O pogorâre la iad: Penitenciarul de Maximă Siguranţă Rahova
Share

Înainte de decembrie ’89, viaţa din închisorile României reprezenta un subiect tabu pentru presa comunistă, mult prea preocupată cu „realizările“ epocii de aur ca să pătrundă într-un spaţiu aflat la periferia societăţii. Faptele antisociale trebuiau ascunse cu străşnicie lumii întregi,pentru ca populaţia să aibă iluzia că trăieşte într-o ţară sigură, fără infractori şi evenimente negative, specifice „capitalismului decadent“…
Un spaţiu al pedepsei
Realităţile crude dezvăluite publicului după 1990 nu au modificat, practic, statisticile în privinţa ratei criminalităţii. Cu toate graţierile şi schimbările Codului Penal, prin care s-a dorit ca mai puţini oameni să ajungă în spatele gratiilor, închisorile României continuă să fie suprapopulate. Veşti din acest spaţiu al pedepsei ajung astăzi prea puţin la presă şi implicit la cetăţeni, din pricina unei hotărâri a Direcţiei Generale a Penitenciarelor de a restrânge accesul ziariştilor în închisori, pentru că „deformează realitatea şi fac mai mult rău decât bine“. Deşi, oficial, dreptul la informaţie este garantat prin Constituţie, felul în care sunt tergiversate solicitările venite din partea publicaţiilor fac aproape imposibile relatările despre ceea ce se întâmplă în penitenciare. Treptat, viaţa acestor oameni, asupra cărora instanţele şi-au pronunţat deja verdictul, se rupe de realitate, făcând ca reintegrarea socială de după ispăşirea pedepsei să fie cu atât mai anevoioasă. Nu e uşor nici pentru ziarist să treacă de porţi ferecate, de cereri şi faxuri, telefoane şi rugăminţi insistente pe la mai marii penitenciarelor, chiar dacă intenţia lui este de a scrie simplu, cu inima deschisă, despre biserica închisorii, despre schimbarea în bine a deţinuţilor şi despre un preot plin de râvnă, care se străduieşte să-i ajute.
La vorbitor
Dimineaţă însorită din mijlocul Săptămânii Luminate. Pe şoseaua Alexandriei, la ieşirea din Bucureşti, peisajul pare o pictură încă udă. Case pitoreşti, ciripit vesel de păsărele, iarbă crudă tăiată proaspăt şi zvon sfânt de clopote în depărtări. Astăzi este „Izvorul Tămăduirii“. Totul e atât de liniştit încât cu greu îţi vine să crezi că în imediata apropiere se află o instituţie al cărei nume dă fiori multora dintre noi: Penitenciarul de Maximă Siguranţă Rahova. Sârmele ghimpate strălucesc deasupra zidurilor groase. La intrare, rudele care au venit „în vizită“ aşteaptă să fie chemate înăuntru. Sacoşele uriaşe prin care se ghicesc cozonaci, ouă roşii, suc şi schimburi, abia sunt târâte de mame slabe şi nedormite cu lunile, încălţate cu şlapi de cauciuc. O nevastă tânără, ce-şi ţine copilul pe genunchi, plânge şi fumează. Povesteşte unei băbuţe cu albeaţă pe ochi că bărbatul ei nu e vinovat, că „alţii l-au învinuit pe degeaba, nişte blestemaţi, iar ea a rămas singură, şomeră, cu copil de ţâţă şi fără apărare“. Două fetişcane de vreo 16 ani, blonde şi naive, stau şi ele la coadă. Înainte de a intra la vorbitor, au grijă să-şi dea cu ruj pe buze, „să nu ne găsească urâte Gicu, închis pentru tâlhărie“…
Căinţa
Ne vine şi nouă rândul să intrăm. Înăuntru, preotul închisorii, Paul Muşescu, trimisul lui Dumnezeu în acest iad încorsetat de ziduri înalte, ne întâmpină calm. Uşile de fier se închid în urma noastră cu un muget. Ziduri, pază, ca-mere video. Deasupra, sârma ca o coroană de ghimpi în jurul unui cer albastru. Când trecem pe lângă geamurile închisorii, se aud voci salutându-l pe părinte. Acesta le răspunde tuturor printr-un semn al mâinii. Prin menirea sa, preotul este dator şi trebuie să le arate deţinuţilor calea spre iertarea păcatelor pe care le-au săvârşit cu fapta. Se spune despre rugăciune că se poate face oriunde, dacă este rostită cu sinceritate şi credinţă în Dumnezeu. Aici oamenii au nevoie de mângâiere. Cei cărora li s-a arătat calea spre credinţă şi se căiesc pentru faptele lor spun că aşa suportă mai uşor pedeapsa. Într-adevăr, deţinuţii cu care am putut sta de vorbă au la activ fapte îngrozitoare şi le plătesc cu mulţi ani din viaţa lor. Dar nu numai cu atât. Îşi pierd părinţii, fraţii, soţiile şi copii. Nimeni nu mai vrea să-i vadă, fiind ca şi excluşi din societate… Le rămâne numai credinţa. Se agaţă cu disperare de iertare. Noaptea, după stingere, ghemuiţi în paturile închisorii ca în pântecul mamei, plâng cu sughiţuri, muşcându-şi pumnii cu care… au ucis: „Iartă-ne Doamne, că noi n-am vrut!“. Apoi, mâinile ridicate cândva cu furie împotriva aproapelui se unesc pentru rugăciune.
Fiecare are iadul lui
Cei cu care am stat de vorbă la Rahova sunt închişi pentru crime. Toţi se căiesc şi stau prin preajma părintelui Paul, de la care învaţă să trăiască altfel. Stronschi Constantin are 58 de ani şi este condamnat la 12 ani pentru tentativă de omor şi tâlhărie. E la Rahova de 8 ani. Are 5 copii, care îl vizitează destul de rar. „Eram beat când s-a întâmplat nenororcirea“, povesteşte omul. „Să ştiţi dvs că de la băutură se nasc toate necazurile! M-am luat la ceartă cu un cetăţean. Era şi el băut. M-a înjurat, a dat în mine, eu în el, şi a murit în spital. Mi-a părut rău. N-am vrut. Acum viaţa mea s-a luminat, pentru că-i cer ajutor Maicii Domnului. De 5 ani studiez Biblia şi înţeleg mai totul. Cânt în corul capelei, mă simt alt om. Sunt un nou-născut şi vreau să urmez calea Mântuitorului Iisus Hristos, să duc mai departe cuvântul Lui. Pentru mine nu mai există altceva în afara Sfintei Biserici şi a Domnului Dumnezeu, pe Care-L rog în fiecare clipă să mă ierte!“. Deţinutul Jireghescu Ioan este condamnt la 22 de ani pentru omor. Conduce corul capelei, format din 30 de bărbaţi. Acum are 43 de ani şi stă la Rahova de 9. E acuzat că a violat o bătrână de 87 de ani, care a murit la spital după câteva zile. Tot din cauza băuturii a ajuns după gratii, pentru că înainte de crimă a fost la o cumetrie, unde a băut peste măsură. Nu ştie cum s-a întâmplat. Nu-şi aminteşte. Are un băiat de 18 ani şi o fetiţă de 17. Erau copii când a intrat el după gratii. Soţia s-a recăsătorit. Deţinutul înghite dureros când vorbeşte despre ei. Strânge din dinţi! Lacrimile stau să ţâşnească, dar Ioan a învăţat să se abţină. Ne priveşte însă trist, cu ochii lui albaştri ca vioreaua. „Înainte să-l cunosc pe părintele Paul eram o puşlama. Încercam să-mi găsesc dreptatea singur şi am început să refuz mâncarea, să-mi bat cuie în cap, să mă tai cu lama… Dar Dumnezeu mi-a luminat drumul şi m-a făcut să înţeleg adevărul, să merg pe calea mântuirii. După ce ies, vreau să iau viaţa de la capăt şi să-mi fac o familie, să uit tot trecutul. Nu mai pun gura pe băutură câte zile oi trăi! Alcoolul m-a făcut din om neom, mi-a distrus familia, viaţa, mi-a luat copilaşii!“.
Schimbarea
Merită ei oare să fie ajutaţi, să se întoarcă printre noi, nu numai fizic, mai devreme sau mai târziu, aşa cum consideră legea? Ei trebuie readuşi la comuniunea de gânduri şi aspiraţii aparţinând oamenilor obişnuiţi, cu care să trăiască în bună pace şi înţelegere. Aceasta este o sarcină mult prea greu de realizat în afara lui Dumnezeu şi a preotului. Vizităm capela pictată în întregime de puşcăriaşi. Cei din cor au venit să se roage în dimineaţa asta. Sărută icoanele şi se închină cucernici. Toţi deţinuţii abia aşteptă să se construiască şi marea biserică din curtea penitenciarului. De Paşte au ascultat slujba, au cântat, au primit Lumina, apoi au ciocnit şi ei ouă roşii. Nu la miezul nopţii, aşa cum întâmpină oamenii liberi Învierea Domnului, când străzile sunt inundate de lumina sfântă, ci a doua zi dimineaţă. Aşa e la închisoare. „Am o satisfacţie imensă că pot să-i ajut pe aceşti oameni“, mărturiseşte preotul Paul Muşescu. „De când sunt la Penitenciarul Rahova am reuşit să-i fac pe mulţi să-şi schimbe gândurile. Cred că am contribuit la întâlnirea dintre ei şi Dumnezeu. Avem aici un băiat condamnat la 20 de ani de închisoare pentru omor. În primii ani de detenţie susţinea că este nevinovat şi îşi căuta dreptatea apelând la diverse forme de protest. S-a automutilat, tăindu-se cu lama pe burtă, şi-a bătut cuie în cap, a înghiţit fiare… Am stat de vorbă. Zile în şir mi-a povestit despre viaţa pe care o ducea în libertate, ca muncitor silvic, de necazurile lui. Cu timpul a devenit alt om. A venit să se roage împreună cu ceilalţi deţinuţi, iar astăzi conduce corul capelei“.
Un înger sfios coboară în celule
La Penitenciarul Rahova se aflau închise, la data realizării acestui material, peste 1900 de persoane, în afara celor ce se găseau în tranzit spre alte locuri de detenţie. Nimeni n-a reuşit vreodată să evadeze de aici. Din câte am putut afla chiar de la unii dintre deţinuţi, condiţiile de „cazare“ sunt bune. Camerele în care stau 9-10 persoane beneficiază de confort. Unele sunt dotate cu televizoare, astfel încât accesul lor la informaţie nu este îngrădit. Mâncarea este bună şi chiar există meniuri pentru fiecare religie. În timpul liber, cei închişi pictează sau confecţionează diferite obiecte de artizanat. Alţii împrumută cărţi de la bibliotecă. Găsesc de toate aici, volume semnate de B. P. Hasdeu, L. Rebreanu, V. Eftimiu, M. Preda sau M. Cărtărescu… Au de unde alege, în funcţie de preferinţe! Deţinuţii citesc aşteptând să vină seara. Unii se roagă ore în şir, sperând în iertarea păcatelor cumplite pe care le-au comis. Stând umili în genunchi, cu ochii la icoane, ei văd parcă aievea un înger coborând sfios la ei în celule. Timpul trece greu după gratii, dar cu ajutorul credinţei, care a schimbat ceva esenţial în mecanismul complicat al gândirii lor, nu li se mai pare aşa de mult până la eliberare…