Episcopul Smirnei: Sfântul Policarp
Share

Sfântul Policarp s-a născut în cetatea Efesului, din părinţi binecredincioşi, pe nume Pangratie şi Teodora. Fiind pârâţi la stăpânitorul cetăţii, ei au fost duşi în faţa lui şi, mărturisind pe Hristos, au fost bătuţi şi întemniţaţi. Acolo, în temniţă, a născut fericita Teodora pe Sfântul, iar Dumnezeu a trimis pe îngerul Său care, după ce i-a tămăduit pe părinţi şi i-a îmbărbătat să primească cununa muceniciei, a luat pruncul şi l-a dus la o femeie bătrână, foarte bogată şi creştină, pe nume Calista, căreia l-a dat în grijă.
Ea l-a botezat Pangratie, după tatălui lui; însă, fiind martoră la o minune săvârşită de Dumnezeu la rugăciunea pruncului, i-a spus Policarp, care se tâlcuieşte „mult roditor“, căci el, după ce golise hambarele, făcând milostenii la săraci, cu rugăciunea le-a umplut la loc, în chip minunat, cu felurite bunătăţi.
Când Sfântul a ajuns la vîrsta de 20 de ani, a auzit că Sfântul Apostol Ioan propovăduia Evanghelia în alte părţi ale Asiei şi cu bucurie i-a urmat, umblând şi suferind împreună pentru Hristos. Când Sfântul Ioan a fost surghiunit în ostrovul Patmos, l-a rânduit pe Sfântul Vucol episcop al Smirnei, iar pe Sf. Policarp i l-a dat ajutor. Aşa a fost Sfântul Policarp sfinţit preot şi, mai târziu, după adormirea Sf. Vucol, ales episcop al Smirnei.
Şi Dumnezeu era cu el, căci îi asculta rugăciunile, arătându-l în faţa tutror făcător de minuni şi înainte-văzător. El înmulţea roadele pământului, îi vindeca pe cei bolnavi şi cu uşurinţă îi izgonea pe diavoli. Cu mare grijă era îndeosebi însă faţă de rătăcirile de la dreapta credinţă, nevrând să aibă nici o părtăşie cu ereticii.
Despre mucenicescul sfârşit al Sfântului Policarp ştim că i-a fost descoperit mai înainte cu trei zile, iar când cei trimişi să-l prindă l-au găsit, el i-a întâmpinat şi i-a poftit la masă, rugându-i doar să-l lase să se roage netulburat un ceas. „Iar aceştia, îngăduindu-i, s-a rugat în picioare, plin de harul lui Dumnezeu, că aproape două ore n-a putut să se oprească, încât a umplut de mirare pe ascultători, dintre care multora le părea rău că au pornit împotriva unui bătrân aşa de evlavios“. Şi i-a pomenit „pe toţi care s-au întâlnit vreodată cu el, mici şi mari, străluciţi şi smeriţi, şi întreaga Biserică universală din lume“.
Şi apoi a fost dus în cetate, fiind Sâmbăta cea Mare. Şi toţi încercau să-l convingă să se lepede de Hristos, măcar şi numai cu vorba, iar nu din suflet. El însă a răspuns proconsulului: „De optzeci şi şase de ani Îi servesc (lui Hristos) şi nici un rău nu mi-a făcut. Cum pot să blestem pe Împăratul meu, Cel ce m-a mântuit?“.
Şi pentru că luptele cu fiarele luaseră sfârşit, s-a hotărât să fie ars pe rug. „Acestea, deci, s-au întâmplat cu o aşa de mare grabă, mai repede decât se poate spune, mulţimile aducând îndată din prăvălii şi din băi lemne şi vreascuri, mai ales iudeii, care slujiră la acestea cu bucurie, cum este obiceiul lor“, deşi, aşa cum am mai spus, era zi de sâmbătă. Şi fiind gata rugul, Sfântul nu a primit să fie pironit, ci s-a rugat cu această prea frumoasă rugăciune:
Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, Tatăl iubitului şi binecuvântatului Tău Fiu, Iisus Hristos, prin Care am primit cunoştinţa despre Tine, Dumnezeul îngerilor, al puterilor, a toată zidirea şi al întregului neam al celor drepţi, care trăiesc înaintea feţei Tale. Te binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua şi ceasul acesta, ca să iau parte cu ceata mucenicilor la paharul Hristosului Tău, spre învierea vieţii de veci a sufletului şi a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfânt. Între care fă să fiu primit înaintea Ta astăzi, ca jertfă grasă şi bineplacută, precum m-ai pregătit şi mi-ai descoperit şi împlinit, Dumnezeule Cel nemincinos si adevărat. Pentru aceasta şi pentru toate, Te laud, Te binecuvântez şi Te preamăresc prin veşnicul şi cerescul arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tău Fiu, prin Care, împreună cu El şi cu Duhul Sfânt, Ţi se cuvine slavă acum şi în veacurile ce vor să fie. Amin.
Şi după ce a zis „Amin !“, rugul a fost aprins şi, minune mare: „focul, luând forma unei cămăşi, ca o pânză de corabie umflată de vânt, înconjura ca un cerc trupul mucenicului. Iar el stătea în mijloc, nu ca un trup care arde, ci ca o pâine ce se coace, sau ca aurul şi argintul care se încearcă în cuptor“. Şi rămânând neatins de foc, un lăncier l-a împuns cu pumnalul, iar sângele s-a revărsat, stingând rugul. Şi cerând creştinii trupul Sfântului spre îngropare, nu le-a fost dat, ci a fost ars, însă osemintele sale cele „mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul“ creştinii le-au strâns mai apoi din cenuşă, aşezându-le „la un loc cuviincios“.
Sfintele moaşte ale Sfântului Policarp au fost luate de latini în timpul cruciadelor şi sunt acum în Franţa, iar o părticică se păstrează cu evlavie în Mânăstirea Zografu din Muntele Athos. De la Sfântul Policarp ni se păstrează o frumoasă şi folositoare epistolă a sa către filipeni.