Minunea de la Mânăstirea Suzana

În seara zilei de sâmbătă 17 aprilie 2004 (Săptămâna Luminată) un incendiu devastator a cuprins Mânăstirea Suzana din jud. Prahova. Au ars atunci până în temelii două case şi câteva ma­ga­zii. O fotografie a Părintelui Cleopa a rămas însă neatinsă în mijlocul focului !

Atunci a ars cu totul şi chilia sorei G., care ne povesteşte: „Când a fost incendiul, eu nu eram acasă şi pentru că pompierii au început cu chiliile mai apropiate de biserică, nimeni nu a spart uşa să încerce să stingă focul şi la mine. Totul a ars: patul, masa, dulapul, duşumeaua şi acoperişul de şindrilă. Căpriorii, făcuţi din brazi întregi, i-am găsit căzuţi înăuntru dim­pre­ună cu tavanul pe care abia îl reparasem”, îşi aminteşte sora G., fără vreun semn de tristeţe după paguba suferită. „Era jarul până la ge­nunchi!”.
Maica stareţă intervine: „A fost mila lui Dumnezeu că, dacă bătea vântul, nu mai găseaţi nimic aici. Aşa dogorea lângă biserică că ziceam că ia foc [biserica este la peste 50 m de locul incendiului – n.r.]. Mila lui Dumnezeu…”
Sora G. continuă: „Pe Părintele Cleopa nu l-am cunoscut personal niciodată, dat am avut mare evlavie la sfinţia sa, ascultând casete şi citindu-i cărţile. Spunea Părintele Cleopa că, pre­cum lăcusta, aşa sare spre mântuire călu­gărul. Cred că şi aceste cuvinte ale părintelui m-au încurajat să îmbăţişez viaţa monahală [în 1999 – n.r.].
Înainte de Sfintele Paşti, când am făcut cu­rat, am aşezat fotografia Părintelui Cleopa pe peretele de lângă pat, zicând: «După canoniza­re am să te aşez, Părinte, pe peretele de la ră­să­rit»” [este vorba de o fotografie color pe carton celofanat, format A3, tipărită de Mâ­năs­tirea Sihăstria – n.r.].
După incendiu, când am venit acasă, m-am întâlnit cu maica I., căreia şi ei îi arsese casa, şi i-am zis: „Lasă, maică, dacă aşa a vrut Dum­ne­zeu…”, şi apoi am în­tre­bat: „Mie mi-a mai ră­mas ceva?”. La care mai­ca V. a zis: „Nimic, ai ră­mas numai cu Părin­tele Cleopa !”. Pe mo­ment nu am în­ţe­les ce a vrut să-mi spună. Abia după aceea am aflat că fotografia Părintelui Cle­opa rămăsese pe perete neatinsă de foc! Au remarcat şi pom­pi­e­rii. Nu pot să-mi explic cum n-a ars! Era pur şi simplu un carton pe perete, deasupra patului. Nici măcar nu era în ramă. Pe pat era o saltea de lână şi pla­pu­ma, tot din lână, care au ars cu tot cu pat. Vă daţi seama ce vâlvă­ta­ie a fost acolo? La fel nu a ars nici icoana A­dor­mirii Mai­cii Dom­­­nului. Era tot ti­pă­rită pe hârtie, însă înră­mată. Am gă­sit-o mai târziu printre tăciuni, neatinsă de foc, deşi geamul era spart şi topit la muchii de văpaia în care a stat…”
O rugăm în fi­nal pe maica sta­re­ţă să ne spună câ­teva cuvinte: „Sora G. a avut evlavie la Părintele şi cred că este un semn al mi­los­ti­virii lui Dum­­ne­zeu. Putea să ar­dă tot şi totuşi Dum­ne­zeu a zis: «Vedeţi?». Ne­no­ro­­cirea nu este să o iei de la capăt. Aşa-i viaţa că­lu­gă­rească. Ade­vă­rata nenorocire este lipsa spo­rului du­hovnicesc…”
3 decembrie 2004, Sfânta Mănăstire Suzana, jud. Prahova

Minunea de la Mânăstirea Secu

Într-un popas la Mânăstirea Secu, acum câţiva ani, un pă­rin­te în vârstă, cu râvnă sfân­tă şi mare evlavie la Pă­rin­te­le Cle­opa, pe care îl so­co­tea „fără îndoială sfânt”, ne-a istorisit despre vinde­ca­rea minunată a unui copil îndră­cit, vindecare săvârşită prin mijlocirea Părin­telui Cleopa.
De curând am hotărât să sun la Mânăstirea Secu, pen­tru a vedea ce mai face pă­rintele, cu gândul de a-i fa­ce o vizită şi a consemna în­tâm­plarea minunată. Am ră­mas fără grai când am aflat că tocmai atunci părintele era internat în Bucureşti. L-am căutat în aceeaşi seară şi iată ce mi-a povestit părintele iero­mo­nah Serafim Oancă:
„În primăvara lui 2002, cred că prin aprilie, am urcat la Schitul Sihla cu nişte cre­dincioşi care nu ştiau dru­mul şi, când am coborât, am trecut şi pe la Sihăstria, pe la mor­mântul Părintelui Cleopa. Am luat de acolo un pic de pământ. După numai patru zile, un student teolog în penul­ti­mul an, din partea Bu­co­vinei, şi verişorul lui au adus la Mânăstirea Secu pe nepotul lor de 11-12 anişori, care era posedat. Erau în prid­vo­rul paraclisului Sf. Nicolae şi copilul era trântit jos. Tare urât făcea. Se zbătea şi ţipa. Pentru că studentul mă cunoştea mai demult, m-a rugat să-i fac copilului o rugăciune la chilie. I-am sfă­tuit să aştepte să le citească o rugă­ciune preotul liturghisitor, dar, pentru că copilul era prea mun­cit şi ei se grăbeau, mi-a fost milă de ei şi am mers la chilie. Sosind acolo, am încercat să-i fac cruce cu mâna lui, însă mâna îi era ţea­pănă ca de lemn şi a strigat de trei ori: „Nu mă lasă, pă­rin­te, nu mă lasă !”. Stu­den­tul a zis: „Să îl ducem la Sihăstria, la mor­mântul Părintelui Cleopa”. Atunci mi-am amin­tit de pământul pe care îl luasem cu câteva zile în urmă de la mormântul Părintelui. Am luat pământul în mână şi i-am cuprins mâna lui cu mâna mea cu pământul, rostind cu faţa către sfintele icoane: „Doam­ne, Iisuse Hris­toa­se, Dum­ne­zeul nos­tru, pen­tru rugăciunile Prea Cu­viosului Părin­telui Cle­opa, alungă duhul necurat din copilul aces­ta !”. Pe loc copilul s-a eliberat şi a strigat: „Mă lasă, părinte, mă lasă ! Dă-mi să sărut sfânta cru­ce !”. Am văzut apoi cum s-a lu­minat la faţă, căci înainte era întunecat şi cu privirea tulbure. Cu toţii au plecat bu­cu­roşi şi dând slavă lui Dumnezeu.
Pe Părintele Cleopa l-am cu­noscut bine încă din 1948. Cred că unul ca sfinţia sa nu s-a mai născut de la Sfântul Daniil Sihastru încoace…”.
8 decembrie 2004, Bucureşti, Spitalul Colţea