LOADING

Type to search

Maica Anastasia: de veghe la căpătâiul ÎPS Antonie

Maica Anastasia: de veghe la căpătâiul ÎPS Antonie

Share

Maica Anastasia Buda este din Ţara Moţilor, dintr-o fa­mi­lie cu 10 copii. Tatăl – maistru miner, iar mama – casnică. Dintre toţi fraţii, este singura care a urmat calea lui Dumnezeu, prin călugăria de care s-a învrednicit în 1982 la Mânăstirea Ghighiu. Maica este ucenica arhimandritului Nicodim Dimulescu, stareţul de la Crasna, care a întrebat-o înainte să o ducă la lavra prahoveană: „Ce fel de via­ţă vrei să duci la mânăstire? De obşte sau de sine?“. Tânăra fată i-a răspuns că oricum şi acasă ducea viaţă de obşte, în familia sa numeroasă… Aşa a rămas la Ghighiu până în 1990. Nu înainte de a primi în 1987 vizita unui văr mai îndepărtat, părintele Sicoe – secretarul Mitropoliei Ardealului –, care i-a propus să vină să slujească la Reşedinţa de la Sibiu. Ideea i-a surâs, a şi plecat peste câteva săptămâni într-acolo, dar nu a nimerit adresa Reşedinţei, şi din acea călătorie s-a ales până la urmă numai cu o vizită acasă, la Câmpeni. Este drept, nici binecuvântarea părintelui duhovnic nu o avea… Aşa a fost să fie atunci, iar în 1990 a ajuns la PS Ioan, la Episcopia Oradei. Aici l-a cunoscut, în 1991, pe ÎPS Antonie, care era în drum spre Viena. Servindu-l la masă, Mitropolitul a întrebat-o cu mare precizie dacă nu cumva ea era maica care trebuia să-l slujească la Sibiu, la Reşedinţă. Apoi a chemat-o în persoană, să vină la sediul Mitropoliei. Maica tocmai terminase anul 3 la Seminarul din Cluj şi a primit oferta de „a-i încurca hârtiile“ Mitropolitului Antonie, aşa cum s-a exprimat chiar dânsul, cu finul său umor. Din toamna lui 1992 maica Anastasia s-a aflat la Sibiu, zi de zi în prezenţa Mitropolitul Antonie Plămădeală. Toate erau bune până în 1997, iar maica ajunsese studentă la Facultatea din Alba Iulia. Atunci, Ierarhul s-a îmbolnăvit, şi imediat călugăriţa devotată a renunţat la studii, considerând că este de datoria ei să-l îngrijească până la capăt.

 

Înalt Prea Sfin­­ţi­tul m-a în­trebat a­tunci: „Do­­reşti să ră­mâi, sau do­reşti să pleci?“. „ÎPS Voastră, tre­bu­ie să trecem şi prin cele bune la fel ca şi prin cele rele“.
Aţi ţinut la dânsul…
L-am iubit ca pe un părinte. Şi tatăl meu a fost paralizat 6 ani şi jumătate, tot pe dreapta. Iar eu, fiind în mânăstire, n-am ajuns nici măcar o zi să-l îngrijesc. Ce n-am putut să fac pentru tata, am încercat să fac pentru Înalt Prea Sfinţitul.
Dar au fost 8 ani lungi şi grei.
Da, dar pentru mine au fost o bucurie. Ceea ce am învăţat alături de dânsul – sănătos sau bolnav – n-aş fi învăţat în nu ştiu câte academii. Un nume atât de mare pus pe o carte să îngăduie un nume atât de mic – al meu – pus la corectură, asta este cea mai mare bucurie şi onoare. Îmi spunea: „Tu acum o să ştii să scrii şi cărţi, o să ştii să le şi corectezi…“.
Ce veţi face cu acest talant?
Nu ştiu, pentru că între timp am învăţat şi medicină. Primele injecţii le-am făcut Înalt Prea Sfinţitului. Glumea cu mine: „Să ştii că eu am să mă mântuiesc“. „De ce?“, între­bam. „Pentru eu sunt mucenicul, şi tu eşti chinuitorul“. Făcea insulină de 4 ori pe zi.
Nu v-a fost frică cu un asemenea bolnav ilustru?
Nu, pentru că avea încredere în mine şi nu puteam să-l dezamăgesc sau să-l des­cu­rajez. Tot timpul eram la asistente sau la medici, să învăţ. Iarăşi, niciodată nu m-am ţinut după schemele de tratament, aşa cum le-au dat medicii. Trebuie să fac această dezvăluire, pe care Înaltul o ştia: aveam, într-o vreme, şi 30 de medicamente de dat pe zi. Dacă observam că merge bine tra­ta­mentul dimineaţa, a doua zi îi dădeam ju­mătate de pastilă. În plus, i-am mai înlo­cuit de la naturişti unele medicamente de sin­teză, care în număr aşa de mare, sigur îi dăunau, pe de altă parte.
Poate că i-aţi prelungit viaţa?
Nu ştiu asta, dar în mod sigur, pe alocuri, i-am uşurat-o. Ceva parcă m-a luminat, dar este şi meritul dânsului că niciodată nu întreba la ce este bună pastila respectivă.
Era un bolnav „cuminte“?
Foarte cuminte. Cu insulina mai aveam probleme, căci avea un program încărcat. Lua tot ce-i puneam pe farfurioară…
În ce condiţii a avut primul atac cerebral?
Era la sfârşitul lui mai 1997. A plecat în Oltenia, la o sfinţire, şi de acolo la Sinod, la Bucureşti. Dar nu se simţea bine. La Bu­cu­­reşti, l-a lăsat piciorul drept, de la ge­nunchi în jos. Nu a spus nimic nimănui  4 zile; a stat conştiincios la sedinţă. S-a oprit apoi la Predeal, la mânăstire, unde a stat alte 3 zile, şi unde iarăşi nu a spus nimic. Vineri seara a ajuns la Sâmbăta, unde s-a transmis în direct la radio slujba. Ajunsesem între timp şi eu la Sâmbăta şi m-am îngrozit când l-am văzut. Am dat fuga la Sibiu, am luat trusa de diabet şi tensiometrul, convinsă că în noap­tea ace­ea vom a­jun­ge la spi­tal. De-a­bia du­mi­nică am a­juns la Si­biu, unde medicii noş­­tri ne-au tri­mis la Bucureşti. Proastă inspiraţie! Mi­tro­politul încă era pe picioare. Am ajuns du­minică noaptea, după un drum record de 2 ore şi jumătate, cu un Espero nou-nouţ. La Piteşti, i s-a făcut rău pe scaunul din faţă, unde stătea. Atunci a „scăpat“ mâna dreap­tă. Am  ajuns la Spitalul „Gheorghe Marines­cu“ în plină noapte, unde era încuiat la to­mo­graf. Nimeni nu ne băga în seamă; ne-au dat doar un cărucior. Atunci am scos 100 de mii şi i-am dat asistentei, care de-abia atunci l-a preluat. În acea noapte semnase un bilet cu mâna lui prin care dădea 200 de mili­oane Mânăstirii Sâmbăta; semnase, deci, cu mâna dreaptă! A doua zi, de la o perfuzie, i s-a declanşat paralizia. Când i-au schimbat perfuzia, au început frisoanele. I-au tot băgat Algocalmin pe venă, cele câteva rezidente care erau acolo. Dl. profesor neurolog nu a venit… Mitroplitul s-a în­vineţit brusc şi asta a fost: l-a lăsat toată partea dreap­tă. Şi în acel spital ajunsese pe picioare. A fost un lot de perfuzii cu probleme, am aflat asta mai târziu.
Cât a stat în spital?
O lună şi jumătate. Era însă foarte optimist. La spital, săptămânal, ve­nea Consiliul de Per­ma­­nen­ţă, îl vizitau cei­lalţi ie­rarhi. Dar la Sibiu a făcut al doilea atac. S-a ridicat într-o noapte şi a ocolit patul, căci începuse să mergă singur. Ei bine, a căzut. Eu nu l-am auzit. A spus mai târziu că a visat o turmă de oi pe care trebuia să o întoar­că… Era în decem­brie 1997. Şi-a revenit din nou, destul de bi­ne. Semna hârtii şi mergea la toate şe­din­ţele de la Bucureşti. Până acum, când ne-am întors de la Viena şi când s-a simţit foarte rău.
Avea voinţă, ca pacient?
Mare voinţă. Îşi dorea foarte mult să trăiască. A şi avut un organism extraordinar de puternic.
Şi-a pus problema retragerii din scaun?
Bineînţeles. I-a fost şi sugerată retrage­rea. Dar alte persoane s-au opus. Părintele Patriarh, care a spus: „Eu nu am nevoie de picioarele, ci de mintea Înaltului Antonie“. Tot timpul a fost extraordinar de lucid. Ştia unde-i erau cărţile, hârtiile, tot. A scos în fiecare an o carte sau două.
Putea să mai postească?
Sigur. Postea mai mult decât noi. Nici­o­da­tă nu mânca să se sature. Mai mare post decât acesta… Iar în ultimele 8 săptămâni, nu a mâncat absolut nimic. Şi s-a rugat mult, foarte mult. Striga la Maica Domnului din adâncul sufletului. Ce mă impresionau toate acestea… „Maica Domnului, fii cu noi şi ne scapă din nevoi!“, sau „Maica Domnului, ajută-mă!“, sau „Maica Domnului, iartă-mă!“, sau „Maica Domnului, ai grijă de Eparhia mea, de toţi!“. Striga cu glas puternic. De multe ori PS Casian îl auzea, căci îl sunam, şi dânsul asculta în telefon. Sau PS Epifanie, ori maica stareţă de la Recea şi părintele Ioan, cu care tot timpul ţineam legătura şi îl auzeau la telefon. Li se făcea şi lor dor de dânsul. Sau cânta „Lumină lină“… De-abia pu­tea vorbi, şi cu toate astea cânta ca să uite de durere. În ultima lună şi o săptă­mâ­nă, nu l-a mai durut nimic. I se luaseră toate şi noi ştiam că se va duce.
A presimţit moartea?
Da. La începutul lunii august a sunat părintele Petru Ciobanu din sat de la Slatina, din Moldova. Are 84 de ani. Se cunoşteau demult. Dorea să vină să-l vadă, împreună cu soţia, dar Înaltul nu a vrut. Intenţiona să-l păstreze cu amintirea acelei vizitei pe care am făcut odată în Mol­do­va. Înainte de săr­bă­­­torirea Sfântului Şte­fan am vizitat Si­hăs­tria şi mormântului pă­rin­telui Cleopa (ca­re îi fu­sese stareţ la Sla­tina), unde a fost ne­mulţu­mit de troiţa care era în faţa mormântului. I-a transmis asta părin­te­lui stareţ care nu era acolo, iar la înmor­mâ­narea de la Sâmbăta, părintele Bartolo­meu, care este pictor la Sihăstria, a venit şi i-a şoptit la ureche, pe catafalc: „Înalt Prea Sfin­ţite, să ştiţi că am mutat troiţa“. Am mai fost la mormântul părintelui Nichifor, şoferul dânsului de la Neamţu, apoi la Râşca.
Parcă şi-ar fi luat rămas bun de la toţi…
Sigur, chiar asta a fost. Mai dorea să ajun­gă în toamna asta în Basarabia, în satul său, la Stolniceni. Dar începusem să vă spun de părintele Ciobanu. Vorbind cu doamna pre­o­tea­să, Înaltul i-a spus: „Peste 13 zile veţi veni şi mă veţi vedea“. Apoi a adăugat: „Dacă nu, pe 28 sau pe 29 veţi fi la Sibiu să mă ve­deţi“. Ultima propoziţie i-a spus-o chiar părin­te­lui, de data asta. Eu eram exact lângă dân­sul, îi ţineam telefonul acesta pe care îl am şi acum. Atunci i-am spus maicii Heruvima: „Înaltul va muri“. Ei bine, la exact 13 zile – era într-o luni dimineaţa la ora 8 – Înaltul era trans­pirat şi am vrut să-i schim­băm pijama­ua, pe marginea patului. Brusc i s-a lăsat capul într-o parte şi nu a mai suflat. În acel mo­ment, lumânarea de ceară, care ardea tot timpul în cameră, s-a terminat; mai mult, mobilul în care am toate numerele de doctori era descărcat. Iniţial m-am pierdut cu firea, dar apoi repede i-am pus oxigenul şi i-am făcut masaj cardiac. În 10 minute SMURD a fost aici, au venit şi 2 salvări. Sosiseră medicii şi eu tot făceam masajul cardiac. Când i-au luat tensiunea, era 14 cu 8. Doctorii m-au şi întrebat de ce i-am che­mat… Acea zi a fost exact la 13 zile de la telefon, iar luni, la o săptămână, a mu­rit. Pe 29 august, luni. Noap­tea de dinainte, pe la ora 1, a fost ultima oară când a vorbit cu noi. De fapt, ne-a binecuvântat. În­ge­nun­cheam la capul pa­tu­lui, ne făcea cruce pe cap cu mâna stângă, ne spu­nea noapte bună. Fă­ceam de veghe prin rotaţie cu maica Heru­vi­ma, stăteam în genunchi în aceeaşi ca­meră şi citeam la Psaltire. Dimineaţa, când i-am făcut peruzia prin cateter, nu mai des­chidea ochii. Mâna o mişca foarte greu, res­pira greu, transpira mult. Am sunat la ca­te­drală şi am cerut să vină să-l împăr­tă­şeacsă. A venit părintele profesor Dumitru Abrudan, pe la 10 şi jumătate. I-am zis atunci: „Hai­deţi, să vi-l dea pe Domnuţu’!“. A deschis gura, a luat vin din sfântul potir, a primit apoi sfânta părticică. În acel moment a ri­di­cat mâna stângă şi ne-a binecuvântat! A în­cercat să spună ceva, dar nu a reuşit să vorbească. A gângâvit ceva. De-abia de atunci dacă a intrat în comă profundă, după plecarea părintelui, după ce a lăsat mâna în jos, care lăsată a rămas. La ora 16 l-am sunat pe părintele Abrudan să vină să mai facă nişte rugăciuni. Venise şi medicul şef de la ATI, care mi-a spus că nu crede că va prinde a doua zi. Pe la ora 17 a venit şi PS Visarion, care fusese plecat, şi au început să-i citească rugăciuni, dezlegari. Mitropolitul respira tot mai rar. Pe la 20,30 le-am spus să meargă să mănânce ceva, crezând că to­tuşi Înaltul va apuca zorii; între timp, ve­nise şi părintele stareţ de la Sâmbăta, Ilarion. Dânsul a început să citească Acatistul Sf. Antonie cel Mare, care îi plăcea foarte mult Înaltului. Părintele stareţ citea în genunchi, iar eu eram pe partea cealaltă a patului, ţinând lumânarea în mâna stângă a Înaltului. După Acatist, l-a sunat pe PS Visarion, să facem totuşi Sf. Maslu. Dânsul mi-a spus ce preoţi să chem. Maica Heruvima a plecat după făină şi ulei. În următoarele 5 minute, Înaltul Antonie a început să tragă mai tare aer; începuse să plece la Domnul. Părintele stareţ citea Acatis­tul Sf. Arhangheli, iar eu mă uitam tot timpul în gura Înal­tu­lui. A căscat gura de două ori, apoi a închis-o frumos. Am văzut în fundul gurii ceva ca o cea­ţă, după care a des­­chis ochii, s-a uitat la noi, eu am sunat repede la bu­tonul de la ma­să, au venit în grabă maica Heruvima, părintele Abrudan şi Prea Sfinţi­tul. A mai suflat o dată şi gata, s-a stins ca o lumânare. După ce a respirat adânc de ce­le trei ori… Nici nu mi-am dat seama că perfuzia a mai curs o jumătate de oră. Mie mi-a fost urât să stau şi lângă tatăl meu mort, sau lângă sora mea. Lângă Înaltul însă am stat foarte liniştită. Eram mută de durere. Ceasul arăta zece şi jumătate seara…