Mărturii despre Părintele Cleopa
Share

Minunea de la Mânăstirea Suzana
În seara zilei de sâmbătă 17 aprilie 2004 (Săptămâna Luminată) un incendiu devastator a cuprins Mânăstirea Suzana din jud. Prahova. Au ars atunci până în temelii două case şi câteva magazii. O fotografie a Părintelui Cleopa a rămas însă neatinsă în mijlocul focului !
Atunci a ars cu totul şi chilia sorei G., care ne povesteşte: „Când a fost incendiul, eu nu eram acasă şi pentru că pompierii au început cu chiliile mai apropiate de biserică, nimeni nu a spart uşa să încerce să stingă focul şi la mine. Totul a ars: patul, masa, dulapul, duşumeaua şi acoperişul de şindrilă. Căpriorii, făcuţi din brazi întregi, i-am găsit căzuţi înăuntru dimpreună cu tavanul pe care abia îl reparasem”, îşi aminteşte sora G., fără vreun semn de tristeţe după paguba suferită. „Era jarul până la genunchi!”.
Maica stareţă intervine: „A fost mila lui Dumnezeu că, dacă bătea vântul, nu mai găseaţi nimic aici. Aşa dogorea lângă biserică că ziceam că ia foc [biserica este la peste 50 m de locul incendiului – n.r.]. Mila lui Dumnezeu…”
Sora G. continuă: „Pe Părintele Cleopa nu l-am cunoscut personal niciodată, dat am avut mare evlavie la sfinţia sa, ascultând casete şi citindu-i cărţile. Spunea Părintele Cleopa că, precum lăcusta, aşa sare spre mântuire călugărul. Cred că şi aceste cuvinte ale părintelui m-au încurajat să îmbăţişez viaţa monahală [în 1999 – n.r.].
Înainte de Sfintele Paşti, când am făcut curat, am aşezat fotografia Părintelui Cleopa pe peretele de lângă pat, zicând: «După canonizare am să te aşez, Părinte, pe peretele de la răsărit»” [este vorba de o fotografie color pe carton celofanat, format A3, tipărită de Mânăstirea Sihăstria – n.r.].
După incendiu, când am venit acasă, m-am întâlnit cu maica I., căreia şi ei îi arsese casa, şi i-am zis: „Lasă, maică, dacă aşa a vrut Dumnezeu…”, şi apoi am întrebat: „Mie mi-a mai rămas ceva?”. La care maica V. a zis: „Nimic, ai rămas numai cu Părintele Cleopa !”. Pe moment nu am înţeles ce a vrut să-mi spună. Abia după aceea am aflat că fotografia Părintelui Cleopa rămăsese pe perete neatinsă de foc! Au remarcat şi pompierii. Nu pot să-mi explic cum n-a ars! Era pur şi simplu un carton pe perete, deasupra patului. Nici măcar nu era în ramă. Pe pat era o saltea de lână şi plapuma, tot din lână, care au ars cu tot cu pat. Vă daţi seama ce vâlvătaie a fost acolo? La fel nu a ars nici icoana Adormirii Maicii Domnului. Era tot tipărită pe hârtie, însă înrămată. Am găsit-o mai târziu printre tăciuni, neatinsă de foc, deşi geamul era spart şi topit la muchii de văpaia în care a stat…”
O rugăm în final pe maica stareţă să ne spună câteva cuvinte: „Sora G. a avut evlavie la Părintele şi cred că este un semn al milostivirii lui Dumnezeu. Putea să ardă tot şi totuşi Dumnezeu a zis: «Vedeţi?». Nenorocirea nu este să o iei de la capăt. Aşa-i viaţa călugărească. Adevărata nenorocire este lipsa sporului duhovnicesc…”
3 decembrie 2004, Sfânta Mănăstire Suzana, jud. Prahova
Minunea de la Mânăstirea Secu
Într-un popas la Mânăstirea Secu, acum câţiva ani, un părinte în vârstă, cu râvnă sfântă şi mare evlavie la Părintele Cleopa, pe care îl socotea „fără îndoială sfânt”, ne-a istorisit despre vindecarea minunată a unui copil îndrăcit, vindecare săvârşită prin mijlocirea Părintelui Cleopa.
De curând am hotărât să sun la Mânăstirea Secu, pentru a vedea ce mai face părintele, cu gândul de a-i face o vizită şi a consemna întâmplarea minunată. Am rămas fără grai când am aflat că tocmai atunci părintele era internat în Bucureşti. L-am căutat în aceeaşi seară şi iată ce mi-a povestit părintele ieromonah Serafim Oancă:
„În primăvara lui 2002, cred că prin aprilie, am urcat la Schitul Sihla cu nişte credincioşi care nu ştiau drumul şi, când am coborât, am trecut şi pe la Sihăstria, pe la mormântul Părintelui Cleopa. Am luat de acolo un pic de pământ. După numai patru zile, un student teolog în penultimul an, din partea Bucovinei, şi verişorul lui au adus la Mânăstirea Secu pe nepotul lor de 11-12 anişori, care era posedat. Erau în pridvorul paraclisului Sf. Nicolae şi copilul era trântit jos. Tare urât făcea. Se zbătea şi ţipa. Pentru că studentul mă cunoştea mai demult, m-a rugat să-i fac copilului o rugăciune la chilie. I-am sfătuit să aştepte să le citească o rugăciune preotul liturghisitor, dar, pentru că copilul era prea muncit şi ei se grăbeau, mi-a fost milă de ei şi am mers la chilie. Sosind acolo, am încercat să-i fac cruce cu mâna lui, însă mâna îi era ţeapănă ca de lemn şi a strigat de trei ori: „Nu mă lasă, părinte, nu mă lasă !”. Studentul a zis: „Să îl ducem la Sihăstria, la mormântul Părintelui Cleopa”. Atunci mi-am amintit de pământul pe care îl luasem cu câteva zile în urmă de la mormântul Părintelui. Am luat pământul în mână şi i-am cuprins mâna lui cu mâna mea cu pământul, rostind cu faţa către sfintele icoane: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Prea Cuviosului Părintelui Cleopa, alungă duhul necurat din copilul acesta !”. Pe loc copilul s-a eliberat şi a strigat: „Mă lasă, părinte, mă lasă ! Dă-mi să sărut sfânta cruce !”. Am văzut apoi cum s-a luminat la faţă, căci înainte era întunecat şi cu privirea tulbure. Cu toţii au plecat bucuroşi şi dând slavă lui Dumnezeu.
Pe Părintele Cleopa l-am cunoscut bine încă din 1948. Cred că unul ca sfinţia sa nu s-a mai născut de la Sfântul Daniil Sihastru încoace…”.
8 decembrie 2004, Bucureşti, Spitalul Colţea