Sfânta mânăstire Dionisiu
Share

Am mers la Mânăstirea Dionisiu la praznicul Sf. Nifon, Mitropolitul Ţării Româneşti, ale cărui sfinte moaşte odihnesc aici. Întreaga oboseală a drumului s-a risipit când, la intrare, m-a întâmpinat, într-un mozaic recent, Neagoe Basarab, marele nostru voievod, unul din ctitorii de aici şi vrednic ucenic al sfântului.
Scurt istoric
În continuarea periplului nostru athonit urmează cea de a cincea mânăstire a Sfântului Munte: Dionisiu. Mânăstirea datează din cea de a doua jumătate a secolului 14, fiind ctitorită de Cuviosul Dionisie din Koritsa, cu ajutorul împăratului Alexie al III-lea Comnenul. În decursul timpului, mânăstirea a fost ajutată de împăraţii bizantini din dinastia Paleologilor şi de domnitorii din Ţările Române, care, după căderea Constantinopolului (1453), au rămas principalii săi susţinători. Între aceştia Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab, Petru Rareş, Mircea Ciobanul, Alexandru Lăpuşneanul, Petru Şchiopul, Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu.
Sf. Nifon şi Ţara Românească
Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Mânăstirii Dionisiu, care prin râvnă şi smerenie s-a învrednicit a fi numărat în ceata sfinţilor, este Sf. Ierarh Nifon, mai întâi simplu vieţuitor în obştea de aici, apoi mitropolit al Salonicului şi, în fine, Patriarh al Constantinopolului.
Scos de două ori din scaunul Patriarhiei Ecumenice, prin uneltirea diavolului, Sfântul Nifon a acceptat în 1503 propunerea voievodului Radu cel Mare al Ţării Româneşti şi a venit ca mitropolit al Ungro-Vlahiei, pentru a pune bună rânduială în treburile bisericeşti de la noi. Aici el a înfiinţat Episcopia Râmnicului în locul desfiinţatei Mitropolii a Severinului, cât şi o nouă Episcopie la Buzău. De asemenea, s-a implicat direct în îndrumarea preoţilor şi călugărilor din cuprinsul întregii ţări. Roadele duhovniceşti ale activităţii marelui ierarh nu au întârziat să apară. Asemenea şi ispita, căci Sfântul Nifon a intrat în conflict cu domnitorul care, încălcând pravilele şi canoanele, cununase pe domniţa Caplea, sora sa, cu un boier care era căsătorit şi avea copii în Moldova. Sfântul Nifon nu a îngăduit aceasta şi a fost alungat de domnitor din scaunul mitropolitan. Afurisind pe călcătorii de lege, sfântul s-a retras o vreme într-un colţ de ţară, unde s-a îngrijit de el un fiu duhovnicesc, tânărul Neagoe din neamul Basarabilor, cel care avea să ajungă domn al Ţării Româneşti. Mai apoi, bătrânul ierarh s-a întors în Sfântul Munte, o vreme la Vatoped şi apoi, fără a se arăta cine este, din nou la Dionisiu, unde cu smerenie a primit ascultarea de a se îngriji de catârii mânăstirii. Vădindu-se, apoi, cine era de fapt, sfântul şi-a păstrat adânca sa smerenie şi în 1508, după ce pe mulţi i-a folosit duhovniceşte, s-a mutat la Domnul, pe 11 august.
Nu la mult timp de la plecarea Sfântului Nifon, multe necazuri şi tulburări s-au abătut asupra ţării şi Bisericii noastre, iar voievodul Radu cel Mare a căzut în boală şi mare suferinţă, de unde i s-a tras şi moartea, fiind îngropat la Mânăstirea Dealu.
Aducerea moaştelor Sf. Nifon de către Neagoe Basarab
După sfadă între boieri şi mai multe încercări de a pune domn bun în Ţara Românească, la 23 ianuarie 1512, Neagoe Basarab luă domnia, „plecându-se glasului noroadelor”.
Una din grijile evlaviosului domnitor a fost de a „curăţi şi tămădui greşala” lui Radu Vodă şi, aşa cum odinioară Teodosie cel Mic adusese în Constantinopol moaştele Sf. Ioan Gură de Aur, pentru a dobândi iertarea mamei lui, împărăteasa Eudoxia, întocmai şi Neagoe Basarab trimise boierii săi în Sfântul Munte, la Mânăstirea Dionisiu, pentru a cere moaştele Sf. Nifon, părintele său duhovnicesc. Astfel sfintele moaşte ale Sf. Nifon au fost dezgropate, aşezate într-un sicriu de lemn şi purtate cu cinste către Ţara Românească de boierii lui Neagoe Basarab, conduşi de logofătul Danciu şi de câţiva părinţi din Mânăstirea Dionisiu, dimpreună cu Mitropolitul Neofit de Achialos.
Neagoe Basarab a întâmpinat personal moaştele la intrarea în Târgovişte, îmbrăţişându-le şi sărutându-le cu lacrimi, şi apoi plecând cu toţii, cu alai mare, către Mânăstirea Dealu, au aşezat racla cu moaştele sfântului deasupra mormântului lui Radu cel Mare. Toată noaptea s-a făcut priveghere şi rugăciuni pentru iertarea lui, iar spre dimineaţă Neagoe Basarab a văzut „în aţipeală” iertarea păcatelor înaintaşului său.
Apoi voievodul a trimis sfintele moaşte înapoi la Mânăstirea Dionisiu, într-o raclă minunată din argint aurit şi cu pietre preţioase, considerată printre cele mai valoroase obiecte de artă din Sfântul Munte. Pe interiorul capacului este pictată icoana Sf. Nifon alături de voivodul Neagoe Basarab, care ia binecuvântare de la el. Pe o fâşie îngustă stă încrustat în greceşte: „Această cinstită şi sfântă raclă este a prea sfinţitului arhiepiscop al Constantinopolei, Romei celei noi şi patriarh ecumenic chir Nifon. S-a pus la cale şi s-a săvârşit întru Hristos Dumnezeu, de către prea credinciosul şi iubitorul de Hristos Domn Neagoe. Patriarhul a adormit acolo în venerata şi sfânta mănăstire a cinstitului Înainte Mergător şi Botezător Ioan, la anii 7023 [1515]”. Mâna dreaptă şi capul Sfântului Nifon au rămas domnitorului, care le-a păstrat cu mare evlavie, dăruindu-le apoi ctitoriei sale de la Curtea de Argeş. În secolul 18 ele au fost ferecate, iar în 1949 au fost strămutate la Episcopia Râmnicului. Acum ele se păstrează în Catedrala Mitropolitană din Craiova.
Legăturile lui Neagoe Basarab cu Mânăstirea Dionisiu au rămas şi în continuare strânse, el fiind, aşa cum am arătat la începutul acestui articol, unul din marii ctitori ai mânăstirii. A ridicat aici turnul de apărare, a cărui pisanie glăsuieşte: „Ziditu-s-a acest turn din temelie cu grija şi cheltuiala lui Neagoe Basarab, domnul Valahiei, în 1520”, o biserică pe locul mormântului Sfântului Nifon, un apeduct şi, practic, a înfrumuseţat mânăstirea în ansamblul ei. Tot el a mai dăruit mânăstirii un chivot de aur cu pietre scumpe pentru capul Sfântului Ioan Botezătorul, pe care tot el îl dăruise Mânăstirii Dionisiu şi care acum se află la Istanbul.