Nămăieşti. Un act de dreptate duhovnicească
Share

…Şi Apostolul Andrei, coborând în peşteră, cu gândul de a găsi acolo vreun preot păgân pe care să-l întoarcă la credinţă, şi negăsind pe nimeni, a lăsat în măruntaiele pământului, ca semn al trecerii lui, icoana Maicii Domnului cu Pruncul. Ieşind apoi, le-a spus însoţitorilor săi: Nemo est! (adică, în latină: Nu este nimeni!). De la această exclamaţie a Apostolului românilor ar fi rămas numele de Nămăieşti, până în ziua de azi.
Aşa prezintă tradiţia locului originea mânăstirii, precum şi a faimoasei sale icoane. La aceasta din urmă se adaugă şi descoperirea ei minunată, făcută celor 3 ciobani care-şi păşteau turmele pe la poalele pădurii. De atunci, Maica Domnului a săvârşit multe minuni cu cei ce veneau să se închine la icoana ei. Ferecată în argint de mai multe ori (în sec. 18, apoi în 1913), icoana aceasta şi-a făcut datoria duhovnicească cu vârf şi-ndesat. Dar, ca orice articol consumabil al credinţei, supus eroziunii timpului, sfânta icoană începuse să se degradeze. Ajunsese într-o aşa stare avansată de distrugere, încât oamenii care încercau – în timpul rugăciunii lor – să vadă chipul Maicii Domnului, aveau parte doar de un lemn aproape putrezit, din care nu se mai distingea aproape nimic. Doar forma celor două capete – al Maicii şi al Pruncului – se păstra după forma ferecăturii…
Date fiind condiţiile extreme de mediu în care a stat atâtea secole (nu mai mult de 5-6, după părerea specialiştilor), icoana trebuia ori grabnic restaurată, ori… pusă pe foc, conform canoanelor Bisericii Ortodoxe: „Este lămurit că nu mă închin materiei, deoarece atunci când se distruge forma crucii, ori din ce lemn ar fi făcută, arunc lemnul în foc; tot astfel şi icoanele” (Sf. Ioan Damaschin, Tratatul II apologetic). La rândul său, Sf. Atanasie cel Mare ne încredinţează: „Şi nu cumva, după cum odinioară păgânii au adorat dumnezeii lor, tot astfel să adorăm şi noi icoanele. Doamne fereşte! Însă noi ne închinăm doar ca să arătăm evlavia şi dragostea noastră. De aceea se întâmplă adesea ca, ştergându-se caracterul sau chipul, lemnul să rămână gol. Iar acesta trebuie să ia forma crucii. Căci atâta timp cât două lemne sunt încrucişate şi se păstrează figura Crucii, mă închin la Cruce, dar când lemnele sunt despărţite şi s-a pierdut chipul, eu nu mă mai închin la două lemne separate!”.
Iată, aşadar, o parte din argumentele canonice care au dus la concluzia că restaurarea ar fi metoda cea mai bună de a păstra icoana. Şi nu oricum, ci printr-o metodă folosită şi în Sf. Munte Athos în secolul 16, la Mânăstirea Vatoped, la icoana Maicii Domnului. Acolo, călugării athoniţi au pictat o pânză, în aceleaşi condiţii cromatice, în aceeaşi tuşă stilistică a originalului. Pânza a fost aplicată pe dinăuntrul ferecăturii, lăsând practic lemnul întreg, la fel şi urmele din pictura veche. Astfel, părinţii aghioriţi au obţinut chipul Maicii şi al Pruncului, pentru a mângâia mulţimile de pelerini, au păstrat lemnul original (care, repet, în absenţa chipurilor, nu are nici cea mai mică valoare duhovnicească), şi astfel Maica Domnului a avut parte de o reprezentare decentă până în zilele noastre. Iar minunile s-au ţinut lanţ. Şi asta pentru că Maica Domnului nu face minuni prin cutare lemn sau printr-o anume ferecătură, ci face minuni în orice condiţii, numai cel ce i se roagă să aibă inima curată, şi deci vrednică de a primi o minune!
Am făcut toată această paranteză pentru a lămuri o umbră de îndoială care planează în sufletul unor maici din mânăstire, umbră care – prin transfer, pe căi ocolite – se poate întinde şi asupra unor credincioşi cu mai veche evlavie la această icoană. Este clar acum că obişnuinţa este a doua natură a omului. Cum te-ai obişnuit, aşa este şi bine – zic cei mai mulţi dintre noi. „Aşa am apucat, maică”, este un refren deja brevetat în mânăstirile noastre. Nimeni nu minimalizează funcţia păstrătoare a Bisericii, care este depozitara unui patrimoniu naţional uriaş – material şi comportamental. Dar încăpăţânarea surdă într-un act de pietism, de adorare a unui lemn pe care a fost un chip, sună a ignoranţă sau a rea-credinţă. Aici îl putem cita pe Episcopul Calinic al Argeşului, care a încercat să aducă liniştea rugăciunii înapoi, la icoana cu pricina: „Maicilor, dacă voi aţi avea dinţii din gură scoşi, un ochi smuls, dacă aţi fi tăiate pe faţă – într-un cuvânt – dacă aţi mutilate, ce-aţi spune? V-ar conveni? Aţi mai ieşi din chilie? Tot aşa şi Maica Domnului, cât timp să o mai ţinem aşa mutilată, în văzul lumii? Haideţi să-i redăm chipul ei frumos!”.
Şansa icoanei a fost un tânăr restaurator, Alexandru Nicolau, care timp de câteva luni a lucrat „cu frică, cu evlavie, cu emoţie”. A fotografiat, în prezenţa maicii stareţe Ana Lucia Nedelea, toate etapele restaurării, a făcut poze şi în infraroşu, a constatat gradul incredibil de avansat de degradare şi, împreună cu Episcopul, a luat decizia pe care au luat-o – mai ţineţi minte? – părinţii athoniţi: pictarea unei pânze şi învelirea icoanei (atenţie, nici măcar lipirea ei pe lemn!) cu noile chipuri, pictate după o minuţioasă reconstituire.
Providenţa nu a oprit lucrurile aici. Un creştin, român stabilit în Anglia, trecând pe la sfânta icoană, a auzit o maică oftând, cu ochii la bijuteriile de aur pe care credincioşii le lăsau la icoana Maicii Domnului, drept mulţumire. „Vreodată poate vom reuşi şi noi să învelim icoana cu aurul acesta din bijuterii”, i-a spus maica acelui străin. Atunci, creştinul Vasile Frank Timiş a spus: „Eu, pe cheltuiala mea, voi înveli icoana în aur. Mânăstirea poate să păstreze bijuteriile, care oricum sunt ale Sfintei Fecioare”. Aşa se face că, la Monetăria Statului, icoana a fost învelită cu 1,530 kg. de aur, primind de la acelaşi credincios şi pietre preţioase (rubine, zirconiu etc.). Totul s-a făcut la lumina zilei. Tot la lumina zilei, a fost adusă icoana înapoi, la mânăstire. Aici, unele maici au început să se tânguie: ba că nu e Maica Domnului, ba că nu mai e ferecătura la fel, că nu aşa şi-o imaginau ele etc. Or, între lamentaţiile pietiste ale câtorva maici şi efortul, cheltuiala, munca şi riscul echipei de salvatori ad-hoc ai icoanei, credem că trebuie creditaţi cei care au făcut cu adevărat ceva pentru obiectul în sine. Cât despre Maica Domnului şi Pruncul pe care Îl ţine în braţe, privesc din icoană, cu ochii lor cereşti şi cu chipul întregit, vânzoleala muritorilor, marile sau micile lor patimi, dar şi efortul dezinteresat al unor oameni de bună-credinţă care, fie şi punctual, şi-au depăşit condiţia de comoditate sau egoism şi au izbutit să dăruiască semenilor o porţiune de cer, ascunsă în pântecele rece, indiferent, al muntelui…