LOADING

Type to search

Cu părintele Savatie despre cinstea cuvenită episcopilor

Cu părintele Savatie despre cinstea cuvenită episcopilor

Share

Întrucât în ultima vreme circulă tot mai multe zvonuri năstruşnice (unele acreditate chiar de presa centrală) cu privire la presupusa apartenenţă a unor ierarhi ai Bisericii la felurite grupări conspirative şi eretice (“masonice”, “ecumeniste”, “oculte” etc.), am găsit potrivit ca, în locul obişnuitului editorial, să reproducem câteva fragmente dintr-un interesant interviu recent. Este vorba despre întrebările delicate cu care a fost iscodit ieromonahul Savatie [Ştefan] Baştovoi în revista Glasul monahilor, editată de Mănăstirea “Sfinţii Arhangheli” de la Petru-Vodă (jud. Neamţ). Deşi întrebările vădesc o anume tendenţiozitate, părintele Savatie evită răspunsurile “diplomatice”, exprimând fără echivoc pozi­ţia tradiţională a Bisericii răsăritene asupra raportării credincioşilor la demnitatea şi comportamentul arhiereilor. Tânărul călugăr basarabean (n. 1976, la Chişinău), după ce a trecut meteoric prin experienţa literaturii postmoderniste, a luat crucea călugăriei şi s-a consacrat şi ca autor religios, iar din acest an s-a strămutat în Dobrogea, primind să fie protosinghel la Mănăstirea Dervent şi consilier cultural al Arhiepiscopiei Tomisului.

 

Părinte Savatie, azi se vorbeşte mult despre „alinierea“ Bisericii la mersul lumii, la cerinţele societăţii moderne. Aceasta include, pe lângă altele, mai întâi de toate recunoşterea autenticităţii tuturor credinţelor, şi chiar intrarea în comuniune de rugăciune cu reprezentaţii acestora. În acest sens, s-au făcut mişcări considerabile din partea anumitor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, ceea ce sfidează prevederile canonice şi dogmatice lăsate de Sfinţii Părinţi. În aceste condiţii, mulţi credincioşi se smintesc, îşi pierd orice încredere în ierarhi şi ajung chiar să-i nesocotească. Ce atitudine trebuie să avem faţă de ierarhii Bisericii noastre?
Ne uităm la David care, fiind deja împărat peste Israel, era prigonit de Saul. Saul era îndrăcit, ne spune Scriptura, ieşise din ascultarea lui Dumnezeu şi pentru aceasta a fost pedepsit şi lepădat de Dumnezeu. În locul lui a fost uns David, deşi Saul conti­nua să stea pe scaunul lui Israil. Scriptura ne spune ce fel de necazuri răbda David din partea lui Saul, cum îl prigonea prin munţi şi căuta ca să-l omoare. Odată tovarăşii lui David au zis: „Să-l omorâm pe Saul!“. David însă le-a răspuns: „Să nu-mi fie mie a ridica mâna asupra unsului Domnului!“. Iată, Saul era nebun, era îndrăcit, Dumnezeu Însuşi a mărturisit că l-a lepădat pe Saul şi l-a ales pe David în locul lui. David ştia toate acestea, şi totuşi a zis: „Să nu ridicăm mâna asupra unsului Domnului!“. Aşa şi noi – să ne temem a ridica mâna asupra unşilor Domnului. „Nu ridicaţi mâna asupra unşilor mei şi împotriva proorocilor mei nu vicleniţi!“, zice Domnul prin gura lui David. Dumnezeu i-a ales. Oare Dumnezeu nu poate să le dea într-o noapte aşa o boală ca să nu se mai scoale nimeni a doua zi? Oare noi suntem cei care trebuie să-i judecăm? Dacă Dumnezeu îi lasă, oare noi suntem mai mari? […] Cred că a venit vremea când va trebui să tăcem despre multe lucruri, chiar şi despre apucăturile eretice ale unor episcopi, numai ca să nu pierdem Biserica.
Aşa văd eu că a mers Biserica şi acesta cred că este duhul smereniei şi al păcii, mai ales la vremea noastră, când toate sunt aşa de încurcate. Să nu facem sminteli şi să nu îndemnăm la răzvrătire, că şi aşa sunt răzvrătiţi. […]
Să biruim răul cu binele – iaca pacea lui Hristos. Hristos a tăcut. Cine era mai sfânt, mai curat? Cine era arhiereu adevărat? Şi vine un arhiereu din legea cea veche, lucrul mâinilor Lui, şi-L loveşte peste obraz! Cum zice la un tropar: „Mâna cea de lut, pe care Tu ai zidit-o, Te loveşte azi peste obraz“. Şi Dumnezeul a toate – tace. Arhiereul cel adevărat! Oare noi nu vom tăcea? Să nu încercăm să fim mai sfinţi decât Sfântul Sfinţilor, că noi de la Dânsul am luat sfinţenie, nu de la noi. Altminteri o să pierdem Biserica. […]
Deci credeţi că este mai bine să închidem ochii la faptele unor arhierei şi să tăcem, de frica de a nu sminti?
Să ne temem de sminteli. A judeca pe ierarhi în faţa poporului este cea mai mare smintea­lă. Aşa au apărut sectele. De unde credeţi că s-au pornit protestanţii şi toată nebuneala? S-au judecat cu mai-marii lor, „că nu mai sunt chiar aşa sfinţi preoţii ăştia, ce noi nu suntem sfinţi? Hai să facem noi Biserica noastră!“. Şi au făcut-o! Deşi aparent rămâ­nem în Biserică, noi tot ne dezbinăm. Azi vezi că se adună creştinii şi vorbesc: „Păi, cutare arhiereu îi aşa, ştiu eu că ăsta-i mason!“. Nu mai spune tu aşa fel de lucruri, îţi dai seama ce vorbeşti? Dacă el stă acolo la Prestol, slujeşte Sfânta Liturghie, cum poţi spune astfel, nu te temi de Dumnezeu? „Ăsta-i mason, ştiu eu ce har are, ce ăsta-i arhiereu, dacă eu ştiu că a făcut aşa şi aşa?“. În Rusia este aceeaşi situaţie. Trebuie să ne temem de asta, pentru că ştiţi cum se numeşte? Cuvânt deşert. Hristos a spus: „Pentru orice cuvânt deşert veţi da răspuns“. Cuvântul deşert este cel care nu are acoperire, pe care tu nu eşti sigur. […]
Părinţii au anatemizat multe din ideile şi acţiunile pe care anumiţi episcopi de azi le încurajează. Oare nu trebuie să îi socotim lepădaţi pe cei ce fac aceste lucruri?
Şi Sf. Gherasim al Iordanului a dat în arianism o perioadă, pentru că era simplu. A avut ispita asta şi tatăl lui Grigorie Teologul, era episcop şi tot a căzut în arianism. Şi a trebuit să vină Grigorie să-l lămurească. Iaca, a avut oleacă de vreme de ispită. La unii este mai scurtă vremea, la alţii – mai lungă. Cum se întâmpla la început, când încă nu erau dogmele lămurite? Dacă era vreun arhiereu care nu învăţa cum trebuie, atunci scria o epistolă, se adunau mai mulţi şi-i spuneau: „Frate, tu nu zici bine de Maica Domnului. De unde ai luat?“. Şi răspunsul lui: „Uite, scrie în Scriptură acolo…“. „Scrie acolo, dar fi bun şi vino până la noi. Uită-te ce mai scrie în Scriptură“. Eu am citit în Faptele sinoadelor ecumenice – în româ­nă nu sunt tradu­se, dar eu le-am citit în ruseşte – nişte scrisori, schimb de scrisori între episcopii ere­tici şi cei ortodocşi. Mai întâi îl lămureau, pe urmă îi ziceau: „Frate, noi ţi-am spus, dar să ştii, dacă mai spui aşa, noi nu vrem să avem legătură cu tine“. Aşa se adunau toţi şi dădeau anatema. Dar noi ce facem? Ne bârfim unii pe alţii. Odată stăteam de vorbă cu părintele Rafail despre aceasta, şi el a zis: „Sfinţii Părinţi, când numeau pe cineva eretic, o făceau în Duhul Sfânt, adică vedeau cu duhul că este eretic, dar noi o facem după mintea noastră. După cărţile citite, din răutate. De aceea ei zideau, dar noi ucidem“.
Noi îi lepădăm de la inima noastră, dar încă nu-i vremea. Şi sfinţii au căzut în erezii. Unii pentru simplitate, alţii pentru rătăcire, dar s-au întors, pentru că Dumnezeu este pu­ternic. Toate se fac cu sfat, cu dragoste. Să nu-i lăsam în ispită. Da, există erezie, să mă iertaţi, dar omul, când spune ceva, nu poţi să-l declari îndată eretic. Dacă aş merge în biserică şi i-aş lua la bani mărunţi pe fiecare, iertaţi-mă, dar nouă din zece sunt eretici. Nu numai dintre oamenii simpli, dar şi dintre clerici, pentru că dogmele noastre sunt cheaguri ale vieţii duhovniceşti. Înţelegeţi? Sunt materializări ale Duhului. Şi, pentru ca să trăieşti dogmele aşa cum sunt ele, trebuie să fii pe înălţimea părinţilor care le-au formulat, pe înălţimea Duhului care a insuflat dogmele. Noi suntem nişte puturoşi şi ne pare că mărturisim drept credinţa. […] Pocăinţă nu avem, smerenie nu avem, cu dragostea nici nu înţelegem despre ce-i vorba, în schimb la teologie ne învârtim prin Treime, Biserică şi ni se pare că toate le ştim. Ne rătăcim!
Ne osândim?
Da, ne osândim, pentru că vorbim lucruri care nu sunt plăcute lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu-i place să ne suim mai sus decât suntem. Eu cred că dracii au făcut şcolile de teologie: „Hai şi-om grăi despre Dumnezeu!“. Noi am golit de orice înţeles şi sfinţenie teologia şi am făcut-o filosofie. […]
Nu trebuie să ne simţim datori să apărăm Biserica?
Nu aperi nici o Biserică, tu-ţi pierzi numai rugăciunea. „Nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic“, spune Apostolul. […] Găsim la Sf. Isaac Sirul cuvântul acesta: „Mai mare este să stai în chilia ta şi să te rogi decât să converteşti noroade la Hristos“. Toţi Părinţii ne învaţă să nu ne amestecăm în treburile lumii, iar Sf. Ioan Cassian spune că monahul trebuie să fugă de femei şi de episcopi. Pe episcop, călugărul trebuie să-l vadă numai pe calendar.
Atunci cine, dacă nu călugării, să păstreze bunul mers în Biserică?
Sf. Antonie cel Mare spune că noi, călugării, vom fi judecaţi după făgăduinţele monahale, pentru nimic altceva nu vom da răspuns. Oamenii, dar mai bine zis îngerii, vor să vadă de la noi rugăciune, ascultare, curăţie, pentru care noi am dat făgăduinţe. Dar noi îi lămurim cât de bine ştim să învârtim cuvintele. Asta ştiu să o facă oratorii şi jurnaliştii, dar în faţa îngerilor trebuie să arătăm meseria noastră, pentru că am făcut legământ: ascultare, curăţie, sărăcie. Cum spunea Sf. Antonie: „Când te apuci de un lucru, trebuie să ştii de la început ce trebuie să faci: sapă, topor sau sabie. Şi aşa o înfierbântă şi aşa o bate, ca să iasă ceea ce voieşti“. Aşa şi noi, trebuie să ştim ce vrem: să fim călugări, să dobândim virtuţi călugăreşti, ori să îndreptăm Biserica, ori să fim iscusiţi la vorbe şi în direcţia asta să ne îndreptăm. […] Toate să le cercetăm, dar să facem întâi ceea ce suntem datori fiecare.