LOADING

Type to search

Părintele Calciu. 21 de ani după gratii

Părintele Calciu. 21 de ani după gratii

Share

40 de ani de la graţierea generală a deţinuţilor politici din temniţele comuniste

Sunt cunoscute astăzi condiţiile de teroare în care s-a impus la noi regimul comunist. De la sfârşitul anilor ‘40 şi până în vara lui 1964, temniţele au gemut, de la un capăt la altul al ţării, de deţinuţi politici, dintre care mulţi n-au mai apucat niciodată să revadă liberta­tea. Foşti oameni politici (legionari, ţărănişti, liberali, ba chiar şi social-democraţi), in­telectuali de marcă (artişti, profesori, medici, avocaţi, ingineri, ofiţeri ai vechii armate), oameni ai Bisericii (preoţi, călugări şi chiar ierarhi), dar şi simpli ţărani sau muncitori cu dragoste de neam şi cu frică de Dum­nezeu au fost deposedaţi de averi, arestaţi, schin­giuiţi, puşi la muncă forţată şi adeseori exterminaţi, fiind socotiţi “duşmani ai poporului”, pentru că refuzau să accepte ideologia materialistă şi atee adusă la noi pe tancurile ­sovietice.
Părintele Gheorghe Calciu reprezintă un caz aparte, pentru că a trecut inclusiv prin iadul “reeducării” de la Piteşti (cea mai monstruoasă experienţă penitenciară din tot lagărul comunist) şi a făcut închisoare nu doar sub Gheor­ghiu-Dej, dar şi mai târziu, sub Ceauşescu (care-l considera duşmanul lui personal), pentru curajul de a fi protes­tat făţiş împotriva dărâmării bisericilor şi a e­du­caţiei ateiste a tineretului (vezi cele “Şapte cuvinte către tineri” rostite în Postul Mare al anului 1978 de la amvonul Bisericii Radu-Vodă din Bucureşti).
Astăzi paroh în Statele Unite, la Alexandria, lângă Washington D. C. (The Holy Cross Romanian Church), pă­rintele, în curând octogenar (n. 1925, la Mahmudia-Tulcea), a avut bu­năvoinţa de a ne răspunde la câteva întrebări.
Vasile A. Marian: Aţi fost, Pă­rin­te, un „client” preferat al zbirilor co­mu­nişti, ca să zicem aşa, „de la tine­reţe pân’ la bătrâneţe”…
Părintele Calciu: Da, am reuşit să adun în cârcă 21 de ani de temniţă, fără să mă „cuminţesc”. Nu aveam mult peste 20 de ani când am intrat în închisoare, şi nu aveam mult sub 60 când am fost eliberat ultima oară…

V.A.M.: Şi aţi început cu ce a fost mai greu: Piteştiul! S-a încetăţenit sintagma „iadul de la Piteşti”. Cum e să treci prin iad, în carne şi oase, dar nu păzit de Vergiliu, ca Dante, ci torţionat de Ţurcanu?
Păr. Gh. C.: Ca să înţelegem ce a fost Piteştiul, trebuie să ne ridicăm deasupra faptelor şi să ajungem la rădăcinile răului, la mecanismele in­te­rioare ale perversiunii şi la di­men­siunea ei metafizică. Eu cred că Pi­teş­tiul a fost un experiment diabolic. Acolo au fost luptele dintre bine şi rău, în care călăii şi victimele n-au fost decât simple instrumente. Este un experiment diabolic care a avut loc în ţara noastră mai mult decât în ori­ce parte a lumii. Am însă con­vin­ge­rea asta, anume că forţele dia­bo­li­ce au fost aşa de tari tocmai pentru că spiritul românesc, la vremea acea, era şi el foarte tare.
V.A.M.: Cui îi dă mult, Dum­ne­zeu îi şi cere mult; la asta vă referiţi?
Păr. Gh. C.: Nu-i un gând năs­truş­nic, ci o realitate. Vedeţi, când a înce­put teroarea de la Piteşti, aşa-numitul experiment al „reeducării” şi „demascării”, acolo era un fel de cen­tru de spiritualitate şi rugăciune. Tre­buie să spun că noi, cei de la Pi­teşti, fără să ne mândrim, sau cei din închisoare, în general, am fost cei mai buni oameni ai ţării, nu pentru că aveam caractere deosebite sau cine ştie ce înzestrări geniale, ci pur şi simplu pentru că ne integrasem într-o gândire spirituală sincer şi au­ten­tic românească. La Piteşti, în mo­mentul în care au început demas­că­ri­le, rugăciunea nu înceta nici ziua, nici noaptea. Fiecare celulă avea un timp de rugăciune. În momentul când se termina rugăciunea din ce­lu­la respectivă, măcar un singur om, pes­te noapte vorbesc, măcar un sin­gur om rămânea să privegheze, să se roage, să mediteze; când sfârşea, bătea cu pumnul în perete şi ru­gă­ciu­nea se transmitea la celula ur­mă­toa­re, şi aşa făcea ocolul întregii în­chi­sori. Încât, ca şi la mânăstire, ru­gă­ciunea nu înceta niciodată, era ca un fum de căţuie care se urca către Dum­nezeu. Sigur că asta nu i-a plă­cut satanei. Din punct de vedere spi­ri­tual, din punct de vedere al me­ta­fi­zicului, aceasta a fost motivaţia Pi­teştiului.
V.A.M.: Rugăciunea se făcea pur şi simplu? N-o împiedica nimeni? Nu erau, ca mai târziu, „turnători” stre­curaţi prin celule?
Păr. Gh. C.: O, desigur, admi­nis­tra­ţia intervenea mereu între noi. Cei tri­mişi de forurile superioare comu­nis­te să viziteze Piteştiul cunoşteau acest lucru şi ne ameninţau că aceas­tă acţiune va fi curmată, că ştiu ei cum să-i pună capăt… Şi, într-adevăr, reacţia a fost neasemuit de puternică la Piteşti. Celelalte „reeducări”, de la Canal, de la Gherla, nu au fost de­cât expansiuni palide ale Piteştiului. Centrul de luptă spirituală a fost Pi­teş­tiul, pentru că acolo erau tinerii, aco­lo erau cei curaţi, oameni care nu fuseseră niciodată implicaţi în ac­ţi­uni de genul celor politice, de di­nainte de război; adică oameni de o mare puritate. Aşa am fost noi toţi aco­lo: o elită de suflet a tineretului românesc.
V.A.M.: Eraţi încă de pe atunci un om religios?
Păr. Gh. C.: Fără îndoială da. Această în­cli­nare, aş zice aproape mistică, am avut-o încă din copilărie. Am fost educat într-o familie foarte religioasă, am stat în tinda şi în interiorul bisericii, am fost tot timpul în preajma unui preot. Adică am avut o înclinaţie religioasă de la început şi sigur că m-am integrat cu multă bucurie în acest curent spiritual religios şi de mistică creştină, din închisoare. Când am venit noi, cei mai tineri, la Piteşti, ne-am întâlnit acolo cu cei puţin mai în vârstă, care avuseseră deja o experienţă religioasă extraordinară. Printre ei erau oameni ca Valeriu Gafencu, căruia nu degeaba, credeţi-mă, i s-a spus „Sfântul închi­so­rilor”. Şi sunt surprins că Biserica noastră Or­to­doxă nu-l canonizează pe Gafencu, care a tră­it o viaţă absolut martirică, şi de o înălţime spirituală greu de atins…
V.AM.: Eraţi student la Medicină când aţi fost arestat?
Păr. Gh. Calciu: Da, când am fost arestat, în mai 1948, făcusem deja 2 ani. Am fost in­te­grat şi în tot felul de grupări religioase. Par­ticipam, bunăoară, la „Rugul Aprins”; sigur, nu eram membru propriu-zis, participam smerit doar la conferinţele profesorilor de la Teologie intitulate ”Perlele Deşertului”, unde se vorbea despre Sfinţii Părinţi şi despre marii scriitori bisericeşti care s-au nevoit în pustie. Am făcut parte, pentru scurtă vreme, din grupul stu­den­ţesc legionar din Bucureşti, fără să fi avut vreo activitate deosebită. Am fost arestat pentru că am adăpostit în camera mea de la cămin pe cineva care era fugar – pentru motive politice – din Tulcea.
V.A.M.: Cum era marele tartor de acolo, Eugen Ţurcanu?
Păr. Gh. C.: Când Ţurcanu a venit la Piteşti, eu nu îl cunoscusem. Nu l-am cunoscut decât în 1950, în ultima serie a „demascării”. Cred că structura lui Ţurcanu a fost de la început rea. El nu a fost un convertit de la bine la rău. El era mânat de nişte nemăsurate ambiţii, căci numai aşa a putut să devină dintr-odată demonul suprem al acţiunii de la Piteşti. Pentru că, într-a­devăr, Ţurcanu era dotat cu o forţă de domi­na­ţie nemaipomenită. Când intra în celulă, stârnea o groază totală. Şi nu se poate explica cum, rând pe rând, şi-a dărâmat toţi adversarii, toată lumea din închisoare tremura de frica lui. Avea o forţă demonică în el. El smulgea pe cei mai buni dintre noi, îi ducea la camera 4 Spital, îi bătea, îi transforma, îi tortura, mă rog, îi în­tor­cea pe dos. Chiar dacă nu se schimba ceva în sufletul lor, groaza era aşa de mare încât pe urmă oamenii aceştia deveneau ei înşişi in­for­matori. Şi nu numai atât, dar chiar demonstrau că ei înşişi şi-au schimbat mentalitatea. În felul acesta s-a introdus neîncrederea, spaima, disperarea în mulţi dintre noi. Unii au rezistat, alţii s-au si­nu­cis, cei mai mulţi au ce­dat. Nu vreau să reduc gloria nimănui, dar foarte puţini au fost cei ca­re au rezistat. Unii şi-au re­ve­nit mai de­vreme sau mai târziu, pentru că refacerea spiritului uman nu este ca re­fa­cerea orga­nis­mului, are niş­te legi tai­ni­ce, se re­a­li­zea­ză mai greu sau nici­oda­tă… Refacerea mea, de pildă, a fost cu mult mai grea decât a altora, pentru că ruptura mea a fost mai mare. Eram un tip destul de naiv, un copil de ţăran, cu o credinţă puternică, cu o încredere deose­bită în oameni. Eram un tip foarte simpatizat. Chiar după ce am căzut, se spunea despre mine „îngerul căzut cu ochi albaştri”, pentru că toată lumea m-a socotit ca pe un înger. Dar acum eram un înger căzut… Mi-am revenit în momentul în care am fost pus în faţa unor acţiuni îngrozitoare, care se refereau la pro­ce­sul prin care victimele trebuiau să devină acu­zaţi. Atunci s-a trezit în mine spiritul de drep­tate şi Îngerul meu m-a făcut să iau, cu riscul vieţii, atitudine, punând stop acestei înscenări îngrozitoare. Mie mi-au cerut să spun că am transmis felurite ordine de la nişte şefi legionari la un alt şef legionar, Costache Oprişan, care era în închisoare. Eu însă nu-i cunoscusem pe nici unul, nu avusesem nici un fel de legătură cu ei. Dar Securitatea voia să acrediteze ideea că astfel s-ar fi declanşat acţiunea de torturare şi anihilare fizică şi morală de la Piteşti, adică dintr-o perfidă manevră legionară, pentru com­pro­miterea re­gimului. În plus, m-au acuzat că aş fi scos din închisoare informaţii prin diverşi deţinuţi care se eliberau, in­formaţii ca­re mergeau în străinătate. Şi aceasta era o minciună sfrun­tată…
V.A.M.: Şi du­pă Piteşti?
Păr. Gh.C.: Eu am fost pus, după proces, împreună cu Vică Ne­gu­les­cu, cu Mar­cel Petri­şor, cu un grup din procesul nos­tru şi cu un alt grup care nu avea ni­mic de a face cu noi, în aceeaşi „corabie a morţii” (despre care am vorbit în prefaţa cărţii Piteşti, a re­gre­tatului D. Bacu), la Jilava, unde am stat cu Cos­tache Oprişan (care a şi murit acolo) până în 1956, când m-au dus în Zarca de la Aiud şi am stat mai tot timpul izolat. M-am eliberat în 1964, când ne-au dat drumul la toţi, sub pre­si­unile Occidentului, dar şi pentru că de-acum co­muniştii se credeau stăpâni deplini şi ne­clin­tiţi pe ţară, pe suflete, pe tot.
V.A.M.: La preoţie cum aţi ajuns?
Păr. Gh. C.:
Am încercat să mă reînscriu la Me­dicină şi nu s-a putut. Trebuia să refac şi cei 2 ani pe care îi făcusem mai înainte. Şi atunci m-am înscris la Franceză. Dar în închisoare mă urmărise demult gândul de a studia Teologia şi de a deveni preot. După ce am terminat Fran­ceza, m-am dus la Patriarhul Justinian şi am cerut să mă accepte ca student la Teologie. Spre surprinderea mea, Patriarhul m-a primit fără nici un fel de rezervă, deşi ştia de mine că am fost în închisoare. Aşa am reuşit, mai cu fereală, să fac Institutul Teologic, fiind în acelaşi timp profesor de franceză. Securitatea probabil că nu descoperise, sau avea alte treburi mai importante, că era perioada aceea de restruc­tu­rare, de după moartea lui Gheorghiu-Dej. S-au prins, ca să zic aşa, când eram aproape să-mi dau licenţa, în 1972, dar nu m-au mai blo­cat. Vremurile se mai schimbaseră…
V.A.M.: Dar nu într-atât încât să nu mai fiţi arestat din nou, după câţiva ani…
Păr. Gh. C.:
Atunci a fost pentru predicile ţi­­nute la Radu-Vodă, în Postul Mare al anului 1978, elevilor seminarişti (şi nu numai, căci au mai venit, treptat, şi mulţi elevi şi studenţi de prin alte părţi). Am intitulat această serie de pre­­dici, dintru început, Şapte cuvinte către ti­neri. Spuneam adevărul fără înconjur, în numele lui Hristos. Au început presiunile, ameninţările: asupra elevilor, asupra mea, asupra familiei me­le… Şi într-o dimineaţă a venit Securitatea – aşa cum se făcea şi înainte, nu era nici o de­o­se­bire – şi au blocat intrările, n-au mai dat voie la nimeni să iasă sau să intre din şi în blo­curi şi apartamente. M-au arestat, m-au an­che­tat sumar şi mi-au dat, în cele din urmă, 10 ani.
V.A.M.: Sub ce acuzaţie, totuşi?
Păr. Gh. C.:
E fantasmagoric: „Acţiune duş­mă­noasă împotriva ordinii de stat în serviciul unei puteri străine“!!! Dar până la urmă n-am făcut decât 5 ani. M-au eliberat şi, după un an, în care am fost supuşi – şi eu, şi familia – urmăririi şi hărţuirii permanente de către Securitate, am fost practic obligaţi la soluţia exilului… N-am putut reveni în ţară decât în 1990, când am nimerit, pentru păcatele mele, pe fondul primei mineriade… Acum vin anual şi mă bate tot mai mult gândul întoarcerii definitive… Va fi cum va voi Dumnezeu.