Mănăstirea Sfânta Ana de la Orşova. Un ctitor prigonit, o mânăstire martirizată
Share

În chiliile unde acum se roagă maicile, erau camerele motelului. În actuala biserică, era recepţia. Pe sfânta masă a altarului era pus televizorul. Doar catapeteasma din lemn de tei a fost salvată şi dusă la Mânăstirea Timişeni. Era anul 1947. Până în 1989, dar şi câţiva ani după aceea, pe „Dealul Moşului” ce domină golful Cernei, deasupra oraşului Orşova, s-a dus o bătălie cumplită între diavol şi bunul Dumnezeu, între rasa călugăriei şi năravul beţiei şi al desfrâului, între Psalmi şi cântece de pahar, între dorinţa unui ctitor de excepţie şi nevolnicia programată a unui regim ateu.
Mai înainte vreme aici, în Defileul Dunării, în 1916, s-au dat lupte grele, în care minuscula armată română încerca să ţină piept tăvălugului de oţel şi moarte al Puterilor Centrale. Doi tineri sublocotenenţi din Regimentul 17 Infanterie au fost îngropaţi de vii de obuzele germane, în acea vară de neuitat, de sânge, de durere. Cu toate astea, Pamfil Şeicaru şi Petre Găvănescu s-au întors, după război, la ale lor. Dar cel care avea să devină corifeul presei româneşti interbelice – Pamfil Şeicaru – se legase deja în faţa Domnului că, dacă avea să se întoarcă nevătămat, va ridica o mânăstire pe locul unde era să-şi piardă viaţa. Adică avea să transforme locul de execuţie silită într-unul de rugăciune, de mulţumire Dumnezeului vieţii. Mânăstirea s-a ridicat, dar soarta ei a fost la fel de zbuciumată ca şi cea a ctitorului. Parcă un blestem al istoriei l-a urmat pe omul Pamfil Şeicaru şi zidirea sa. Acum, pentru fiecare din ei, pare că s-a aşternut armistiţiul liniştii…
Cine a fost Pamfil Şeicaru?
Nimeni altul decât o conştiinţă lucidă a neamului românesc. Născut în 1894 în comuna Beceni, judeţul Buzău, într-o familie de oameni simpli, marele ziarist va sfârşi într-un dureros exil în Occident, în 1980. Exilată i-a fost şi amintirea, deoarece regimul comunist nu numai că îl condamnase la moarte, dar şi la desăvârşită uitare. După întoarcerea sa de pe front, în 1918, se va arunca în lupta jurnalistică, debutând cu un fulminant articol în Chemarea. Au urmat 62 de ani de activitate gazetărească prodigioasă, dovadă fiind cele 2500 de articole publicate. Între anii 1928-1944 a fondat şi condus ziarul Curentul, publicaţie de referinţă în jurnalistica românească. Între anii 1932-38, Pamfil Şeicaru a fost deputat în Parlamentul României. La 10 august 1944 pleacă în misiune, din ordinul Mareşalului Ion Antonescu, pentru a negocia pacea cu Puterile Aliate. 23 august l-a surprins în Spania, iar regimul comunist proaspăt instalat s-a şi grăbit să-l condamne la moarte (4 iunie 1945). Palatul ziarului Curentul a fost transformat într-un sediu al Securităţii (azi sediul SRI), tipografiile confiscate, iar Mânăstirea Sf. Ana preschimbată în cârciumă!
Comunism: tămâie şi mititei, la un loc!
Pentru a-şi duce ofranda la bun sfârşit, Pamfil Şeicaru începe – în baza unui proiect al arhitectului Ştefan Peterneli – ridicarea Mânăstirii Sf. Ana, după numele mamei sale. Între anii 1936-39 lucrarea este finalizată, dar mai înainte a fost tăiat prin pădure – de la Orşova până la mânăstire – „Drumul Eroilor”. Acest drum pietruit, lung de 1 km şi jumătate, era străjuit de 7 troiţe de lemn, însoţite de bănci din stejar masiv; fiecare popas marca amintirea celor 7 regimente care au luptat în august-noiembrie 1916 în aceste locuri.
Din păcate, un conflict canonic s-a ivit încă de la început. Episcopul Vasile Lăzărescu – viitor mitropolit al Banatului – va refuza târnosirea bisericii. Motivul? Faptul că lucrările de construcţie nu au fost precedate de acordul episcopiei şi nu au fost însoţite de îndătinata slujbă de sfinţire a locului. Contenciosul s-a prelungit în timp, iar izbucnirea celui de al doilea război mondial a amânat sfinţirea mânăstirii. Ce a urmat se ştie: transformarea locului în locantă, cu tot cortegiul de blasfemii.
2 decembrie 1990 este data când a fost sfinţită Mânăstirea Sf. Ana. Recuperând istoria – cu luminile şi umbrele ei – Biserica Ortodoxă Română, prin vlădica Damaschin Severineanul, a făcut dreptate locului, sfinţindu-l o dată pentru totdeauna. Dar credeţi că a fost de ajuns pentru ca lucrurile să intre pe făgaşul lor normal? Nu, deoarece abuzul şi necredinţa dăinuiau la un loc cu jertfa şi credinţa. Astfel, cele 10 maici venite din obştea Tismanei, conduse cu însufleţire de maica stareţă Iustina Popovici (un nume ca o umbră de smerenie a marelui teolog sârb Iustin Popovici), au trăit un calvar, o Golgotă zilnică vreme de alţi câţiva ani. De altfel, din cele 10 au rezistat până la capăt doar 4. Şi asta deoarece restaurantul nu s-a desfiinţat odată cu reînfiinţarea mânăstirii, ci doar s-a… restrâns un pic. Astfel, la vecernie, bietele maici aveau parte de Dolănescu sau manele în difuzoare, dimineaţa de aprovizionare cu marfă, iar duminicile de petreceri până în zori! Fumul de mititei alunga mirosul tămâiei, pelerinii se amestecau cu beţivii, iar maicile stăteau ferecate în chilii, după lăsarea întunericului. Ce vremuri!
Pentru obştea de maici a fost numit protosinghelul Irineu Constantinoaie, un vrednic călugăr venit din părţile Argeşului. De la el am aflat: „Când intrăm în sfânta biserică, trebuie să lepădăm grija cea lumească, să uităm de toate gândurile nefolositoare şi să vorbim cu Dumnezeu prin rugăciunea inimii, atunci când strana cântă «Doamne, miluieşte». În părţile Orşovei, dacă eşti anunţat că ai un parastas şi nu ai fost prezent la timp, credinciosul pleacă la alt preot. Aşa că vă daţi seama ce responsabilitate apasă pe umerii noştri în această parte de ţară“.
Maica Grigoria, ghidul mânăstirii, ne-a vorbit cu emoţie în glas şi despre implicarea în restaurarea aşezământului a vlădicăi Nestor, adormitul întru pomenire mitropolit al Olteniei. Dar şi despre purtarea de grijă a ÎPS Teofan, actualul Mitropolit al Olteniei şi a interesului pentru bunul mers al obştei manifestat de Episcopul Severinului, Nicodim. Ierarhii Olteniei sunt îndrăgostiţi de Mânăstirea Sf. Ana datorită aşezării ei cu totul deosebite, dar şi datorită martirajului la care a fost supusă. La fel şi pelerinii, care în data de 25 iulie – hramul mânăstirii – urcă aici în număr foarte mare.