LOADING

Type to search

Episcopul Smirnei: Sfântul Policarp

Episcopul Smirnei: Sfântul Policarp

Share

Sfântul Policarp s-a născut în ce­tatea Efesului, din pă­rinţi binecre­din­cioşi, pe nu­me Pangratie şi Teo­do­ra. Fiind pârâţi la stă­pâ­ni­torul cetăţii, ei au fost duşi în faţa lui şi, mărtu­ri­sind pe Hris­tos, au fost bătuţi şi în­tem­niţaţi. A­co­lo, în tem­niţă, a năs­cut feri­cita Teo­do­ra pe Sfân­tul, iar Dum­ne­zeu a tri­mis pe înge­rul Său care, după ce i-a tămă­du­it pe părinţi şi i-a îmbărbătat să primească cununa muceni­ciei, a luat pruncul şi l-a dus la o femeie bătrână, foarte bogată şi creştină, pe nume Calista, căreia l-a dat în grijă.
Ea l-a botezat Pangratie, după tatălui lui; însă, fiind martoră la o minune săvârşită de Dum­nezeu la rugăciunea pruncului, i-a spus Po­li­carp, care se tâlcuieşte „mult roditor“, căci el, după ce golise hambarele, făcând milostenii la săraci, cu rugăciunea le-a umplut la loc, în chip mi­nunat, cu felurite bunătăţi.
Când Sfântul a ajuns la vîrsta de 20 de ani, a au­zit că Sfântul Apostol Ioan propovăduia Evan­ghe­lia în alte părţi ale Asiei şi cu bucurie i-a ur­mat, umblând şi suferind împreună pentru Hristos. Când Sfântul Ioan a fost surghiunit în ostrovul Patmos, l-a rânduit pe Sfântul Vucol episcop al Smirnei, iar pe Sf. Policarp i l-a dat ajutor. Aşa a fost Sfântul Policarp sfinţit preot şi, mai târziu, după adormirea Sf. Vucol, ales episcop al Smirnei.
Şi Dumnezeu era cu el, căci îi asculta ru­gă­ciu­nile, arătându-l în faţa tutror făcător de mi­nuni şi înainte-văzător. El înmulţea roadele pă­mântului, îi vindeca pe cei bolnavi şi cu uşurinţă îi izgonea pe diavoli. Cu mare grijă era înde­o­sebi însă faţă de rătăcirile de la dreapta credin­ţă, nevrând să aibă nici o părtăşie cu ereticii.

Despre mucenicescul sfârşit al Sfântului Policarp ştim că i-a fost descoperit mai înainte cu trei zile, iar când cei trimişi să-l prindă l-au găsit, el i-a întâmpinat şi i-a pof­tit la masă, rugându-i doar să-l lase să se roage netulburat un ceas. „Iar aceştia, îngăduin­du-i, s-a rugat în picioare, plin de harul lui Dumnezeu, că aproape două ore n-a putut să se oprească, încât a umplut de mirare pe ascultători, dintre care multora le părea rău că au pornit împotriva unui bătrân aşa de evla­vios“. Şi i-a pomenit „pe toţi care s-au întâlnit vreodată cu el, mici şi mari, străluciţi şi smeriţi, şi întreaga Biserică universală din lume“.
Şi apoi a fost dus în cetate, fiind Sâmbăta cea Mare. Şi toţi încercau să-l convingă să se lepede de Hristos, măcar şi numai cu vorba, iar nu din suflet. El însă a răspuns proconsulului: „De optzeci şi şase de ani Îi servesc (lui Hristos) şi nici un rău nu mi-a făcut. Cum pot să blestem pe Împăratul meu, Cel ce m-a mântuit?“.
Şi pentru că luptele cu fiarele luaseră sfârşit, s-a hotărât să fie ars pe rug. „Acestea, deci, s-au întâmplat cu o aşa de mare grabă, mai repede de­cât se poate spune, mulţimile aducând îndată din prăvălii şi din băi lemne şi vreascuri, mai ales iudeii, care slujiră la acestea cu bucurie, cum este obiceiul lor“, deşi, aşa cum am mai spus, era zi de sâm­bătă. Şi fiind gata ru­gul, Sfântul nu a primit să fie pironit, ci  s-a rugat cu această prea frumoasă rugăciune:
Doamne, Dumne­ze­u­le, Atotputernice, Tatăl iu­bitului şi binecuvân­ta­tu­lui Tău Fiu, Iisus Hristos, prin Care am primit cu­noş­­tinţa despre Tine, Dum­­­nezeul în­gerilor, al puterilor, a toa­tă zidirea şi al între­gu­lui neam al celor drepţi, care trăiesc înaintea feţei Tale. Te binecuvântez că m-ai învred­nicit de ziua şi ceasul acesta, ca să iau parte cu ceata muce­ni­­cilor la paharul Hristosului Tău, spre învierea vieţii de veci a sufletului şi a trupului, în ne­stricăciunea Duhului Sfânt. Între care fă să fiu pri­mit înaintea Ta astăzi, ca jertfă grasă şi bi­ne­pla­cută, precum m-ai pregătit şi mi-ai desco­pe­rit şi împlinit, Dumnezeule Cel nemin­cinos si adevărat. Pentru aceasta şi pentru toate, Te laud, Te bine­cu­vântez şi Te preamăresc prin veşnicul şi cerescul arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tău Fiu, prin Care, îm­preună cu El şi cu Duhul Sfânt, Ţi se cuvine sla­vă acum şi în veacurile ce vor să fie. Amin.
Şi după ce a zis „Amin !“, rugul a fost aprins şi, minune mare: „focul, luând forma unei cămăşi, ca o pânză de corabie umflată de vânt, înconjura ca un cerc trupul muce­ni­cului. Iar el stătea în mij­loc, nu ca un trup care arde, ci ca o pâine ce se coace, sau ca aurul şi argintul care se încearcă în cup­tor“. Şi rămânând ne­a­tins de foc, un lăncier l-a împuns cu pumnalul, iar sângele s-a revărsat, stin­­gând rugul. Şi cerând creş­­tinii tru­­pul Sfântului spre în­gropare, nu le-a fost dat, ci a fost ars, însă osemin­tele sale cele „mai cin­stite decât pie­trele pre­ţioase şi mai scumpe de­cât aurul“ creş­­tinii le-au strâns mai apoi din cenuşă, aşezându-le „la un loc cuviincios“.

Sfintele moaşte ale Sfântului Policarp au fost luate de latini în timpul cruciadelor şi sunt acum în Franţa, iar o părticică se păstrează cu evlavie în Mânăstirea Zografu din Muntele Athos. De la Sfântul Policarp ni se păstrează o frumoasă şi folositoare epistolă a sa către filipeni.