LOADING

Type to search

Mânăstirea Recea: Părintele Ioan Iovan

Mânăstirea Recea: Părintele Ioan Iovan

Share

Orice contact cu logica dumnezeirii atrage după sine lucruri extraordinare, care nu pot fi concepute de mintea noastră strâmtă, aliniată realităţilor vieţii obişnuite. Trăieşte printre noi un om care a urmat cu stricteţe, toată viaţa, logica divină. Noi l-am cunoscut şi putem mărturisi că Harul Domnului şi-a făcut sălaş în viaţa şi lucra­rea acestui călugăr cu „C“ mare. De fapt, nu noi mărtusim, ci pietrele strigă. Pietrele de la Recea. Piatra şi duhul unei aşezări monahale unice, prin istoria ei trecută şi prin forţa ei viitoare. O uriaşă antenă para­bo­lică care atrage harul direct în inima Ardea­lului. Pe un tăpşan (con­cu­rând parcă menirea celestă a aero­portului Târgu Mureş, aflat la doar 300 m distanţă), acum aterizează cuminţi co­hortele de îngeri, la chemarea rugăciunii călu­găreşti.

 

1955
Au trecut 50 de ani de atunci, de când un tânăr părinte de la mâ­năstirea Vladimireşti scria un viru­lent Memoriu conducerii comu­nis­te a Republicii Populare Române. Călugărul se numea Ioan Iovan şi era duhovnicul obştii, stăreţită la acea vreme de Maica Veronica, per­sonaj feminin cu o istorie ex­trem de tumultoasă, asupra căreia vom mai reveni, cu atenţia cuve­ni­tă de faptul că s-a stins din viaţă la ju­mătatea lunii septembrie; dar fap­tele sunt cele care sunt, şi tăgă­du­i­rea lor nu ar ajuta la nimic. Me­moriul vorbea pe şleau despre pri­goa­na la care este supusă credinţa românilor. Iată numai câteva fragmente din această veritabilă operă de rezistenţă:
„…Un împuternicit al Statului, Coban, ne-a jignit credinţa în Sfintele Moaşte, afirmând că ne închinăm la oase goale, care pot răs­pân­di microbi. Alţi împuterniciţi au îndrăznit să ne ceară socoteală privind metodele săvârşirii Sfintelor Taine, dar au fost îndem­naţi să-şi vadă de misiunea lor.
(…) În acest rechizitoriu intră chiar Statul, Ministerul Cultelor, fiindcă tolerează ca re­prezentanţii săi să întreprindă o prigoană, une­ori făţişă, contra credinţei. Dacă se spu­ne că lupta partidului – adică a ateismului – trebuie dusă ideologic contra credinţei şi a lui Dumnezeu, atunci de ce se pedepsesc ele­vii, studenţii, militarii şi alţi slujbaşi, mem­bri sau nemembri de partid, pentru că merg la biserică? Uneori, reprezentanţii statului au ieşiri necontrolate, cum s-a întâmplat la mâ­năs­tirea noastră, în prima zi de Crăciun, când împuternicitul i-a înjurat de Dumnezeu şi de Sfânta Cruce pe creştinii închinători, pălmuin­du-i pentru că vin la mânăstire, în loc să se odih­nească la casele lor. Cei care vor să aducă lumina lui Hristos în popor, prin cărţi de rugăciune, prin cruciuliţe, prin icoane, prin tămâie etc., de ce oare sunt urmăriţi şi opriţi? De ce li se confiscă toate obiectele, de ce sunt judecaţi şi condamnaţi la ani grei de în­chisoare? Întrebăm şi noi în ce constă liber­tatea religioasă, care sunt limitele ei?“
Evident, un asemenea afront nu putea tre­ce nepedepsit. Chiar foarte aspru. Dar cine este autorul acestor rânduri, ce fel de conştiinţă are acest avocat al lui Hristos care şi-a atras pentru sine doar condamnări, cu urmări dintre cele mai grave, care au mers până la caterisire?

„Te iert şi te dezleg pe tine…“
Acum 83 de ani (26 iunie 1922) se năş­tea în satul Husasău de Criş, în familia pre­o­tului ortodox Gavril Iovan (mama, prez­bi­te­ra Maria), al optulea şi ultimul copil. Silviu Cor­nel, pe numele de botez, a „călcat a popă“ de mic, fiind atras irezistibil de sfânta biserică. Dorea să slujească, îşi dorea preoţia, la care s-a şi înhămat mai apoi (26 mai 1948), ca la un jug, devenind chiar  pro­pria lui fiinţă şi conştiinţă. Anul 1947 însă a fost hotărâtor, căci sub influenţa părintelui Arsenie Boca de la Sâmbăta a decis definitv: călugăria. Iar întâlnirea cu episcopul martir Nicolae Popovici i-a localizat traseul tinereţii: Mânăstirea Vladimireşti. Astfel, din 1948 şi până în 1955 a slujit cu ardoare la această lavră, fiind în permanentă legătură cu pro­fe­sorii săi: Dumitru Stăniloae şi Ene Branişte. În urma sfătuirii cu aceşti telogi de referinţă ai Ortodoxiei româneşti, precum şi din tex­te­le Sfinţilor Părinţi, ieromonahul Ioan Iovan a găsit temei pentru practica împărtăşirii cât mai des cu putinţă a creştinilor. Această prac­tică duhovnicească este şi astăzi la mare cinste în obştea Mânăstirii Recea, căci „bun este Domnul“ şi numai cine nu L-a gus­tat nu ştie aceasta.
În urma Memoriului a fost arestat (martie 1955), şi de aici a început mărturisirea sa, dar şi scrierea unei pagini de onoare în isto­ria rezistenţei clerului ortodox, neîncartiruit regimului comunist. Târât de barbă şi bătut prin beciurile Securităţii din Galaţi, părintele a putut sluji zilnic liturghia, având cusut un antimis pe spatele maioului, şi primind câ­te­va picături de vin prin plantoanele închiso­rii, potir fiind o cutie de medicamente din ebonită. În starea în care se afla (de maximă slăbiciune şi suferinţă – contactase un TBC ganglionar, iar de la frig şi mizerie mâinile îi crăpaseră până la os), la 5 feb. 1956, are un vis cutremurător, în care îşi vede multiu­bi­ta mamă întinsă pe catafalc, printre flori. Pes­te câteva luni, la o vizită, tatăl său îi con­fir­mă, plângând pe gardul de sârmă al vor­bi­torului, adevărul.
Periplul suferinţei a continuat la în­chi­soa­rea Văcăreşti (era mutat într-o dubă pe care scrie „Caravana Cinematografică“!). Aici părintele Ioan a trăit un moment de fericire sublimă, de Sfintele Paşti, când a reuşit să-l convingă pe vicarul romano-catolic de Iaşi, Xa­veriu, şi pe părintele greco-catolic Nicolae Opriş să slujească împreună Sfânta Litur­ghie. Aşa au şi făcut, trecând peste dife­ren­ţe­le confesionale, cu părintele Ioan ca pro­tos. Apoi a fost transferat la Jilava, unde a mai trăit un moment de maximă preoţie. În­cătuşat fiind cu nişte lanţuri care îi însân­ge­ra­seră mâinile şi picioarele, a fost lovit vio­lent cu cizma în şale  de către unul din paz­nici, fără nici un motiv. Şi părintele Ioan povesteşte: „Atunci am simţit minunea, prin faptul că m-am redresat şi, cum eram într-o stare de balans, am exclamat: Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc, după nume, şi să-ţi şteargă toate păcatele, inclusiv pe acesta de acum, iar eu nevrednicul preot duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele, în numele Ta­tă­lui, al Fiului şi al Sfântului Duh. În mo­men­tul acela am simţit cu adevărat că sunt creş­tin şi preot şi am făcut dezlegarea din toată inima. Iar cel care m-a lovit a amuţit şi s-a dat la o parte, speriat şi impresionat de ges­tul meu. Colegii de celulă m-au îndemnat să ies la raport şi să-l reclam, fiindcă nu avea dreptul să lovească un om rănit, în lanţuri şi în cătuşe. N-am acceptat. Le-am spus că nu poţi ierta şi re­clama în acelaşi timp“.
A urmat „va­ma“ de la Gherla, apoi Aiud cu fio­roa­sa lui Zarcă, dar a venit anul 1964, când deţi­nu­ţii au fost toţi eli­beraţi. Primul drum al părintelui Ioan? Direct la Iaşi, la racla Cu­vi­oa­sei Parascheva, să se închine şi să-i mulţumească. Cu cine? Cu evla­vi­osul părinte ba­sarabean Dimitrie Bejan, care duse­se în trupul său vlă­guit şi în sufle­tul lui agresat ani grei de gulag sovietic.
Ajuns în „civilie“, după caterisirea apli­ca­tă cu ani în urmă de Sf. Sinod al BOR, încă obedientă regimului co­munist, părintele s-a pri­păşit pe la fostele maici de la Vla­di­mi­reşti. Mâ­năstirea fusese între timp des­fiin­ţa­tă, iar ob­ştea se risipise care în­cotro. Per­ma­nent ur­mă­rit, hăituit, denunţat (câ­teo­da­tă, chiar şi de cele care i se spove­deau cu „sme­re­nie“), pă­rin­­tele a mai găsit puterea să în­frun­te o ispită, mai ma­re poate decât toate ce­­le­­lal­te. Fosta stareţă, maica Veroni­ca, cin­sti­tă pe vremuri de întreg soborul de călu­gă­ri­ţe, a decis… să se mărite! În zadar era exem­plu excepţional al adevă­ra­ţilor stâlpi ai fostei mâ­năstiri: părintele Ioan Iovan, maica Teodo­sia (po­e­ta Zorica Laţ­cu) sau maica Mi­haela Ior­­da­che, care s-a stins din via­ţă în temniţă. Stareţa Ve­ronica nu şi nu, era cu gân­dul la mă­ritiş. Atunci, pă­rintele Ioan i-a scris o scrisoare. Memo­ra­bilă, în stilul Prea Cu­vioşiei Sale. Re­dăm fragmente:
„Vă mărturisesc sincer, judecând prin prisma veşniciei, că nu sunt de acord, ci sunt total împotriva căsătoriei şi a mutării Sfinţiei Voastre la Bucureşti. Aceasta ar însemna nu numai zdruncinarea soborului, ci zdruncinarea evlaviei tuturor credincio­şi­lor în Dumnezeu şi în Biserică.
(…) Mă gândesc şi la alţii sau la altele, care prin exemplul de sminteală al Sfinţiei Voastre, vor aluneca în întuneric şi se vor lăsa muşcaţi de Şarpele întinării dumne­ze­ieş­tilor şi înfricoşatelor jurăminte cu care s-au răstignit în faţa Sfântului Altar.
Dumnezeu şi Maica Domnului sunt mar­tori că vi le scriu acestea cu cel mai curat gând“.
Mai mult, părintele Ioan într-o ultimă în­cer­care de a o convinge să renunţe, s-a dus la Poiana Ţapului, unde Maica Veronica lo­cu­ia împreună cu arhitectul George Văsii, într-o  vilă cumpărată din economiile mai­ci­lor de la Vladimireşti. A fost dat pe uşă afară de cei doi, în miez de noapte. Tot într-o noapte, însă pe 12 septembrie 2001, în­tr-un apartament din Bră­ila, arhitectul Geor­ge Văsii (divor­ţat între timp de Vero­ni­ca Gu­rău) este găsit mort prin spânzurare. Îşi pu­sese capăt zilelor, ges­tul lui disperat con­fir­­mând spu­se­le părin­te­lui Ioan că această că­sătorie nu tre­buia să aibă loc niciodată.
Au urmat ani şi mai grei. Oprit de la cele sfinte prin caterisire, părintele rătăcea, umi­lit,  de la o familie la alta. Securitatea nu l-a slăbit din ochi nici o clipă, seria înscenărilor continuând, ca şi seria arestărilor. Ultima arestare a fost în 1970, şi aici apare o per­soană providenţială în viaţa acestui om: in­ginerul chimist Ma­ria­na Chichernea, pri­mind la rândul ei provi­den­ţa întâlnirii cu acest om. Această tânără începe să se lupte cu tot hăţişul birocratic şi politic al justiţiei co­muniste şi, cu ajutorul pledoariei avocatului D. Gall, obţine eliberarea părintelui Ioan (şi cu sprijinul discret al Sf. Calinic de la Cer­nica, la racla căruia mergea în fiecare vi­neri; câtă voinţă, dorinţă şi încredere!). Mai mult, îl convinge să facă demersuri pen­tru rein­tra­­rea sa în cler. Părintele consimte, mer­gând întins şi cu nădejde la Episcopul Vicar Antonie Plă­mădeală, bunul său prieten, care realizează imposibilul. Părintele va putea sluji de aici înainte la Cernica, începând din 26 iunie 1979, exact de ziua sa de naştere, după 24 de ani de neslujire!

Recea: confirmarea unei încredinţări dumnezeieşti
După 1989, timp în care părintele a slujit la Mânăstirea Plumbuita din Bucureşti, Maica Veronica profitând de sprijinul politic al lui Petre Roman, redeschide Mânăstirea Vladi­mi­reşti. Caseta video înregistrată la 2 fe­brua­rie 1990 şi trimisă ostentativ părintelui Ioan nu face decât să confirme justeţea în­de­părtării lui de zăpăceala care a urmat. Mai exact, pe lângă adevărurile de credinţă răs­tăl­măcite de Maica Veronica după bunul ei plac (parte din ele retractate ulterior), au apă­rut şi tulburările grave ale Sfintelor Li­tur­ghii din partea unor „echipe“ de maici şi su­rori de la Vladimireşti. Nebunele îmbrăca­te în negru strigau cât le ţinea gura: „Teoctist Antihrist!“ sau „Teoctist comunist!“, iar aceste lozinci au intrat demult în istoria postde­cem­bristă a Bisericii noastre, pe uşa din dos.
Dar iată că Bunul Dumnezeu a vrut ca viaţa părintelui Ioan Iovan să ia un alt curs, despărţindu-l pe vecie de himera devenită acum Mânăstirea Vladimireşti. La începutul anilor 1990, episcopul Andrei Andreicuţ de Alba Iulia îl cheamă pe părintele Ioan Iovan, definitiv, în eparhia sa. Un cuvânt hotărâtor l-a avut preotul profesor Ilie Moldovan, care în cabinetul vlădicăi i-a adus argumente ho­tărâtoare: „Părinte, ştiu ce aţi făcut în închi­soa­re, dar şi la Plumbuita. De aceea vă ru­găm să faceţi şi în Transilvania o lucrare de în­duhovnicire a neamului românesc. Neac­cep­tând, nu ştiu ce veţi răspunde în faţa Drep­tului Judecător!“. Arhiereul a dat bine­cu­vântare cu mult entuziasm pentru înfiinţa­rea unei mânăstiri la Recea, în comuna Un­gheni, lângă Târgu Mureş. Aşa se face că în toamna anului 1991 aici, pe tăpşanul acesta plin de melci şi de scaieţi, a apărut o ceată minusculă, căutând cu privirea nişte ziduri începute şi neisprăvite. Părintele era secon­dat de fiica lui duhovnicească de o via­ţă: Ma­riana Chichernea. Din acest punct, poves­tea începe cu o vigoare formidabilă, pentru că aceşti doi oameni au ştiut să pro­voace o odisee duhovnicească aproape de neegalat în România zilelor noastre. Este şi motivul pentru care, ca o excepţie, vom continua ma­terialul în numărul viitor al revistei, în care vom vorbi despre Mânăstirea Recea şi despre soborul ei. (Va urma)