Mânăstirea Valaam

26 august-13 septembrie 2003
(urmare din numărul trecut)

1 SEPTEMBRIE
Dimineaţă, înainte de a se lumina de ziuă, am părăsit St.Petesburgul şi ne-am îndreptat spre Lacul Ladoga, cel mai mare lac cu apă dul­ce din Europa. Ajunşi aici am luat vaporaşul pentru a merge în Arhipelagul Valaam. Vremea a fost mohorâtă şi lacul avea o culoare închisă. Când este furtună, valurile ating aici înălţimi chiar şi de 6 m. Am ajuns cu bine pe insula prin­cipală, unde se află Mănăstirea Valaam.
Valaamul are o istorie veche şi complicată. În trecut aici erau altare ale zeilor păgâni. În partea de sud a insulei principale se găseşte Mun­tele Karmil unde se afla un altar al zeului Vaal. La sfârşitul secolului al 10-lea  au venit aici 2 călugări greci, Gherman şi Serghie, de la Mun­tele Athos. Locul le-a plăcut foarte mult, motiv pentru care au rămas aici şi au înfiinţat mânăstirea Valaam cu hramul „Schimbarea la faţă”. Moaştele sfinţilor întemeietori se află în biserica principală. Mânăstirea a fost de multe ori atacată de suedezi. Ea a fost distrusă la începutul secolului al 17-lea şi restaurată în secolul al 18-lea. Forma în care o putem admira astăzi, a fost realizată prin restaurarea din secolul al 19-lea. Între anii 1811-1917 a făcut parte din Imperiul ţarist, principatul Finlandei. Din 1917 până în 1940 a aparţinut Fin­landei, apoi a revenit URSS-ului. Sovieticii însă au desfiinţat-o. Unii dintre călugări au reu­şit să fugă în Finlanda, cu o parte din odoare, înfiin­ţând acolo Mănăstirea Noul Valaam. Acum via­ţa monastică a fost reluată, dar nu la vechile ei dimensiuni. Nici măcar nu sunt populate toate cele 13 schituri ale mânăstirii. La începutul secolului 20 se nevoiau aici peste 2000 de călugări, iar acum sunt aproximativ 200, cu tot cu vieţuitorii de prin metocurile aflate în diferite părţi ale Rusiei. Pe insule sunt mai mulţi mireni decât monahi.
În biserica principală se află şi moaştele unui sfânt român, Sfântul Antipa de la Calapo­deşti, canonizat în 1992. Aces­ta a vieţuit la Muntele Athos şi, plecând după ajutoare în Rusia şi ve­nind la Valaam,  a fost a­tât de impresionat de ţi­nuturile de aici încât nu a mai plecat. El s-a nevoit la Schitul Tuturor Sfinţilor, unde a şi fost în­mor­mântat.
Slujbele din biserică mi-au plăcut foarte mult. Au un ton lin, care te în­deamnă la ru­gă­ciune, ca­re-ţi înalţă inima şi mintea spre cele de sus. Lumea deşartă din jur dispare şi te afli în altă lume, în care trăieşti bucuria cea ade­vărată.
Nopţile albe de aici au fost o altă noutate pentru noi. O noapte albă în Valaam este ca o seară  slab luminată, după apusul soarelui.

2 SEPTEMBRIE
A doua zi am pornit să vizităm insulele. Mergând pe o alee străjuită de pini şi bro­dată pe margini cu zmeură şi afine, am ajuns la cimitirul unde sunt înmormântaţi e­gu­menii. Aici ne-am închinat în bisericuţa din incintă. Pe unul dintre copacii întâlniţi aici s-a imprimat chipul unuia dintre stareţii de seamă ai mănăstirii. După ce am par­curs aproxi­ma­tiv 2 km  prin­tr-un peisaj de basm, am a­juns la Schitul Tuturor Sfinţi­lor, în care femei­le nu au ac­ces decât de hram. În afara schi­tului se află o mică bise­ri­că unde se închină fe­me­ile. Lân­gă aceasta se gă­seş­te  mor­mântul Sfântului An­tipa. În interiorul schitului se află fân­tâna „ascultării”, cu apă tămăduitoare. Am simţit şi eu pu­terea vindecătoare a aceastei ape, căci du­­pă ce am băut cu credinţă din ea, mi-au trecut durerile de gât care mă chinu­iau de un an şi ju­mă­tate. Tratamentul care-l ur­­­masem pâ­nă a­tunci nu dădea re­zul­tate. Cum a a­pă­rut această fân­tâ­nă? Pă­rintele stareţ Da­mas­chin a porun­cit să se sape în in­te­riorul schi­tului o fân­tână. Toţi spu­neau că aco­lo nu poate fi apă, pen­tru că locul este stân­cos. Totuşi mo­na­hii au săpat şi au aflat apă!
Natura Valaa­mu­lui este unică. Cu­vin­tele sunt prea sărace pen­tru a descrie fru­mu­se­ţea ei. Dacă aici este atât de minunat, oare cum sunt frumuseţile pre­gătite de Dum­nezeu celor ce-L iubesc? Întâlneşti  pe insule pes­te 460 de specii de plante. Alături de co­niferele care cresc de obicei la această latitu­di­ne, vezi brazi argintii, zadă, stejari şi meri. Crengile copacilor au diferite forme, care de care mai in­te­re­sante: unele par braţe în­tin­se la rugă spre cer, altele par păsări înmărmurite în zborul lor spre infinit. Printre copaci se gă­seşte un covor verde pestriţat cu maroul opin­ticilor şi hribilor, vineţiul pâini­şoarelor, roşul pălăriei şar­pelui, frezul zmeurei şi albastrul închis al afinelor. Glasul vesel al păsărilor com­pletează acest minunat tablou. Într-un astfel de cadru natural rugă­ciunea  se înalţă mai uşor spre Dumne­zeu, având ajutătoare întreaga creaţie.
În Valaam au po­posit mulţi artişti, scriitori şi oameni de ştiinţă, cum ar fi: N. Leskov, I. Sme­lev, I. I. Sishkin, N. K. Re­rikh. Ei au găsit aici surse de inspiraţie şi liniştea necesară pen­­tru a da viaţă cre­a­ţii­lor lor.
Am mers apoi pe o insulă la Schitul Sfântul Nicolae. A­ces­­ta are o biserică în formă de turn, ca­re pe vremuri ser­vea drept far. Ca­ta­pe­teas­ma este su­per­bă, o adevărată bro­derie în lemn au­rit. Psaltirea se ci­teş­te aici continuu.
Ne-am întors la locul unde fusesem cazaţi. Ne-am făcut bagajele şi am pără­sit cu părere de rău aceste insule de o frumuseţe rară, atât naturală, cât şi du­hov­nicească. Pescă­ruşii au fost un timp tovarăşii noştri de drum şi au mâncat din mâinile noastre. Ajunşi la ţărm, am luat autocarul şi am plecat spre Golful Onega al Mării Albe, de unde urma să luăm vaporaşul spre Insulele Solovăţ. Noaptea am petrecut-o pe drum.

(Va urma)