LOADING

Type to search

Jalea icoanelor

Jalea icoanelor

Share

Plânsul icoanelor este un fenomen tot mai des întâlnit în ultimii ani pe tot cuprinsul României.
Chiar dacă anumite cazuri (cum este şi cel prezentat în continuare) rămân îndoielnice şi sunt tratate de către Biserica noastră cu o firească prudenţă şi discreţie, fenomenul în ansamblu nu e mai puţin provocator, somându-ne să luăm seama mai îndeaproape la calea pe care merge lumea şi la rânduiala sau curăţia propriilor vieţi. Jalea sfinţilor, văzută sau nevăzută, stă în legătură cu nedesăvârşi­rile noastre, căci după cum e mare bucurie în cer pentru un suflet care se mântuie, tot aşa este mâhnire mare pentru sufletele care se pierd… O lacrimă de mir este oglinda cea mai pură a adevăratului nostru chip duhovnicesc. Şi chiar dacă toate aceste lacrimi s-ar dovedi inautentice, rămâne grăitoare presimţirea noastră înfiorată că sfinţii ar avea de ce să ne plângă, cu asupra de măsură…

 

Balaci – o veche capitală a românilor?

 

„N-o să trăiesc cât zidul de la Bălaci“ – este o vorbă pe care o spun bătrânii din partea de sud a României, până la o depărtare de câteva zeci de kilometri de această localitate misterioasă. Rapsozii amintesc chiar de o întâlnire dintre domnitorul Constantin Brâncoveanu şi Aga Bălăceanu, în care: „Aga Bălăceanu zicea/ Să facă Bucurescii la Bălaci,/ Că sunt ziduri începute,/ Frate, şi neisprăvite;/ Biserica din Bălaci/ Făcută-i c-o sută de ani/ Înaintea Bucurescilor“.
Aceste versuri sunt preluate şi de Ionescu-Gion în Istoria Bucurescilor, autorul conside­rând că personajele citate ar putea fi înlocuite cu altele chiar mai vechi. Haşdeu aminteşte de un Ba­la­ciko din părţile Teleormanului, din ­anul 1283, un faimos viteaz care se pare că stă­pâ­nea un cnezat cu centrul aici. Unul dintre nepoţii lui Balaciko Basarab, prin 1387, este mare comandant de oşti al Tării Româneşti. Marele Agă Constantin Bălăceanu construieşte o frumoasă biserică în această localitate, cu hramul „Ador­mi­rea Maicii Domnului“, în anul 1684. Domniţa Maria, fiica Domnului Ţării Ro­mâneşti, Şerban Cantacuzino, apare alături de Constan­tin Bălăceanu – soţul său – în pisania bisericii. În anul 1747, mitropolitul Ungro-Vlahiei, Neofit I, trecând prin Balaci, găseşte această biserică mare din piatră, încă pustie. Abia în 1820 un alt Constantin Bălăceanu termină palatul în­ce­put aici şi reînvie biserica pus­tiită. Biserica con­struită în 1684, pe ruinele uneia foarte vechi, despre care se vorbeşte în unele legen­de şi balade, dăinuie şi astăzi, în timp ce pala­tul de la Balaci s-a pustiit din nou, ră­mâ­nând din el doar trei încăperi subterane, ase­mănătoa­re celor de la palatul voievodal Curtea-Veche din Bucureşti.
În jurul Balaciului au existat mai multe mă­năstiri, precum: Baldovineşti, Siliştea-Gumeşti, Tătăreşti, Dideşti (în curtea acestei mănăstiri s-a născut scriitorul Gala Galaction), Negru Vodă-Coşoteni. Ruinele acestora ori bisericile rămase la Baldovineşti şi Coşoteni din vechile mănăstiri dau mărturie despre o lume demult apusă. Geografia armeanului Moise din Chorene vor­beşte, în a doua jumătate a secolului 9, de „ţara necunoscută Balak“, învecinată cu cea a bulgarilor, aflată în nordul Dunării. Se pare că pe aceste locuri au existat mai multe răbufniri ale populaţiei româneşti împotriva dominaţiei pecenege, cumane şi bulgare, locurile fiind cunoscute întotdeauna ca ţara românilor (valahilor, balacilor) – Vlaşca.
Mănăstirea Sfântul Pantelimon dintre Balaci şi Siliştea-Gumeşti a avut o soartă mult mai crudă decât celelalte mănăstiri din jurul Balaciu­lui. Unitatea militară şi aeroportul, înfiinţate aici după cel de-al Doilea Război Mondial, au şters orice urmă de mănăstire. Există o depeşă a ­unui protopop teleormănean care solicită Comisiei Monumentelor Istorice, în anul 1921, dărâmarea Bisericii Sfântul Nicolae din satul Siliştea-Gumeşti şi construirea unei biserici noi pe locul acesteia, deteriorate. Deşi „biserica veche“ nu avea nici 100 de ani, în inventarul ei aflăm „opt icoane vechi, deosebit de valo­roa­se“. Este posibil ca aceste icoane să fi provenit de la mănăstirea dintre Balaci şi Siliştea-Gumeşti, care se desfiinţase nu de prea multă vreme.

Mănăstirea Sf. Pantelimon renaşte

Cele circa 30 de pavilioane ale unităţii mi­litare sunt ocupate în anii ‘60 de către o casă de copiii (circa 1.600). Această casă de copii este mutată de aici în preajma revoluţiei. După 1990, rămânând pustii, pavilioanele ajung aproa­pe o ruină. Dispar uşi, ferestre, instalaţii etc. În urmă cu aproape 7 ani, P.S. Episcop Galaction al Alexandriei şi Teleormanului aduce aici câţiva călugări şi înfiinţează Mănăstirea „Sfântul Pantelimon“. Biserica este amenajată provizoriu într-o fostă sală de clasă, iar călugării îşi înjgheabă chiliile prin pavilioanele părăsite. Trapeza îşi găseşte locul în sala de proiecţie a ci­nematografului fostei unităţi militare. Numărul călugărilor a ajuns în prezent la aproape 20, stareţ fiind Prea Cuviosul Părinte Antonie Liţă. Ospitalitatea monahilor, cu toată sărăcia din jur, este cuceritoare. Nici un pelerin nu pleacă neospătat din mănăstire, după ce a participat la slujbe şi s-a folosit de un cuvânt duhovnicesc.

Jalea icoanelor de la Sf. Pantelimon

Anul trecut, de ziua Sfântului Ioan Gură de Aur, a plâns prima icoană. Pe 2 februarie, în timp ce un frate citea la Psaltire în biserică (Psal­ti­rea se citeşte neîntrerupt aici), începe o altă icoană să plângă. Părintele stareţ, chemat de la chilie, refuză să vină: „Să plângă până se face baltă!“ – şi s-a făcut baltă de lacrimi pe podea! De Sfântul Haralambie a plâns icoana Sfântului Haralambie, urmează apoi Sfântul Nicolae, Sfântul Andrei şi Maica Domnului – icoa­ne aşe­zate pe catapeteasmă. O icoană litografiată a Maicii Domnului cu Pruncul, din trapeză, a ajuns să plângă, pretind vieţuitorii, 37 de litri de mir şi lacrimi. Apoi a plâns şi cu lacrimi de sânge. În Joia Mare, când s-a scos Sfânta Cruce din Sfân­tul Al­tar, toată partea centrală a Crucii s-a um­plut de picături de sânge, care, mai apoi, s-a co­a­gu­lat. Ar fi de prisos să mai amintim toate datele la care icoanele au plâns, precum şi ce icoa­ne au plâns, deoa­re­ce nu­mă­rul acestora este foarte mare. Icoanele care au plâns se aflau în biserică, în trapeză, în chiliile părin­ţi­lor. Călugării nu se pronunţă pri­vitor la aceasta, ci, cu în­ţe­lepciune du­hov­nicească, îşi văd de rânduială. Nici pre­­oţii din sa­te­le vecine nu spun ni­mic despre acest fapt. Evlavia a pornit, însă, la drum: mii de pelerini din întreaga ţară vin spre aceas­tă mănăstire, uitată până acum de toţi. Am încercat să văd ce spun cei care so­sesc aici, ce cred, ce simt.
„Acum 34 de ani, eram elev la această casă de copii şi învăţam chiar în clasa unde este acum biserica. Dumnezeu şi Maica Dom­nu­lui erau prezenţi şi atunci în viaţa mea de copil orfan. Eu nu ştiam că sunt pre­zenţi în clasa unde învăţam, dar mi-au purtat de grijă în via­ţă“ (domnul Viorel, din Bucureşti, care s-a întâlnit aici, după 34 de ani, cu un fost coleg de clasă şi de dor­mitor, a doua zi de Paşti).
Am plecat până în Si­liştea-Gumeşti, dorind să aud părerea oamenilor, nă­dăj­duind că se mai strâng încă în celebra poiană a lui Iocan. De data asta era dumi­nică. Vecina scriitorului Marin Preda, Maria Roşu „a lu’ Ian­că“, o bătrână având în jur de 80 de ani, nu crede că aşa ceva este adevărat. A auzit că s-au mai întâmplat şi în alte părţi astfel de lucruri. A mers cale de 5 km până la mănăstire, însă concluzia dumneaei este că „Fac ei aşa“. Crede în Dumne­zeu, dar pentru că autorităţile vechi i-au îndepărtat de biseri­că, oamenii nu mai dau creza­re celor petrecute. Crede că „domni mari“ sunt cei care dau pildă oamenilor mergând la biserică duminica şi în sărbători, altfel ţara nu va mai crede deloc în Dumne­zeu. Chiar dacă a văzut icoa­ne­le plângând, dacă nu- i va spune „un om mare“, nu-i vi­ne să creadă că „nu fac ei aşa“. Nu doreşte să spună care „ei“…
În drum spre Bucureşti, nu am putut să-mi explic ce se întâmplă la Mănăstirea Sfântul Pantelimon, situată între Ba­laci şi Siliştea-Gumeşti. Doar o rugăciune, spusă de un bă­trân temător de Dumnezeu, cu glas abia şoptit, mi-a luminat puţin din adevăratul înţeles al lucrurilor: „Maica Dom­nu­lui, pentru păcatele mele plângi!“

 

„Aşa se roagă Maica Domnului şi Sfinţii pentru noi, încât lacrimile lor ajung până pe pământ… Dacă Domnul a spus că «pietrele vor striga» de nu va fi mărturisit El, cu atât mai mult icoanele vor mărturisi, aşa cum au făcut-o şi în Sfântul Munte Athos, şi la Nicula, şi în alte părţi… Să nu fie război, dacă plâng cu sânge…“ (un bătrân de 80 de ani).

1 Comment

  1. Aly.bacau 12 aprilie 2014

    Fratilor,vor veni vremuri grele.uitativa cu mare atentie la lacrimile tuturor icoanelor si plangeti astazi cu amar,maine poate fi tarziu.nu ve ti mai gasi iubire ca a Tatalui nostru Ceresc.