea un înger coborând sfios la ei în celule. Timpul trece greu după gratii, dar cu ajutorul credinţei, care a schimbat ceva esenţial în mecanismul complicat al gândirii lor, nu li se mai pare aşa de mult până la eliberare…