Turda: Recordurile Părintelui Ştiopei

În luna august am fost chemaţi la Turda, la mânăstirea ridicată pe locul unde a fost ucis Mihai Viteazul. Neputând onora atunci invitaţia, ne-am abătut recent în locul cu pricina; de unde, între noi fie vorba, era să nu mai plecăm…

Puţine sunt surprizele reale care mai pot apărea în materie de oameni. Cel puţin aşa credeam până la întâlnirea cu un recordmen al Ortodoxiei lucrătoare. Este vorba despre preotul de mir Vasile Ştio­pei, cel care a ridicat în Turda şi în împre­ju­rimi nu mai pu­ţin de 5 biserici monu­men­tale. La acestea se adaugă Mânăstirea Cheile Turzii din Petreştii de Sus şi, recent, Mânăstirea Mihai Vodă – un memo­rial creştin orto­dox pe locul marii jertfe. „Încălzirea“ însă ne-a făcut-o ajutorul principal al acestui veritabil Meşter Manole ar­delean: părintele Dorin Sas. Pe a­ces­ta l-am găsit pe şantier, mai exact la Centrul de în­gri­jiri la domiciliu şi Centrul de zi pen­tru persoane în vâr­stă, instituţie de caritate finan­ţată de UE (cu fonduri PHARE) şi de Primăria Turda, care acum este condusă de un gospodar – ec. Tudor Ştefănie – cu deschidere către problemele Bisericii, care sunt, de fapt, ale oamenilor. Centrul va asigura asistenţă pentru persoanele defavo­rizate, care sunt destule în Turda (oraşul cu cel mai mare şo­maj din judeţul Cluj). Dacă vedeam acest lucru şi era de ajuns pentru a evalua efortul şi jertfel­nicia unor oameni. Şocul nostru a fost când am ajuns la Centrul de îngrijire şi asistenţă pen­tru vârstnici „Acoperă­mân­tul Maicii Domnului“ – pe ro­mâneşte, un cămin de bă­trâni. Dar ce cămin! În niş­te condiţii perfecte (mulţi dintre noi nu avem acasă standar­de­le de locuit de aici), cu asis­tenţă sanitară, dar şi spiritua­lă, cei 48 de bătrâni sunt per­ma­nent vegheaţi de părintele Sas, care este direc­torul aces­tui aşezământ de bine­facere. Iniţiatorul? Evi­dent, tot părin­tele Vasile Ştio­pei, mara­mu­reşanul care are un văr – vă mai amintiţi de Ioan Ştio­pei? – constructor de bi­serici de lemn; el este meş­te­rul de la Săpânţa, care este cea mai înaltă biserică de lemn din Europa.

Olandezii şi jertfa lor transconfesională
Povestea Centrului a demarat în 2001, cu ajutorul unor olandezi de toată isprava: Ben şi Ria Teissen, coordonatorii Fundaţiei HAR (de ajutoare pentru România). S-au cheltuit 180.000 EURO, iar acum Centrul este evaluat la 30 miliarde de lei (adică peste 850.000 EURO). Ce spec­taculoasă ridicare la pu­te­re, bazată nu­mai pe mun­că şi seriozitate personală! „Lo­catarilor“ Cen­tru­lui li se asi­gură 3 mese pe zi (me­se bo­gate, putem spu­ne, căci am fost şi noi invitaţi şi am mâncat ace­eaşi mân­­care ca şi bă­trânii), şi asta cu toate că ei donea­ză din pensie nu­mai 60% (con­form Legii), sumă care înseamnă nu mai mult de 1,8 milioa­ne în medie, iar costurile de între­ţinere lunare depăşesc 8 milioa­ne de lei. Evident, fără ajutorul Primăriei (care astfel se mai degrevează de tema asistenţei sociale), dar şi fără autogospo­dărire, acest lucru ar fi fost cu neputinţă. Dar şi fără pre­zenţa aproape 24 din 24 de ore a părintelui Sas, care la rându-i beneficiază de toată în­ţelegerea familiei – iată ce lanţ cu pro­fun­de implicaţii uma­ne presupune un ast­fel de „trust“ al gene­rozităţii!
Bătrânii din Cen­tru stau câte doi în cameră, iar printre ei sunt foşti avocaţi, pro­­fesori, pictori dar şi oameni simpli. Unul dinte aceştia este Maria, o bătrână care a crezut în cu­vân­tul unui nepot, de a-i trece casa pe numele acestuia. Tânărul a chinuit-o ulterior prin scandaluri şi înfometare, încât biata femeie a vrut chiar să se atârne de un ştreang. A fost salvată in extremis şi adusă aici, ca într-o arcă a salvării. Nu asta este, de fapt, şi menirea Bisericii? Iar lucrurile nu se opresc aici, căci alături de bătrâni au apărut în Centru şi… co­piii, închizând ci­clul ge­ne­raţiilor. Cu vârste între 5 şi 7 ani, cei 20 de mi­cuţi prove­nind din medii so­ciale şi fa­miliale cu mari pro­bleme se pot bucu­ra de con­diţii spe­ciale la Grădiniţa socială. Cu cele 2 gustări pe zi, în condiţii ide­ale de igienă, cu lecţii de engleză, de informatică, cu orgă şi cor, acestor micuţi li se dă o şansă reală în viaţă, văzând şi făcând altceva decât au fost obişnuiţi „aca­să“. Oricum, pentru bă­trâni, apariţia co­pii­lor provoacă o mare mângâiere.
La subsolul Cen­tru­lui, se află o capelă în care slujeşte chiar părintele Dorin Sas. Acolo se strânge – în fiecare duminică şi la marile sărbători – toa­tă suflarea din aşeză­mânt, indiferent de con­fesiune. Acolo dis­par frecuşurile zilnice, neînţelegerile şi ani­mo­zităţile vârstei a treia. Acolo sunt toţi cu Hristos, cel care a murit pe Cruce atât de tâ­năr pentru ca toţi oamenii să poată trăi veşnic.
Aşezământul despre care vă vorbim este chiar în curtea parohiei „Învierea Domnului“, unde slujeşte ca protos părintele Vasile Ştio­pei. Pe aceste locuri a păstorit şi Ioan Opriş, preotul martir, care a fost executat de jan­dar­mii maghiari la 8 nov. 1918, pentru că îi îndemna pe români să meargă la Adu­narea de la Alba Iulia, pentru a consfinţi Marea Uni­re. Biserica a fost construită în anii din urmă, printr-un efort colectiv al enoriaşilor din cartier. Deşi nu sunt oameni bogaţi, creş­ti­nii de aici au muncit cu ardoare pe şan­tie­rul mântuirii lor. Astfel i-au pregătit Domnu­lui o casă superbă, spaţioasă, îngrijită. De jur împrejur au plantat flori, iar într-un colţ al parcului (căci parc este împrejurul bise­ricii) au amenajat un colţ de joacă pentru copii. Pe latura opusă cu Aşezământul se află o frumoasă casă parohială, ridicată şi ea „din iarbă“, tot de părintele Ştiopei. Părinte care nu are o proprietate a lui, deşi a ridicat mii de metri pătraţi de construcţii. Prin mâinile acestui om au trecut sume fa­buloase, ajutoare u­ma­ni­tare, materiale de construcţie, dar mai ales au trecut su­flete. Spunem asta de­oarece acest om cu vocaţie de ctitor ridică toate aceste zidiri pen­­tru oa­meni, şi nu spre slava lui deşartă (deşi i-au fost acor­da­te Crucea Pa­triarhală şi titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului). Adă­posturi duhovniceşti sau trupeşti, edificiile preotului din Turda sunt lucruri extrem de concrete. Poate tocmai de aceea Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu al Clujului i-a dat însărcinarea de a ridica Mânăstirea Mihai Vodă.

Replica ardelenească a ctitoriei lui Mihai
Într-adevăr, este o onoa­re să fii încredin­ţat de un ase­menea arhiereu să ridici un memorial duhov­nicesc unui asemenea voievod. Pen­tru a satisface exi­gen­ţe­le unei ase­me­nea „perechi“ trebuie efort şi zbucium… Da, dar şi ce rămâne în ur­mă! Un mo­nument unic, copie fidelă – la scară pre­cisă – a ctitoriei lui Mihai Vitea­zul din Bucureşti, mo­nu­ment agresat violent de Ceauşescu (atât de „sen­sibil“ la istoria naţională) prin translare şi mascare după un bloc hidos din beton. Bise­rica şi chiliile de pe platoul unde voievodul a avut ultima lui tabără militară, şi unde a fost asasinat chiar de creştinii apuseni, sunt în fază de finisaj. Deja edificiile au înghiţit 10 miliarde, iar lucrurile nu se opresc aici. Ia­răşi, cum face acest preot de reuşeşte, nu pu­tem spune, pentru că nu-i ştim formula suc­ce­sului, dar viitoa­rea mâ­năstire de maici va fi un loc incredibil de fru­mos, de elegant, de bine ar­ti­culat cu mo­mentul istoric de glorie al neamului românesc, re­prezentat de domnia lui Mihai. De la că­ră­mi­da rotun­jită care a fost lucrată la co­mandă (şi care respectă întocmai originalul dâmbo­vi­ţean) la acoperişul din aramă, mergând până la tâmplăria din lemn, toate sunt armonizate şi întregesc ansamblul. Astfel, se poate spune că părintele a dat tributul său ca trecător prin viaţa asta: lui Hristos Eu­haristic, Bisericii sale, oa­menilor, mărimilor mai mult sau mai puţin tre­cătoare. Şi ştiţi ce vârstă are? Doar 47 de ani. Şi credeţi că se va opri aici?