Sfânta mânăstire Dionisiu

Am mers la Mânăstirea Dionisiu la praznicul Sf. Nifon, Mitropolitul Ţării Româneşti, ale cărui sfinte moaşte odihnesc aici. Întreaga oboseală a drumului s-a risipit când, la intrare, m-a întâm­pi­nat, într-un mozaic recent, Neagoe Basarab, ma­rele nostru voievod, unul din ctitorii de aici şi vrednic ucenic al sfântului.

Scurt istoric

În con­ti­nua­rea periplului nos­tru athonit urmează cea de a cincea mânăs­ti­re a Sfân­tului Munte: Di­o­ni­siu. Mânăstirea datează din cea de a doua jumă­tate a secolului 14, fiind cti­to­rită de Cu­viosul Dio­nisie din Ko­ritsa, cu ajutorul îm­păra­tu­lui Ale­xie al III-lea Com­ne­nul. În decursul timpului, mânăs­tirea a fost ajutată de împă­ra­ţii bizantini din dinastia Paleo­lo­gilor şi de domni­to­rii din Ţările Române, care, după căderea Con­stan­ti­nopolului (1453), au ră­mas prin­cipalii săi susţinători. Între aceştia Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab, Petru Rareş, Mircea Cioba­nul, Alexandru Lăpuşneanul, Petru Şchiopul, Matei Basarab şi Con­stan­tin Brâncoveanu.

Sf. Nifon şi Ţara Românească

Unul dintre cei mai de seamă re­pre­­zentanţi ai Mâ­năstirii Dionisiu, care prin râvnă şi sme­renie s-a în­vred­nicit a fi nu­mă­rat în ceata sfin­ţilor, este Sf. Ie­rarh Ni­fon, mai întâi simplu vieţuitor în obştea de aici, apoi mi­tro­polit al Salo­ni­cului şi, în fine, Pa­triarh al Con­­stanti­nopolului.
Scos de două ori din scaunul Pa­triar­hiei Ecumenice, prin uneltirea diavolului, Sfântul Nifon a ac­cep­tat în 1503 pro­pu­nerea voievodului Radu cel Mare al Ţării Româneşti şi a venit ca mi­tropolit al Ungro-Vlahiei, pentru a pune bună rânduială în treburile bisericeşti de la noi. Aici el a înfiinţat Episcopia Râmnicului în locul des­fiinţatei Mitropolii a Severinului, cât şi o nouă Epis­copie la Buzău. De asemenea, s-a implicat direct în îndrumarea preoţilor şi călugărilor din cu­prinsul întregii ţări. Roadele duhovniceşti ale activităţii marelui ierarh nu au întârziat să apară. Asemenea şi ispita, căci Sfântul Nifon a intrat în conflict cu domnitorul care, încăl­când pra­vi­lele şi canoanele, cununase pe dom­niţa Ca­plea, sora sa, cu un boier care era că­să­­torit şi avea copii în Moldova. Sfântul Nifon nu a îngăduit aceasta şi a fost alungat de dom­nitor din scaunul mitropolitan. Afurisind pe căl­cătorii de lege, sfântul s-a retras o vreme în­tr-un colţ de ţară, unde s-a îngrijit de el un fiu du­hov­ni­cesc, tânărul Neagoe din neamul Ba­sarabilor, cel care avea să ajungă domn al Ţării Ro­mâ­neşti. Mai apoi, bătrânul ierarh s-a întors în Sfân­tul Munte, o vreme la Vatoped şi apoi, fără a se arăta cine este, din nou la Dio­nisiu, unde cu smerenie a primit ascultarea de a se îngriji de catârii mânăstirii. Vădindu-se, apoi, cine era de fapt, sfântul şi-a păs­trat adân­ca sa sme­renie şi în 1508, du­pă ce pe mulţi i-a folosit du­hov­ni­ceş­te, s-a mu­tat la Dom­nul, pe 11 au­gust.
Nu la mult timp de la plecarea Sfân­tu­lui Nifon, multe ne­cazuri şi tulburări s-au abătut asupra ţării şi Bisericii noas­tre, iar voievodul Ra­du cel Ma­re a că­zut în boa­­lă şi mare sufe­rinţă, de unde i s-a tras şi moartea, fiind în­gro­pat la Mâ­năstirea Dealu.

Aducerea moaştelor Sf. Nifon de către Neagoe Basarab

După sfadă între boieri şi mai multe încer­cări de a pune domn bun în Ţara Ro­mânească, la 23 ianuarie 1512, Neagoe Basarab luă dom­nia, „plecându-se glasului noroadelor”.
Una din grijile evlaviosului domnitor a fost de a „curăţi şi tămădui greşala” lui Radu Vodă şi, aşa cum odinioară Teodosie cel Mic adusese în Constantinopol moaştele Sf. Ioan Gură de Aur, pentru a dobândi iertarea mamei lui, împă­ră­teasa Eudoxia, întocmai şi Neagoe Basarab tri­mise boierii săi în Sfântul Munte, la Mânăsti­rea Dionisiu, pentru a cere moaştele Sf. Nifon, pă­rintele său duhovnicesc. Astfel sfintele moaş­te ale Sf. Nifon au fost dezgropate, aşe­zate într-un sicriu de lemn şi purtate cu cinste către Ţara Românească de boierii lui Neagoe Basarab, con­duşi de logofătul Danciu şi de câţiva părinţi din Mânăstirea Dionisiu, dimpreună cu Mitro­po­litul Neofit de Achialos.
Neagoe Basarab a întâmpinat personal moaş­tele la intrarea în Târgovişte, îmbrăţişân­du-le şi sărutându-le cu lacrimi, şi apoi plecând cu toţii, cu alai mare, către Mânăstirea Dealu, au aşezat racla cu moaştele sfântului deasupra mor­mântului ­lui Radu cel Mare. Toată noaptea s-a făcut prive­ghe­re şi rugăciuni pen­tru ierta­rea lui, iar spre di­mi­neaţă Neagoe Ba­sa­rab a văzut „în aţi­pea­lă” ier­tarea păca­te­lor îna­intaşului său.
Apoi voievodul a tri­mis sfintele moaşte înapoi la Mânăstirea Dionisiu, într-o raclă mi­­nunată din argint au­rit şi cu pietre pre­ţi­oase, considerată prin­tre cele mai valo­roa­se obiecte de artă din Sfântul Munte. Pe in­teriorul capacului este pictată icoana Sf. Nifon alături de voivodul Neagoe Basarab, care ia bi­necu­vântare de la el. Pe o fâşie îngustă stă în­crus­tat în greceşte: „Această cinstită şi sfântă raclă este a prea sfinţitului arhiepiscop al Con­stantinopolei, Romei celei noi şi patriarh ecu­me­nic chir Nifon. S-a pus la cale şi s-a săvârşit în­tru Hristos Dumnezeu, de către prea cre­din­ciosul şi iubitorul de Hristos Domn Neagoe. Pa­triarhul a adormit acolo în venerata şi sfânta mănăstire a cinstitului Înainte Mergător şi Bo­te­zător Ioan, la anii 7023 [1515]”. Mâna dreap­tă şi capul Sfântului Nifon au rămas domni­to­rului, care le-a păstrat cu mare evlavie, dă­ru­in­du-le apoi ctitoriei sa­le de la Curtea de Argeş. În secolul 18 ele au fost fe­re­cate, iar în 1949 au fost stră­mu­ta­te la Episcopia Râm­nicului. Acum ele se păs­trează în Catedrala Mi­tro­politană din Craiova.
Legăturile lui Neagoe Basarab cu Mânăstirea Dionisiu au rămas şi în continuare strânse, el fiind, aşa cum am ară­tat la începutul acestui articol, unul din marii ctitori ai mânăstirii. A ridicat aici turnul de apărare, a că­rui pisanie glăsuieşte: „Zi­ditu-s-a acest turn din temelie cu grija şi chel­tuiala lui Neagoe Basa­rab, domnul Vala­hi­ei, în 1520”, o bise­ri­că pe lo­cul mor­mân­tului Sfân­tu­lui Nifon, un apeduct şi, practic, a înfru­mu­seţat mânăs­ti­rea în an­samblul ei. Tot el a mai dăruit mâ­năs­tirii un chivot de aur cu pietre scum­pe pentru capul Sfân­tu­lui Ioan Boteză­to­rul, pe care tot el îl dăruise Mânăstirii Dionisiu şi care acum se află la Istanbul.