LOADING

Type to search

Mărturii despre Părintele Cleopa

Mărturii despre Părintele Cleopa

Share

Minunea de la Mânăstirea Suzana


În seara zilei de sâmbătă 17 aprilie 2004 (Săptămâna Luminată) un incendiu devastator a cuprins Mânăstirea Suzana din jud. Prahova. Au ars atunci până în temelii două case şi câteva ma­ga­zii. O fotografie a Părintelui Cleopa a rămas însă neatinsă în mijlocul focului !

Atunci a ars cu totul şi chilia sorei G., care ne povesteşte: „Când a fost incendiul, eu nu eram acasă şi pentru că pompierii au început cu chiliile mai apropiate de biserică, nimeni nu a spart uşa să încerce să stingă focul şi la mine. Totul a ars: patul, masa, dulapul, duşumeaua şi acoperişul de şindrilă. Căpriorii, făcuţi din brazi întregi, i-am găsit căzuţi înăuntru dim­pre­ună cu tavanul pe care abia îl reparasem”, îşi aminteşte sora G., fără vreun semn de tristeţe după paguba suferită. „Era jarul până la ge­nunchi!”.
Maica stareţă intervine: „A fost mila lui Dumnezeu că, dacă bătea vântul, nu mai găseaţi nimic aici. Aşa dogorea lângă biserică că ziceam că ia foc [biserica este la peste 50 m de locul incendiului – n.r.]. Mila lui Dumnezeu…”
Sora G. continuă: „Pe Părintele Cleopa nu l-am cunoscut personal niciodată, dat am avut mare evlavie la sfinţia sa, ascultând casete şi citindu-i cărţile. Spunea Părintele Cleopa că, pre­cum lăcusta, aşa sare spre mântuire călu­gărul. Cred că şi aceste cuvinte ale părintelui m-au încurajat să îmbăţişez viaţa monahală [în 1999 – n.r.].
Înainte de Sfintele Paşti, când am făcut cu­rat, am aşezat fotografia Părintelui Cleopa pe peretele de lângă pat, zicând: «După canoniza­re am să te aşez, Părinte, pe peretele de la ră­să­rit»” [este vorba de o fotografie color pe carton celofanat, format A3, tipărită de Mâ­năs­tirea Sihăstria – n.r.].
După incendiu, când am venit acasă, m-am întâlnit cu maica I., căreia şi ei îi arsese casa, şi i-am zis: „Lasă, maică, dacă aşa a vrut Dum­ne­zeu…”, şi apoi am în­tre­bat: „Mie mi-a mai ră­mas ceva?”. La care mai­ca V. a zis: „Nimic, ai ră­mas numai cu Părin­tele Cleopa !”. Pe mo­ment nu am în­ţe­les ce a vrut să-mi spună. Abia după aceea am aflat că fotografia Părintelui Cle­opa rămăsese pe perete neatinsă de foc! Au remarcat şi pom­pi­e­rii. Nu pot să-mi explic cum n-a ars! Era pur şi simplu un carton pe perete, deasupra patului. Nici măcar nu era în ramă. Pe pat era o saltea de lână şi pla­pu­ma, tot din lână, care au ars cu tot cu pat. Vă daţi seama ce vâlvă­ta­ie a fost acolo? La fel nu a ars nici icoana A­dor­mirii Mai­cii Dom­­­nului. Era tot ti­pă­rită pe hârtie, însă înră­mată. Am gă­sit-o mai târziu printre tăciuni, neatinsă de foc, deşi geamul era spart şi topit la muchii de văpaia în care a stat…”
O rugăm în fi­nal pe maica sta­re­ţă să ne spună câ­teva cuvinte: „Sora G. a avut evlavie la Părintele şi cred că este un semn al mi­los­ti­virii lui Dum­­ne­zeu. Putea să ar­dă tot şi totuşi Dum­ne­zeu a zis: «Vedeţi?». Ne­no­ro­­cirea nu este să o iei de la capăt. Aşa-i viaţa că­lu­gă­rească. Ade­vă­rata nenorocire este lipsa spo­rului du­hovnicesc…”
3 decembrie 2004, Sfânta Mănăstire Suzana, jud. Prahova

 

Minunea de la Mânăstirea Secu

Într-un popas la Mânăstirea Secu, acum câţiva ani, un pă­rin­te în vârstă, cu râvnă sfân­tă şi mare evlavie la Pă­rin­te­le Cle­opa, pe care îl so­co­tea „fără îndoială sfânt”, ne-a istorisit despre vinde­ca­rea minunată a unui copil îndră­cit, vindecare săvârşită prin mijlocirea Părin­telui Cleopa.
De curând am hotărât să sun la Mânăstirea Secu, pen­tru a vedea ce mai face pă­rintele, cu gândul de a-i fa­ce o vizită şi a consemna în­tâm­plarea minunată. Am ră­mas fără grai când am aflat că tocmai atunci părintele era internat în Bucureşti. L-am căutat în aceeaşi seară şi iată ce mi-a povestit părintele iero­mo­nah Serafim Oancă:
„În primăvara lui 2002, cred că prin aprilie, am urcat la Schitul Sihla cu nişte cre­dincioşi care nu ştiau dru­mul şi, când am coborât, am trecut şi pe la Sihăstria, pe la mor­mântul Părintelui Cleopa. Am luat de acolo un pic de pământ. După numai patru zile, un student teolog în penul­ti­mul an, din partea Bu­co­vinei, şi verişorul lui au adus la Mânăstirea Secu pe nepotul lor de 11-12 anişori, care era posedat. Erau în prid­vo­rul paraclisului Sf. Nicolae şi copilul era trântit jos. Tare urât făcea. Se zbătea şi ţipa. Pentru că studentul mă cunoştea mai demult, m-a rugat să-i fac copilului o rugăciune la chilie. I-am sfă­tuit să aştepte să le citească o rugă­ciune preotul liturghisitor, dar, pentru că copilul era prea mun­cit şi ei se grăbeau, mi-a fost milă de ei şi am mers la chilie. Sosind acolo, am încercat să-i fac cruce cu mâna lui, însă mâna îi era ţea­pănă ca de lemn şi a strigat de trei ori: „Nu mă lasă, pă­rin­te, nu mă lasă !”. Stu­den­tul a zis: „Să îl ducem la Sihăstria, la mor­mântul Părintelui Cleopa”. Atunci mi-am amin­tit de pământul pe care îl luasem cu câteva zile în urmă de la mormântul Părintelui. Am luat pământul în mână şi i-am cuprins mâna lui cu mâna mea cu pământul, rostind cu faţa către sfintele icoane: „Doam­ne, Iisuse Hris­toa­se, Dum­ne­zeul nos­tru, pen­tru rugăciunile Prea Cu­viosului Părin­telui Cle­opa, alungă duhul necurat din copilul aces­ta !”. Pe loc copilul s-a eliberat şi a strigat: „Mă lasă, părinte, mă lasă ! Dă-mi să sărut sfânta cru­ce !”. Am văzut apoi cum s-a lu­minat la faţă, căci înainte era întunecat şi cu privirea tulbure. Cu toţii au plecat bu­cu­roşi şi dând slavă lui Dumnezeu.
Pe Părintele Cleopa l-am cu­noscut bine încă din 1948. Cred că unul ca sfinţia sa nu s-a mai născut de la Sfântul Daniil Sihastru încoace…”.
8 decembrie 2004, Bucureşti, Spitalul Colţea