LOADING

Type to search

Aurarii sfinţilor. În Atelierul Bijuterii al Monetăriei Statului se nasc racle şi icoane nepreţuite

Aurarii sfinţilor. În Atelierul Bijuterii al Monetăriei Statului se nasc racle şi icoane nepreţuite

Share

Vasile Vasile are 48 de ani şi, de când se ştie, este bijutier. “În 1973 am terminat şcoala, iar din 1975 sunt angajat aici, la Monetăria Statului. Fac meseria asta de 32 de ani, nu cunosc alt loc de muncă, aici am lucrat de la început, după profesională, iar altă meserie nici nu ştiu”, spune fără pic de orgoliu artistul care este maistrul Atelierului Bijuterii de la Monetăria Statului (aflată în subordinea Băncii Naţionale a României şi care, de la înfiinţarea ei, în 1870, a “bătut” toate monedele româneşti, decoraţiile şi simbolurile naţionale ale României). Atelierul Bijuterii este unul de elită. Aici s-au lucrat, de-a lungul timpului, toate ordinele şi decoraţiile româneşti din metale nobile, dar şi comenzi mai speciale ale conducătorilor statului. Ca un făcut, când am ajuns la Monetăria Statului, Vasile Vasile cu echipa sa lucra la o raclă. Un om cu mâinile de aur, lucrând la o raclă de aur…

Mirările unui novice
La prima vedere, cel puţin pentru un novice ca mine, meseria nu are nici un pic de romantism. Zeci de oameni, cu şorţuri speciale din piele, stau aplecaţi asupra unor miniaturi, muncindu-şi ochii prin lupe groase ca nişte monocluri enorme. În camera cenuşie aurul sclipeşte ca într-o peşteră a lui Ali Baba, luându-ţi ochii şi minţile. Poate nu degeaba se spune că aurul e ochiul dracului. Oamenii lucrează cu aur sau argint, şi nu pot să nu întreb dacă a existat vreun caz când cineva a dorit să plece acasă cu câteva grame, conform vorbei româneşti că “cine lucrează cu miere nu poate să nu se lingă pe degete”… Vasile Vasile m-a privit ca pe un extraterestru, sau cel puţin ca pe un om care nu a înţeles nimic din meseria asta. “Din 1953, când a fost deschisă noua Monetărie, nu a existat nici un astfel de caz. Sute de oameni au trecut pe aici, dar nimeni nu a avut această tentaţie”, mi-a spus maistrul. Se lucrează la gramaj, verificările sunt draconice, iar lunar cantitatea de aur, argint sau alte metale preţioase este inventariată la “două cifre”, ceea ce înseamnă că se lucrează la sutime de gram.
Se înţelege că munca este grea şi nu oricine este făcut pentru această meserie. “Nu trebuie să le transpire palmele, pentru că s-ar lipi pilitură pe mâini, iar astfel o cantitate de metal s-ar pierde prin spălare. De aceea toţi au şorţuri de piele, ca pilitura să nu se piardă. Unii nu au talent, îndemânare, şi după ceva timp le explic că nu are rost să piardă vremea, să-şi caute altceva. Nu mă întrebaţi de salariu, pentru că îmi este ruşine să spun cât este de mic. Toţi marii bijutieri au trecut pe aici, pe la Monetăria Statului. Am văzut prin ziare că s-au lăudat unii că nu ştiu ce au făcut, ce au dres, nici măcar nu au menţionat Monetăria, unde au lucrat toţi. Am râs cu colegii, ce puteam face mai mult? Oricum, baliverne s-au spus şi despre obiectele comandate de Ceauşescu. Nu cred că au fost mai multe decât degetele de la o mână, dar asta e o altă treabă…”, spune Vasile Vasile, supărat că gene­raţii crescute de el pleacă după câţiva ani la particulari, la salarii mai mari.

Bijutierul fără aur
Vasile Vasile este poate cel mai reprezentativ bijutier şi, deşi din mâinile sale au ieşit adevărate capodopere, nu vrea să i se spună artist. “Noi nu suntem asimilaţi cu artiştii, nu suntem socotiţi creatori”, spune el. Deşi încearcă să braveze şi să bagatelizeze un pic meseria, se vede de la o poştă că îşi iubeşte profesia şi că a pus suflet în orice creaţie. Din 1975 face naveta din comuna Jilava, unde locuieşte, şi, ca un ceasornic reglat perfect, nu a întârziat niciodată. Imediat după Revoluţie, Vasile Vasile a devenit şeful atelierului, fiind respectat de toţi angajaţii, pe care el îi numeşte, cu afecţiune paternă, “colegii mei”.

Părintele chivoturilor
Creaţia a învins valoarea metalului, iar pentru maistrul Vasile aurul nu reprezintă nimic altceva în faţa lui decât o materie primă. Şi în cazul său a funcţionat vorba din bătrâni că frizerul n-are păr, iar zidarul casă. Vasile Vasile nu poartă verighetă şi nu are nici măcar un gram de aur acasă! Iar copii săi, în vârstă de 26 şi 23 de ani, nu i-au călcat deloc pe urme, semn că în această meserie nu intră oricine; trebuie să ai un “ceva anume”: concentrare, muncă sub lupă la milimetru, ochi de şoim – o sumă de calitaţi pe care nu orice muritor de rând le are…
În 1993, Vasile Vasile şi-a găsit un nou hobby, bineînţeles legat tot de meseria sa: s-a apucat să facă racle, adică acele cutii speciale în care stau sfintele moaşte, şi chivoturi, adică miniaturi de biserici care stau pe sfântul altar şi care se fac de regulă din metale preţioase. “Am făcut un chivot de 3 kilograme din argint aurit pentru o biserică din Bo­to­şani, un alt chivot pentru catedrala din Oneşti, unul de 4,7 kilograme pentru Mănăstirea Bistriţa din Râmnicu-Vâlcea, pentru Mănăstirea Arnota, pentru Zemeş, Bacău… Nici nu mai ştiu câte am făcut!”, povesteşte Vasile Vasile, în timp ce îmi arată planşele chivoturilor, care sunt aliniate deasupra biroului său, ca nişte trofee. Aurite şi mari de circa 45-50 de centimetri, semeţele chivoturi par o concentrare extraordinară de har, o “supernovă” a credinţei, lucrate parcă de îngeri.
Om bisericos, Vasile Vasile s-a apucat să facă cam tot ce ţine de obiectele de cult: cruci de binecuvântat, potire, cruci de arhimandrit, engolpioane etc.

Jaloane ale credinţei
Numai la racla Sfintei Filofteia, echipa de patru oameni a lucrat timp de peste o lună şi jumătate, lemnul fiind drapat cu catifea roşie; toate piesele din argint au fost aurite, capacul din aur a fost din reaurit, s-au schimbat picioarele, care erau confecţionate din aluminiu, toate şuruburile şi filetele vechi, care datorită evlaviei poporului erau pline cu acatiste, fragmente de hârtie etc.
Forfota din jurul raclei, sclipirea aurului şi dimensiunile mici ale acesteia te impresionează şi mai mult, dezvăluindu-ţi pe parcursul montajului o adevărată bijuterie. “Cutii” aurite sau argintate pentru adevărate bogăţii sufleteşti, pentru mărturiile eterne ale sfinţeniei. Jaloane ale credinţei.