Cristian TABĂRĂ: „Teologia“ kitsch-ului
Share

Nu există, desigur, o teologie a kitsch-ului, în sensul academic al expresiei. Adică nu există o interpretare teologică a kitsch-ului sau o încadrare a acestuia într-un context eshatologic, din care să rezulte vreun rost al kitsch-ului în planul mântuirii. De aceea, titlul poate părea surprinzător, dar vă rog să observaţi ghilimelele. Ele sunt folosite tocmai pentru a arăta că aşa-zisa teologie a kitsch-ului nu este un sistem doctrinar, ci este altceva: o stare existentă în viaţa Bisericii, în anumite segmente ale ei, utilizatoare, promotoare şi generatoare de kitsch, despre care încerc să vorbesc în cele câteva rânduri care urmează.
Ştiu că nu puţini vor fi aceia care se vor simţi ofensaţi, dar nu pot să evit să analizez ceea ce consider că este cea mai gravă manifestare a kitsch-ului în cele ale credinţei. Nu mă voi referi la plantele de plastic de la multe iconostasuri, la icoanele de serie – dubioase – vândute în cele mai multe pangare, nici la diferitele vitrine luminoase din care aflăm că Hristos a înviat, nici la bisericile cu termopane prost incluse în arhitectură, nici la odorizantele auto cu chipul Mântuitorului (şi care sunt vândute fără grijă în biserici) şi nici măcar la cărţuliile lipsite de orice valoare teologică oferite cu multa „seninătate“ credincioşilor în diferite mânăstiri, de exemplu. Deşi toate acestea şi încă multe altele pot fi numite kitsch, mă voi referi la ceva mult mai grav: la o parte a oamenilor care populează viaţa Bisericii, clerici sau mireni. Şi ca să nu creadă nimeni că nu există legătură între problematica kitsch-ului şi oameni, vă ofer definiţia de dicţionar a kitsch-ului: (cuvânt german) termen desemnând produsele cu caracter de pseudoartă, care promovează prostul gust (prin materiale stridente şi substituiri tehnice) şi se caracterizează prin platitudine, imitaţie superficială a operelor de artă şi a elementelor folclorice, falsul patos, lipsa de originalitate şi de profunzime, prin pervertirea cerinţelor estetice. (Dicţionarul enciclopedic, vol. III, pg. 423, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999). Observăm cu usurinţă posibila legătură cu comportamentul uman, deşi termenul are aplicabilitate imediată în estetică. Rămâne să vedem acum în ce măsură există în sânul Bisericii oameni care fac dovada unui fals patos sau sunt lipsiţi de originalitate şi de profunzime. Personal, eu cred că există, şi numărul lor este destul de ridicat.
O asemenea afirmaţie trebuie susţinută şi, de aceea, vă rog să lăsăm la o parte resentimentele şi să privim cu sinceritate în jurul nostru. Oare de câte ori nu am văzut preoţi avântaţi, cu predici sforăitoare, cu bărbi în vânt şi voci stridente, adevăraţi actori ai amvonului şi ai reverendei, din a căror pastoraţie nu rămâne decât impresia scenică? Oare de câte ori nu am văzut credincioşi campioni ai devoţiunii, gata să te arunce în fundul iadului fără urmă de îndoială, stăpâni pe câteva precepte religioase şi ignoranţi în rest, dar deveniţi modele pentru grupările din care provin? Oare nu cumva există deja un prototip al clericului mieros, zaharisit de duhovnicesc, cu voce căutat catifelată, uşor nazală, cu mâna la piept în timpul dialogului? Sau oare nu există deja imaginea duhovnicului aspru dupa modelul patristic, arareori zâmbitor şi la mare căutare printre credincioşii care au nevoie de o mână de fier? Oare nu cumva avem de-a face şi cu un prototip al femeii credincioase cu basma, rigid de cucernică şi care evită să fie feminină sau natural frumoasă, chiar dacă simte aşa? Şi oare nu cumva ştim şi de câteva praznice mari, în care îmbulzeala se sfârşeşte cu înjurături, coate şi apă sfinţită risipită printre picioarele turmei de credincioşi? Sunt doar câteva întrebări care ating doar câteva tipuri de personaje sau de manifestări umane din Biserică şi care nu ating numai Ortodoxia, aşa cum v-aţi putea imagina. Tipurile de mai sus se regăsesc în toate cultele şi confesiunile şi aduc aceleaşi deservicii credinţei şi vieţii bisericeşti. Vă rog să medităm împreună la asemenea exemple de kitsch comportamental, pentru că acceptarea sau tolerarea lor binevoitoare pot avea efecte grave, precum substituirea adevăratelor valori cu aceste false modele, de unde şi riscul denaturării severe a actului de credinţă şi a finalităţii lui: mântuirea.
Dacă vi se pare că am exagerat, accept cu drag un dialog pe această temă.