Nu există, desigur, o teo­logie a kitsch-u­lui, în sensul acade­mic al expresiei. Adică nu exis­tă o interpretare teolo­gică a kitsch-ului sau o încadrare a acestuia într-un con­text eshatologic, din care să rezulte vreun rost al kitsch-ului în planul mântuirii. De aceea, titlul poate părea surprinzător, dar vă rog să observaţi ghilimelele. Ele sunt folosite tocmai pentru a arăta că aşa-zisa teologie a kitsch-ului nu este un sistem doctrinar, ci este alt­ce­va: o stare existentă în via­ţa Bisericii, în anumite segmente ale ei, utilizatoare, promotoare şi generatoare de kitsch, despre care încerc să vorbesc în cele câteva rânduri care urmează.
Ştiu că nu puţini vor fi aceia care se vor simţi ofensaţi, dar nu pot să evit să analizez ceea ce consider că este cea mai gravă manifes­tare a kitsch-ului în cele ale credinţei. Nu mă voi referi la plantele de plastic de la mul­te iconostasuri, la icoanele de serie – dubioase – vândute în cele mai multe pangare, nici la diferitele vitrine luminoase din care aflăm că Hristos a înviat, nici la bisericile cu termopane prost incluse în arhitectură, nici la odorizantele auto cu chipul Mântuitorului (şi care sunt vândute fără grijă în bise­rici)­ şi nici măcar la cărţuliile lipsite de orice valoare teolo­gică oferite cu multa „seninătate“ credincioşilor în diferite mânăstiri, de exemplu. Deşi toate acestea şi încă multe altele pot fi numite kitsch, mă voi referi la ceva mult mai grav: la o par­te a oa­me­ni­lor ca­re po­pu­­lea­ză viaţa Bise­ricii, cle­­rici sau mi­reni. Şi ca să nu creadă nimeni că nu există le­gătură între pro­ble­ma­tica kitsch-u­lui şi oameni, vă ofer defi­niţia de dic­­­ţionar a kitsch-u­lui: (cuvânt german) termen desemnând produsele cu ca­rac­ter de pseudoartă, care promovează prostul gust (prin materiale stridente şi substituiri tehnice) şi se ca­rac­terizează prin platitudine, imitaţie superficială a ope­relor de artă şi a elemen­telor folclorice, falsul patos, lipsa de originalitate şi de profunzime, prin perverti­rea cerinţelor estetice. (Dic­ţionarul enciclopedic, vol. III, pg. 423, Editura Enciclo­pe­dică, Bucureşti, 1999). Ob­servăm cu usurinţă posibila legătură cu comportamentul uman, deşi termenul are apli­cabilitate imediată în estetică. Rămâne să vedem acum în ce măsură există în sânul Bisericii oameni care fac do­vada unui fals patos sau sunt lipsiţi de originalitate şi de pro­funzi­me. Per­sonal, eu cred că există, şi nu­mă­rul lor este destul de ridicat.
O asemenea afirmaţie trebuie susţinută şi, de aceea, vă rog să lăsăm la o parte resentimentele şi să privim cu sinceritate în jurul nostru. Oare de câte ori nu am văzut preoţi avântaţi, cu pre­dici sforăitoa­re, cu bărbi în vânt şi voci stridente, a­de­­văraţi actori ai amvo­nului şi ai re­ve­rendei, din a că­ror pasto­raţie nu rămâne decât impresia sce­nică? Oare de câte ori nu am văzut credincioşi cam­pioni ai devoţiunii, gata să te arunce în fundul iadului fără urmă de îndoială, stăpâni pe câteva precepte religioase şi ignoranţi în rest, dar deveniţi modele pentru grupările din care provin? Oare nu cumva există deja un prototip al clericului mie­ros, zaharisit de duhovni­cesc, cu voce că­u­tat catifelată, uşor nazală, cu mâna la piept în timpul dialogului? Sau oare nu exis­tă deja ima­ginea duhovni­cului aspru dupa modelul patristic, arareori zâmbitor şi la mare căutare printre credincioşii care au nevoie de o mână de fier? Oare nu cumva avem de-a face şi cu un prototip al femeii cre­dincioase cu basma, rigid de cucernică şi care evită să fie feminină sau natural frumoasă, chiar dacă simte aşa? Şi oare nu cumva ştim şi de câteva praznice mari, în care îmbulzeala se sfârşeşte cu înjurături, coate şi apă sfinţită risipi­tă printre picioarele tur­mei de credincioşi? Sunt doar câteva întrebări care ating doar câteva tipuri de personaje sau de manifestări u­ma­ne din Bise­rică şi care nu ating numai Or­todoxia, aşa cum v-aţi pu­tea imagina. Tipu­rile de mai sus se re­gă­sesc în toate cultele şi confesiunile şi aduc aceleaşi deservicii credinţei şi vieţii bisericeşti. Vă rog să medi­tăm împreună la asemenea exemple de kitsch comportamental, pentru că accep­ta­rea sau tolerarea lor bine­vo­itoare pot avea efecte grave, precum substituirea adevăratelor valori cu aceste false modele, de unde şi riscul denaturării severe a actului de credinţă şi a finali­tăţii lui: mântuirea.
Dacă vi se pare că am exagerat, accept cu drag un dialog pe această temă.