Pe cel mai circulat drum din România, DN 1, care leagă Bucureşti de Ploieşti, există un indicator, în localitatea Potigrafu, care te îndrumă spre Mânăs­tirea Pissiota. De fiecare dată, cu un nelămurit regret, l-am ignorat. Acum însă ne-am luat inima în dinţi şi, după circa 9 km, am ajuns într-un loc de vis, pe care cu greu îl puteai bănui în inima plată a câmpiei. Din senin, printre căsuţe ţărăneşti şi curţi înverzite, se iţeşte o campanilă în cel mai pur stil al Renaşterii italiene. Frumosul, romanticul turn este perfect încadrat într-un ansamblu bizantin de cea mai aleasă factură. O sinteză perfectă, care aminteşte pe undeva de stilul bisericilor macedonene. Desigur, aceasta este amprenta ctitorului, marele inginer şi om ce cultură Nicolae Pissiota. Dar cine a fost acest aromân care s-a îndrăgostit iremediabil de România?

În susul istoriei

1860. Se năşte în satul Hrupişte, lângă lacul Kastoria (pe teritoriul Greciei de astăzi), dintr-o familie de crescători de animale (ocupaţia predilectă a aromâ­ni­lor), Nicolae Pissiota. Tot timpul a fost un elev silitor, iar după ter­minarea liceului în Bitolia (capitala neofi­cială a aromânilor), a ple­cat ca bursier la Pa­ris, la Şcoala de Dru­muri şi Poduri. După o scurtă întrerupere (din cauza unei tuberculoze pe care şi-a tratat-o acasă, cu lapte de capră, aer de munte şi odihnă), termină cursurile şi, la sfatul unui prieten (generalul Burghele), îşi părăseşte locul de baştină – situat pe atunci în Imperiul otoman – şi cere naturalizarea în tânărul şi independentul Regat al României. Carol I îi acordă acest drept şi sfârşitul secolul 19 îl gă­seşte angajat al CFR şi că­sătorit (1894) cu Zoe Eustaţiu, fiica unui di­plo­­mat de carieră. De re­mar­cat că din partea so­ţiei, prin alianţă cu fami­lia Trestianu, două fete s-au călugărit, iar una a ajuns chiar stareţa Mâ­năs­tirii Răteşti, din Buzău.
Nicolae Pissiota îşi creează, după scurt timp, propria antrepriză de construcţii, şi astfel ridică Atelierele Griviţa şi podul de cale ferată peste râul Buzău. Afacerile îi merg destul de bine, iar după Răz­bo­iul de Reîntre­gi­re (1916-1918) se hotă­răş­te să cti­to­rească o mâ­năs­tire. Lo­cul? Moşia din Poenarii Bur­chii (jud. Pra­hova) pe care o cumpără de la ge­ne­ralul Angelescu, fost mi­nistru de Război.

Renaştere italiană…
Între anii 1928-29 Nicolae Pissiota, pe banii lui, ridică mânăstirea, urmând proiectul arhi­tec­tului Ioan Giurgea. Dar nu oricum, ci cu o se­riozitate pe care numai profesia lui de con­structor şi originile sale aromâneşti i-o pu­teau da. Astfel, aşezământul devine o perfectă sin­teză dintre Orient şi Occident, dintre Renaş­te­rea italiană şi stilul bizantin clasic. Cochetă şi armonioasă, biserica va fi pictată de celebrul Costin Petrescu (cel care pictase fresca de la Ateneul Român şi Catedrala din Alba Iulia), va avea mobilierul sculptat de Gheorghe Dima (cel care realizase statuia lui Eminescu din faţa aceluiaşi Ate­neu Român), va fi pardo­sită cu marmură de Carrara, iar iconostasul va fi sculptat în lemn de trandafir şi cireş adus din Grecia. Asta lucrare isprăvită cum se cuvine! Între 1928-1948, mânăstirea – cu hramul Naşterea Maicii Dom­nu­lui, 8 septembrie – a fost de călugări, apoi Pa­triarhul Justinian o face de maici, până în 1962, când se desfiinţează abuziv, în locul chi­liilor func­ţionând un dispensar, care va face mari stri­că­ciuni. După 31 de ani de părăsire, în 1993, mâ­năs­tirea se redeschide, dar cu ce efort, cu ce trudă… Despre asta, însă, imediat.

…şi înviere ortodoxă
3 maici venite din obştea de la Ghighiu s-au pus pe treabă, începând cu 1993. Astfel, în scurt timp mânăstirea şi-a putut recăpăta sta­tutul şi menirea iniţială. Dar în ce condiţii! Interesant este că micul grup de maici ascunde o taină emo­ţionantă. Pe lângă mo­na­hia Mihaela Novacovski (pri­ma stareţă de după reîn­fiin­ţare, mutată la Domnul în 1998), mai erau 2 maici: Irina şi Alexia. Ceea ce am aflat este cu totul aparte: cele două sunt mamă şi fiică! Ac­tu­ala maică stareţă – Irina Călin – a intrat acum exact 22 de ani în Mânăstirea Ghighiu. Acolo a stat 11, aici, la Pissiota, tot 11, până acum. În 1980 îi moare tatăl, iar exact după 7 ani, după ce i-a făcut pomenirea, la poarta mâ­năs­tirii Ghighiu se prezintă… mama ei. Au fost că­lugărite amândouă odată, într-o  ceremonie de neiutat. Aşa se face că mama după trup a maicii stareţe Irina, după ce iniţial – ca orice mamă – s-a împotrivit venirii la mânăstire a unicei sale fiice, ajunge să-i fie ucenică în ale călugăriei! Amândouă, împreună cu celelalte că­lugăriţe, formează ob­ştea de 15 maici de la Pissiota.

O mânăstire „bogată“
Biserica mânăstirii as­­cunde multe comori. Din­tre ele, ce mai im­portantă este icoana Mai­­cii Domnului cu Prun­­cul, făcătoare de mi­nuni. A fost pictată de Eustaţiu Stoenescu (1884-1959) cu o teh­ni­că impre­sio­nan­tă: prac­tic, în orice loc din bi­se­rică te-ai afla, ochii Mai­cii Domnului te privesc. Mai mult, maica sta­re­ţă – cu mare dis­cre­ţie – ne-a vorbit de­spre lacrimile Mai­cii lui Dumnezeu. Icoana a plâns câte o săptă­mâ­nă, în mai multe rân­duri. Ferin­du-se de pu­blicitate şi senza­ţional, obştea a tăcut. Şi foar­te bine face, pen­tru că astfel de minuni devin publice numai dacă Maica Domnului consideră că trebuie să fie aşa.
Apoi, există o raclă (donată de P. S. Var­sa­nufie) cu moaştele Sfinţilor Dimitrie, Izvorâtorul de mir, Teodor Stratilat, Trifon, Ioachim de Vatoped şi ale Cuvioşilor ucişi în Sinai şi Rait.
În partea de nord a bisericii se află un mu­zeu subteran, care are şi rol de gropniţă pentru ctitori şi familia acestora. Aici se găseşte o mică icoană pictată pe lemn de Nicolae Grigorescu.
Curtea mânăstirii conţine ceva nemaiîntâlnit de noi până acum: o pereche de struţi! George şi Mariana au ajuns la mânăstire de la o fostă fermă de struţi, care s-a dezafectat. Maica stareţă a primit în dar ciudatele făpturi, cu men­­ţiunea că nu vor trăi mult. Nu numai că au ajuns la maturitate, dar fac şi ouă! Dintr-un ou de struţ, mănâncă toată obştea omletă la o ma­să… Pe lângă cei doi re­zidenţi, mai pot fi văzuţi la Pissiota perechi de fazani şi de păuni. Un fel de arcă a lui Noe eşuată în Câmpia Română, cu făpturi fabuloase, înari­pate, de care maicile au mare grijă.

Perspective
În obşte nu se mă­nân­că niciodată carne. Maicile au o mică fermă de animale, pe care le cresc şi pe care le mai vând, spre a-şi com­pleta veniturile mo­des­te. Cultivă nişte hec­ta­re de pământ, cresc flori, dar visul lor re­cent este să facă un azil de bătrâni. Au con­ce­sio­nat un teren peste drum de mâ­năstire, au tras toate uti­lităţile şi aş­teap­tă „sem­­nul“ pentru începerea lucrărilor. Acolo îşi vor găsi adăpost 20 de bătrâni fără po­­­sibilităţi. Şi cum oricare din­­­­­tre noi (sau dintre rudele noas­tre) pu­tem fi „cli­en­ţii“ a­ce­lui aşe­ză­mânt, este bi­ne să ne gân­­­­dim la tru­da dezin­te­re­sată a mai­ci­lor. Es­te un fe­no­men pe ca­le de dis­pa­ri­ţie în lu­mea noas­­­tră, ce aleargă nu­­­­­mai după ce­­­­le ma­te­riale…