LOADING

Type to search

Cristian Tabără: Crucea. Între modă şi credinţă

Cristian Tabără: Crucea. Între modă şi credinţă

Share

Respinsă o dată cu apariţia teologiei protestante, în secolul 16, crucea este oarecum repusă în drepturile ei o dată cu mileniul trei creştin. Chiar dacă argumentele teologice, greşite de altfel, ale protestan­ţilor şi neoprotestanţilor, res­ping încă închinarea la cru­ce şi însemnarea cu ea, crucea a apă­­rut pe templele şi cărţile de rugăciuni şi de cult ale diferitelor confesiuni mai recente. Dacă e bine sau rău, dacă duce sau nu la confuzii, dacă este sau nu vorba de manipularea credincioşilor, acesta e subiectul unei alte dezbateri. Însă cea mai inedită „provocare“ legată de cruce nu vine dinspre teologie, ci dinspre laicitate, în speţă dinspre modă.
Revoluţia pe care anii de mijloc ai secolului trecut au adus-o în mentalităţi s-a răsfrânt şi asupra felului în care oamenii se poartă faţă în faţă cu sfinţenia, cu biserica, cu altarul şi cu Dum­nezeu Însuşi. Mult mai curajoşi şi mai detaşaţi, mai rebeli în raport cu Tradiţia şi tradiţiile, oame­nii vin în faţa Domnului direct, zic ei, deseori fără intermedierea făcută de preoţi, iar la biserică ajung doar pentru slujbele esenţiale: botez, cununie şi înmormântare. În rest, fiecare „îşi rezolvă singur şi direct“ problemele cu Dumne­zeu, în ceea ce ar fi un fel de rugăciune personală. Fără învăţături religioase, fără cu­noş­tinţe biblice, omul con­temporan ajunge să facă cum cre­de el cele ale credinţei, a­mestecând amar­nic lu­mes­cul cu sfin­ţenia.
Bunăoară, să ve­dem ce se întâmplă cu crucea. Deşi nu îi cunosc foarte bine sem­­­nificaţia, şi mai ales teo­logia, oa­­me­nii ştiu totuşi că Mântuitorul a fost răs­tignit pe cru­ce şi că, măcar de aceea, ar trebui să fie şi ei în relaţie cu crucea. Astfel, o poartă şi se însemnează cu ea, ceea ce nu ar fi rău, dacă nu ar fi deseori ostentativ sau deplasat. Osten­ta­ţia apare atunci când cre­din­ciosul „toarnă“ cu nemi­luita cruci în văzul lumii şi mai mult pentru a fi remarcat de semeni decât de către Dum­ne­zeu. Sau
a­tunci când câte o cruce impresionantă, din aur masiv, tronează între sânii semiexpuşi ai câte unei cucoane care participă la o cununie, să zi­cem. Sau atunci când pe pieptul bronzat şi păros al câte unui bişniţar renumit stă, între bretelele unui maieu de fitness, o cruce bine legată de un lanţ de două kile, tot din aur, dacă nu cumva din platină. Să nu mai vorbim de crucile tatuate cu multă suferinţă pe braţe vajnice de bărbaţi adevăraţi, deseori aplicate prin penitenciarele Patriei.
Dar se poate şi altfel, nu opulent, ci mult mai delicat şi mai discret, însă la fel de deplasat. Oare de câte ori n-am văzut cu toţii câte o braţară fină, de argint, la încheietura mâinii unei domnişoare fragile, de care atârnă, cam într-o parte, o cruce atent lucrată în filigran? Şi de câte ori n-am văzut, oare, aceeaşi brăţară cu cruce pusă la o gleznă la fel de zveltă ca întreg trupul cochetei domniţe a cărei credinţă se manifestă atât de remarcabil?! Sau nu am văzut şi cercei eleganţi, atent aleşi pentru urechea gingaşă a unei tinere nevinovate, de care atârnă o cruciuliţă care gâdilă când şi când un gât sidefat şi delicat?
La cealaltă extremă ar fi crucile pioase, deseori mai multe una peste alta, care sunt silite să suporte duhoarea ascetică a câte unui credincios care confundă nespălarea cu nevoinţa. Sau crucile care zac în vitrinele iubitorilor de suveniruri, sau crucile care se nasc din matriţele ieftine şi proaste ale câte unui fabricant de ga­blonţuri, vândute apoi chiar şi pe la biserici, deşi sunt cele mai bune exemplificări ale kitsch-ului.
Ce-am vrut să zic, de fapt? Am vrut să zic că da­că Sf. Ap. Pavel le spune ga­latenilor: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume“ (Gal. 6,14), atunci ar fi bine ca noi să nu ne ba­tem joc de cruce. Atâta tot.