LOADING

Type to search

Cristian TABĂRĂ: De la Magii biblici la Harry Potter

Share

Vă aşteptaţi, probabil, să mă reped acum să-l desfiinţez pe Harry Potter şi odată cu el întreaga lume a magiei, păgână din punctul de vedere al creştinismului. Ei bine, nu asta am de gând să fac, chiar dacă, dincolo de orice dubiu, nu există nici o legătură între cei trei crai de la răsărit şi personajul literar cel mai cunoscut al momentului. Voi face, însă, câteva observaţii legate de felul în care umanitatea a căutat şi caută în continuare magia sau magicul, chiar şi atunci când are la dispoziţie singura şi adevărata valoare: pe Iisus Hristos.

Practic, nu a existat vreun moment în istoria umanităţii în care aceasta să nu fi apelat la magie, în diferitele ei forme: curativă, purgativă, distructivă sau protectivă. În perioada precreştină, magia a fost singurul limbaj de comunicare cu transcendentul, prin care atât nevoile omeneşti, cât şi ajutorul presupuselor divinităţi, se făceau cunoscute. Chiar şi legătura cu Mama Natură presupunea tot magie, dragostea, viaţa, moartea, abundenţa sau sărăcia, victoria sau înfrângerea erau toate considerate a fi profund legate de ritualurile şi învăţăturile magicienilor (cum li se spune azi) sau magilor (cum li se spunea în vremurile biblice). Aşadar, nu e de mirare că nevoia omului de magic este atât de mare încât nici în vremea lui Iisus, nici azi umanitatea nu poate scăpa de ea.
Bunăoară, să observăm că însăşi Naşterea Domnului este întărită în ochii pu­bli­cului de faptul că trei magi, capabili a citi semnele cerului, vin din cele trei zări conduşi de o stea exact la ieslea din Bethleem şi certifică faptul că Dumnezeu S-a întrupat. Este interesant să mai observăm că episodul a fost considerat suficient de important de către evanghelişti pentru a fi cuprins în textele scripturistice. Şi poate şi mai interesant este să observăm că, da­că Scriptura este insuflată de Du­hul Sfânt, atunci trebuie să admitem că Însuşi Dumnezeu a vrut să păstreze episodul cu magii în Biblie. Cu toate acestea, numele celor trei magi nu sunt reţinute în textele biblice, nefiind pro­babil suficient de relevante. De ce, însă, a fost necesară prezenţa magilor şi mărturia lor în naraţiunea biblică? Oare nu era suficientă mărturia păstorilor, care asistaseră şi ei la naşterea Pruncului Sfânt? Oare Dumnezeu Însuşi nu putea găsi o altă cale de a-şi face cunoscută venirea pe lume?
Personal cred că prezenţa magilor a fost necesară exact în zona sensibilă şi importantă a adeveririi naşterii lui Dumnezeu Întrupat tocmai pentru că rostul, rolul şi influenţa uriaşă a magiei şi a magilor în societatea omenească erau cunoscute atât de către evanghelişti, cât şi de către Dumnezeu Însuşi. Mărturia magilor făcea întruparea divinităţii mai uşor accesibilă publicului larg. Deşi în Vechiul Testament găsim recomandări dure împotriva ghicitoriei şi a vrăjitoriei, care presupuneau forme ale magiei, iată că în Noul Testament nişte magi (care puteau fi astronomi sau astrologi) sunt cei chemaţi să adeverească şi să mărturisească Naşterea Domnului. În plus, mentalul colectiv, marcat atât de puternic de nevoia de magie, a ţinut să afle numele celor trei magi şi le-a găsit undeva în tradiţia orală. Astfel, ştim azi că ei se numeau Caspar, Melchior şi Baltazar, chiar dacă Biblia nu ne-a spus asta. Mai mult, avem colinde cu ei, iar de Craciun facem scenete care, aproape invariabil, îi cuprind şi pe magi. Iar la extremă, avem chiar şi un sfânt presupus a fi fost mare vrăjitor, Sf. Ciprian al Cartaginei.
În aceste condiţii, nu e de mirare că şi peste două mii de ani omenirea îşi caută periodic câte un personaj magic, real sau fictiv, sau câte o epopee care să îi satisfacă nevoia de miracol. Aşa au apărut Harry Potter sau Stăpânul Inelelor în spaţiul anglo-saxon, dar tot aşa vor fi apărut şi Făt-Frumos sau Harap-Alb în spaţiul mioritic. Dacă mai socotim şi ritualurile magice de iarnă, cu maşti şi duhuri rele, suntem nevoiţi să admitem forţa pe care nu magia, ci ideea de magie o are încă în mentalul colectiv. Desigur, teologii severi se vor grăbi să respingă asemenea consideraţii, însă, înainte de a-i supăra, aş mai face o observaţie. Majoră!
Atunci când magii biblici au aflat de Naşterea Domnului, au înţeles Cine S-a născut, I s-au închinat şi I-au adus smirnă, aur şi tămâie, adică I-au închinat materiile lor de cult. Mai exact, magii au recunoscut sfârşitul oricărei forme de magie şi ideii de magie o dată cu Naşterea lui Iisus Hristos. Nu mai era nevoie de empirismul obscur al magiei în căutarea legăturii cu Dumnezeu pentru că Dum­nezeu Însuşi venise la oameni.
Din păcate, însă, slăbiciunea firii omeneşti face ca vechile obiceiuri să dăinuiască sau chiar să revină în forţă, în paralel cu adevărata învăţătură. Cum minunile dumnezeieşti nu sunt zilnice şi nu aruncă jerbe de scântei, şi cum sfinţii creştini nu zboară pe mături sau pe baghete magice, omul ajunge să caute iar spectacolul unor manifestari mai pe înţelegerea lui. Chiar dacă nu-L uită pe Dumnezeu, tinde să pună alături de El şi lumea magiei. Dacă totul ar fi doar un joc nevinovat al imaginaţiei omeneşti, poate nu ar fi riscant, însă cum pentru mulţi Harry Potter e mai ofertant şi mai real decât Pruncul Divin, riscul pierderii mântuirii creşte considerabil. De aceea, dacă tot nu reuşim să scăpăm de slăbiciunea nevoii de magic, măcar să înţelegem că Harry Potter ne oferă doar distracţie, poveştile cu zâne ne oferă doar duioşie, Stăpânul Inelelor ne oferă doar o saga despre bărbăţie şi dreptate. Iar Iisus Hristos ne oferă mântuirea, iar asta ar trebui să fie infinit mai important. Alegerea ne aparţine.