Poienile Izei: De la «dom’ părinte» la «popa nost’»

Dintre dealurile molatice, pândite din spate de munţi semeţi şi nouri învolburaţi, îţi răsare în faţa ochilor silueta impunătoare a bisericii celei noi din Poienile Izei. Aşezarea poate fi considerată una model pentru reperele ortodoxiei româneşti contemporane. La ultimul recensământ, a rezultat un procent record al repartiţiei confesionale: 100% creştini ortodocşi. Şi asta în inima Maramu­reşului – provincie istorică în care diversitatea confesională este un fapt multisecular. Da, absolut toată suflarea comunei, cu mic cu mare, s-a declarat creştin-ortodoxă. Este drept, la începutul anilor 90 s-a pus şi aici problema împărţirii comunităţii în două: ortodocşi şi greco-catolici. Poienarii au ieşit din această dilemă prin raţionamentul bătrânului Dumitru, înţeleptul satului (foto sus), care a întrebat lumea adunată să decidă: „Fraţilor, are aşezarea noastră bani şi posibilităţi să ţină 2 preoţi?“. Lumea tăcea, ştiind răspunsul. „Apăi dacă n-are, rămânem cu aista pe care-l avem, cu popa ortodox!“. În prelungirea acestui raţionament, părintele Ioan Pop este şi astăzi, din 1990, preotul din Poienile Izei.

Jertfă şi răscumpărare
Într-o seară de sfârşit de decembrie, la gura so­bei din casa curatorului bi­se­ricii sale, Victor Dunca, pă­rintele Ioan Pop ne-a luminat asupra unor nuanţe privitoare la menirea sa, şi la percepţia pe care o au oamenii despre un păstor. „La noi, în Poienile Izei, la început am fost dom’ pă­rin­te. Era o formulă res­pec­tuoasă, dar destul de distantă. Acum, de când am terminat, împreună cu oamenii, biserica cea nouă, am devenit pentru ei popa nost’. Este cea mai mare dovadă de încredere şi pre­ţuire, pentru că acum sunt cu totul unul de-al lor“. Apoi am aflat că pă­rin­tele Ioan este ginerele fos­tului preot, cel care a şi început, în anii grei ai co­mu­nismului, în 1987, ridicarea bisericii celei noi. Acesta, părintele Gheorghe Ilieş, a murit pe şantierul bisericii, într-un mod violent. Era în luna martie a anului 1989, când o basculantă plină ochi cu balast, în cursul manevrelor, a alunecat pe ghe­ţu­şul format la poar­tă, şi l-a stri­vit pe bietul om de una dintre uluci. Părin­te­le şi-a dat pre­ma­tur ob­ştes­cul sfârşit, iar toată lu­mea a vă­zut în asta un semn. Jertfa acestui vrednic slu­ji­tor a motivat şi mai mult suflarea creştină a aşezării, iar hotărârea lor s-a văzut în reuşita aces­tei construcţii sacre, care s-a finalizat în 2003. Este impresionantă – atât ca mărime, ca proporţii, ca pictură, cât şi ca vector comunitar, în jurul căruia gravitează mare parte din viaţa poienarilor. Pentru că parohul ei, părintele Ioan, a fost, pentru oameni, şi cel care le purta cu maşina bolnavii pe la spitale, cel care îi descurca din neînţelegerile legate de pământ sau de alte cauze, cel care s-a zbătut pentru asfaltarea drumului dintre Şieu şi Poieni. Şi mai este ceva esenţial: popa nost’, părintele Ioan, este permanent – ca un serviciu non-stop, ca un ghişeu al bune­vo­inţei, ca un far veş­nic aprins – în slujba comunităţii, indiferent de pro­ble­ma ivită.
Trebuie să mai spu­nem că noul aşe­zământ este racordat la cele mai noi utilităţi pe care le oferă tehnologia mo­der­nă. Astfel, biserica este încălzită în sistemul revoluţionar de Plăci Ce­ramice Radiante, sistem inteligent care încălzeşte nu aerul (acolo sunt 8000 de metri cubi) ci oamenii. Sistemul funcţionează pe gaz, este reglabil şi consumă – în bani – cam de 150-200.000 lei pe oră. Efectul însă este garantat!
În rest, biserica (ce biserică? – catedrală în toată legea!) este sonorizată, curată şi foarte încăpătoare. De ce? Pentru că poienarii, care la ultimul recensământ au ieşit în număr de 1036, vin în proporţie de 70-80% la slujbele duminicale şi la marile praznice. Mărturisesc că prezenţa acestor oameni la biserică m-a impresionat profund, obişnuit fiind cu statis­ti­cele de participare de „Sudului“ ortodox…

Învierea lemnului
Alături de aşezământul de piatră, legat de acesta prin „puntea eternităţii“(adică a „ulti­mu­lui drum“) care străbate un pârâu, lângă ci­mitir, pe deal se află bijuteria decretată mo­nu­ment UNESCO. Aceasta are dimensiunile unui chivot de lemn, a cărui prezenţă lucrătoare a fost atestată în a do­ua jumătate a seco­lu­lui 15. În for­ma actuală, bise­ri­ca de lemn da­tea­ză din 1604, do­va­dă stând unele par­ticularităţi con­struc­tive, pre­zen­te mai ales la îm­bi­na­rea bâr­nelor mari. Im­presionantă este di­mensiunea trun­­chiu­rilor de ar­bori, fapt care atestă că odinioară erau codri neumblaţi, unde creş­­teau arbori uriaşi – adevăraţi se­quoia gigantea ai munţilor Maramu­reşului. La acest edi­ficiu de lemn, to­tul impre­sio­nează: de la che­ia uriaşă (parcă-i che­ia Sfân­tului Petru de la poar­ta Raiu­lui!) la clo­potele care se trag de funii care încă fac răni vii în carnea lemnului bătrân), la pictura splen­didă, la icoa­nele fe­re­cate, la şter­garele care îi con­feră un aer do­mestic. Pic­tu­ra – şi ea mo­nu­ment UNESCO (a­şa­­dar, imposibil de foto­grafiat) – s-a păstrat foarte bi­ne datorită miţoaselor moro­şe­nilor, mi­ţoa­se ca­re conţin o câtime de grăsime ani­ma­lă; prin atin­gerea aces­tor gube de pe­reţii pictaţi, s-a  cre­at în timp (ne asi­gură părin­te­le) un strat pro­tec­tor, care a împie­dicat lua­rea vopse­lu­rilor na­turale. Ast­fel, pre­­zervarea cea mai bună s-a făcut prin frecven­tarea con­stantă a micii biserici de către femeile care nu aveau voie decât în prid­vor şi în pronaos.
Foarte multe biserici de lemn din Transil­va­nia s-au vândut. S-au vândut unor muzee, în stră­­inătate, s-au vândut altor parohii. Unele din­tre ele s-au surpat din nepăsarea oamenilor, al­tele au fost „topite“ de mulţimea carilor. Aici, la Po­ie­nile Izei, turiştii şi pelerinii pot vedea faţa ne­trucată a unui fenomen care şi-a purtat faima şi peste hotare: civilizaţia lemnului. Şi, am comple­ta noi, înduhovnicirea lui. Participarea lui la mân­tuirea directă a acestor oameni conferă jertfei ve­getale un sens, devenind un omni­pre­zent accesoriu soteriologic. Aşa putem bănui că, în cazul moroşenilor, cămara Ta­tă­lui ceresc este una din lemn, din lemn neuzurpat de căderea adamică, nici de abu­zurile erei industriale, ci un lemn viu, cântător, mirositor. Soare, pă­mânt, aer şi apă, toate s-au îngemănat într-o întrupare ve­getală, care aşteaptă mâna omului pen­tru a fi trezită la viaţă în uşorii unei biserici. La o viaţă spirituală, care are loc numai după tăiere, numai după dezrădăcinare. Atunci învie cu adevărat şi lemnul, când îşi lasă pădurea sa şi devine altar, atunci şi omul dă slavă Bunului Dumnezeu. Atunci şi lemnul are şansa de a avea moaşte. Maramu­reşul este plin de moaşte. Moaşte de lemn…