Mănăstirea Pissiota: Renaştere şi Înviere
Share

Pe cel mai circulat drum din România, DN 1, care leagă Bucureşti de Ploieşti, există un indicator, în localitatea Potigrafu, care te îndrumă spre Mânăstirea Pissiota. De fiecare dată, cu un nelămurit regret, l-am ignorat. Acum însă ne-am luat inima în dinţi şi, după circa 9 km, am ajuns într-un loc de vis, pe care cu greu îl puteai bănui în inima plată a câmpiei. Din senin, printre căsuţe ţărăneşti şi curţi înverzite, se iţeşte o campanilă în cel mai pur stil al Renaşterii italiene. Frumosul, romanticul turn este perfect încadrat într-un ansamblu bizantin de cea mai aleasă factură. O sinteză perfectă, care aminteşte pe undeva de stilul bisericilor macedonene. Desigur, aceasta este amprenta ctitorului, marele inginer şi om ce cultură Nicolae Pissiota. Dar cine a fost acest aromân care s-a îndrăgostit iremediabil de România?
În susul istoriei
1860. Se năşte în satul Hrupişte, lângă lacul Kastoria (pe teritoriul Greciei de astăzi), dintr-o familie de crescători de animale (ocupaţia predilectă a aromânilor), Nicolae Pissiota. Tot timpul a fost un elev silitor, iar după terminarea liceului în Bitolia (capitala neoficială a aromânilor), a plecat ca bursier la Paris, la Şcoala de Drumuri şi Poduri. După o scurtă întrerupere (din cauza unei tuberculoze pe care şi-a tratat-o acasă, cu lapte de capră, aer de munte şi odihnă), termină cursurile şi, la sfatul unui prieten (generalul Burghele), îşi părăseşte locul de baştină – situat pe atunci în Imperiul otoman – şi cere naturalizarea în tânărul şi independentul Regat al României. Carol I îi acordă acest drept şi sfârşitul secolul 19 îl găseşte angajat al CFR şi căsătorit (1894) cu Zoe Eustaţiu, fiica unui diplomat de carieră. De remarcat că din partea soţiei, prin alianţă cu familia Trestianu, două fete s-au călugărit, iar una a ajuns chiar stareţa Mânăstirii Răteşti, din Buzău.
Nicolae Pissiota îşi creează, după scurt timp, propria antrepriză de construcţii, şi astfel ridică Atelierele Griviţa şi podul de cale ferată peste râul Buzău. Afacerile îi merg destul de bine, iar după Războiul de Reîntregire (1916-1918) se hotărăşte să ctitorească o mânăstire. Locul? Moşia din Poenarii Burchii (jud. Prahova) pe care o cumpără de la generalul Angelescu, fost ministru de Război.
Renaştere italiană…
Între anii 1928-29 Nicolae Pissiota, pe banii lui, ridică mânăstirea, urmând proiectul arhitectului Ioan Giurgea. Dar nu oricum, ci cu o seriozitate pe care numai profesia lui de constructor şi originile sale aromâneşti i-o puteau da. Astfel, aşezământul devine o perfectă sinteză dintre Orient şi Occident, dintre Renaşterea italiană şi stilul bizantin clasic. Cochetă şi armonioasă, biserica va fi pictată de celebrul Costin Petrescu (cel care pictase fresca de la Ateneul Român şi Catedrala din Alba Iulia), va avea mobilierul sculptat de Gheorghe Dima (cel care realizase statuia lui Eminescu din faţa aceluiaşi Ateneu Român), va fi pardosită cu marmură de Carrara, iar iconostasul va fi sculptat în lemn de trandafir şi cireş adus din Grecia. Asta lucrare isprăvită cum se cuvine! Între 1928-1948, mânăstirea – cu hramul Naşterea Maicii Domnului, 8 septembrie – a fost de călugări, apoi Patriarhul Justinian o face de maici, până în 1962, când se desfiinţează abuziv, în locul chiliilor funcţionând un dispensar, care va face mari stricăciuni. După 31 de ani de părăsire, în 1993, mânăstirea se redeschide, dar cu ce efort, cu ce trudă… Despre asta, însă, imediat.
…şi înviere ortodoxă
3 maici venite din obştea de la Ghighiu s-au pus pe treabă, începând cu 1993. Astfel, în scurt timp mânăstirea şi-a putut recăpăta statutul şi menirea iniţială. Dar în ce condiţii! Interesant este că micul grup de maici ascunde o taină emoţionantă. Pe lângă monahia Mihaela Novacovski (prima stareţă de după reînfiinţare, mutată la Domnul în 1998), mai erau 2 maici: Irina şi Alexia. Ceea ce am aflat este cu totul aparte: cele două sunt mamă şi fiică! Actuala maică stareţă – Irina Călin – a intrat acum exact 22 de ani în Mânăstirea Ghighiu. Acolo a stat 11, aici, la Pissiota, tot 11, până acum. În 1980 îi moare tatăl, iar exact după 7 ani, după ce i-a făcut pomenirea, la poarta mânăstirii Ghighiu se prezintă… mama ei. Au fost călugărite amândouă odată, într-o ceremonie de neiutat. Aşa se face că mama după trup a maicii stareţe Irina, după ce iniţial – ca orice mamă – s-a împotrivit venirii la mânăstire a unicei sale fiice, ajunge să-i fie ucenică în ale călugăriei! Amândouă, împreună cu celelalte călugăriţe, formează obştea de 15 maici de la Pissiota.
O mânăstire „bogată“
Biserica mânăstirii ascunde multe comori. Dintre ele, ce mai importantă este icoana Maicii Domnului cu Pruncul, făcătoare de minuni. A fost pictată de Eustaţiu Stoenescu (1884-1959) cu o tehnică impresionantă: practic, în orice loc din biserică te-ai afla, ochii Maicii Domnului te privesc. Mai mult, maica stareţă – cu mare discreţie – ne-a vorbit despre lacrimile Maicii lui Dumnezeu. Icoana a plâns câte o săptămână, în mai multe rânduri. Ferindu-se de publicitate şi senzaţional, obştea a tăcut. Şi foarte bine face, pentru că astfel de minuni devin publice numai dacă Maica Domnului consideră că trebuie să fie aşa.
Apoi, există o raclă (donată de P. S. Varsanufie) cu moaştele Sfinţilor Dimitrie, Izvorâtorul de mir, Teodor Stratilat, Trifon, Ioachim de Vatoped şi ale Cuvioşilor ucişi în Sinai şi Rait.
În partea de nord a bisericii se află un muzeu subteran, care are şi rol de gropniţă pentru ctitori şi familia acestora. Aici se găseşte o mică icoană pictată pe lemn de Nicolae Grigorescu.
Curtea mânăstirii conţine ceva nemaiîntâlnit de noi până acum: o pereche de struţi! George şi Mariana au ajuns la mânăstire de la o fostă fermă de struţi, care s-a dezafectat. Maica stareţă a primit în dar ciudatele făpturi, cu menţiunea că nu vor trăi mult. Nu numai că au ajuns la maturitate, dar fac şi ouă! Dintr-un ou de struţ, mănâncă toată obştea omletă la o masă… Pe lângă cei doi rezidenţi, mai pot fi văzuţi la Pissiota perechi de fazani şi de păuni. Un fel de arcă a lui Noe eşuată în Câmpia Română, cu făpturi fabuloase, înaripate, de care maicile au mare grijă.
Perspective
În obşte nu se mănâncă niciodată carne. Maicile au o mică fermă de animale, pe care le cresc şi pe care le mai vând, spre a-şi completa veniturile modeste. Cultivă nişte hectare de pământ, cresc flori, dar visul lor recent este să facă un azil de bătrâni. Au concesionat un teren peste drum de mânăstire, au tras toate utilităţile şi aşteaptă „semnul“ pentru începerea lucrărilor. Acolo îşi vor găsi adăpost 20 de bătrâni fără posibilităţi. Şi cum oricare dintre noi (sau dintre rudele noastre) putem fi „clienţii“ acelui aşezământ, este bine să ne gândim la truda dezinteresată a maicilor. Este un fenomen pe cale de dispariţie în lumea noastră, ce aleargă numai după cele materiale…