Poienile Izei: De la «dom’ părinte» la «popa nost’»
Share

Dintre dealurile molatice, pândite din spate de munţi semeţi şi nouri învolburaţi, îţi răsare în faţa ochilor silueta impunătoare a bisericii celei noi din Poienile Izei. Aşezarea poate fi considerată una model pentru reperele ortodoxiei româneşti contemporane. La ultimul recensământ, a rezultat un procent record al repartiţiei confesionale: 100% creştini ortodocşi. Şi asta în inima Maramureşului – provincie istorică în care diversitatea confesională este un fapt multisecular. Da, absolut toată suflarea comunei, cu mic cu mare, s-a declarat creştin-ortodoxă. Este drept, la începutul anilor 90 s-a pus şi aici problema împărţirii comunităţii în două: ortodocşi şi greco-catolici. Poienarii au ieşit din această dilemă prin raţionamentul bătrânului Dumitru, înţeleptul satului (foto sus), care a întrebat lumea adunată să decidă: „Fraţilor, are aşezarea noastră bani şi posibilităţi să ţină 2 preoţi?“. Lumea tăcea, ştiind răspunsul. „Apăi dacă n-are, rămânem cu aista pe care-l avem, cu popa ortodox!“. În prelungirea acestui raţionament, părintele Ioan Pop este şi astăzi, din 1990, preotul din Poienile Izei.
Jertfă şi răscumpărare
Într-o seară de sfârşit de decembrie, la gura sobei din casa curatorului bisericii sale, Victor Dunca, părintele Ioan Pop ne-a luminat asupra unor nuanţe privitoare la menirea sa, şi la percepţia pe care o au oamenii despre un păstor. „La noi, în Poienile Izei, la început am fost dom’ părinte. Era o formulă respectuoasă, dar destul de distantă. Acum, de când am terminat, împreună cu oamenii, biserica cea nouă, am devenit pentru ei popa nost’. Este cea mai mare dovadă de încredere şi preţuire, pentru că acum sunt cu totul unul de-al lor“. Apoi am aflat că părintele Ioan este ginerele fostului preot, cel care a şi început, în anii grei ai comunismului, în 1987, ridicarea bisericii celei noi. Acesta, părintele Gheorghe Ilieş, a murit pe şantierul bisericii, într-un mod violent. Era în luna martie a anului 1989, când o basculantă plină ochi cu balast, în cursul manevrelor, a alunecat pe gheţuşul format la poartă, şi l-a strivit pe bietul om de una dintre uluci. Părintele şi-a dat prematur obştescul sfârşit, iar toată lumea a văzut în asta un semn. Jertfa acestui vrednic slujitor a motivat şi mai mult suflarea creştină a aşezării, iar hotărârea lor s-a văzut în reuşita acestei construcţii sacre, care s-a finalizat în 2003. Este impresionantă – atât ca mărime, ca proporţii, ca pictură, cât şi ca vector comunitar, în jurul căruia gravitează mare parte din viaţa poienarilor. Pentru că parohul ei, părintele Ioan, a fost, pentru oameni, şi cel care le purta cu maşina bolnavii pe la spitale, cel care îi descurca din neînţelegerile legate de pământ sau de alte cauze, cel care s-a zbătut pentru asfaltarea drumului dintre Şieu şi Poieni. Şi mai este ceva esenţial: popa nost’, părintele Ioan, este permanent – ca un serviciu non-stop, ca un ghişeu al bunevoinţei, ca un far veşnic aprins – în slujba comunităţii, indiferent de problema ivită.
Trebuie să mai spunem că noul aşezământ este racordat la cele mai noi utilităţi pe care le oferă tehnologia modernă. Astfel, biserica este încălzită în sistemul revoluţionar de Plăci Ceramice Radiante, sistem inteligent care încălzeşte nu aerul (acolo sunt 8000 de metri cubi) ci oamenii. Sistemul funcţionează pe gaz, este reglabil şi consumă – în bani – cam de 150-200.000 lei pe oră. Efectul însă este garantat!
În rest, biserica (ce biserică? – catedrală în toată legea!) este sonorizată, curată şi foarte încăpătoare. De ce? Pentru că poienarii, care la ultimul recensământ au ieşit în număr de 1036, vin în proporţie de 70-80% la slujbele duminicale şi la marile praznice. Mărturisesc că prezenţa acestor oameni la biserică m-a impresionat profund, obişnuit fiind cu statisticele de participare de „Sudului“ ortodox…
Învierea lemnului
Alături de aşezământul de piatră, legat de acesta prin „puntea eternităţii“(adică a „ultimului drum“) care străbate un pârâu, lângă cimitir, pe deal se află bijuteria decretată monument UNESCO. Aceasta are dimensiunile unui chivot de lemn, a cărui prezenţă lucrătoare a fost atestată în a doua jumătate a secolului 15. În forma actuală, biserica de lemn datează din 1604, dovadă stând unele particularităţi constructive, prezente mai ales la îmbinarea bârnelor mari. Impresionantă este dimensiunea trunchiurilor de arbori, fapt care atestă că odinioară erau codri neumblaţi, unde creşteau arbori uriaşi – adevăraţi sequoia gigantea ai munţilor Maramureşului. La acest edificiu de lemn, totul impresionează: de la cheia uriaşă (parcă-i cheia Sfântului Petru de la poarta Raiului!) la clopotele care se trag de funii care încă fac răni vii în carnea lemnului bătrân), la pictura splendidă, la icoanele ferecate, la ştergarele care îi conferă un aer domestic. Pictura – şi ea monument UNESCO (aşadar, imposibil de fotografiat) – s-a păstrat foarte bine datorită miţoaselor moroşenilor, miţoase care conţin o câtime de grăsime animală; prin atingerea acestor gube de pereţii pictaţi, s-a creat în timp (ne asigură părintele) un strat protector, care a împiedicat luarea vopselurilor naturale. Astfel, prezervarea cea mai bună s-a făcut prin frecventarea constantă a micii biserici de către femeile care nu aveau voie decât în pridvor şi în pronaos.
Foarte multe biserici de lemn din Transilvania s-au vândut. S-au vândut unor muzee, în străinătate, s-au vândut altor parohii. Unele dintre ele s-au surpat din nepăsarea oamenilor, altele au fost „topite“ de mulţimea carilor. Aici, la Poienile Izei, turiştii şi pelerinii pot vedea faţa netrucată a unui fenomen care şi-a purtat faima şi peste hotare: civilizaţia lemnului. Şi, am completa noi, înduhovnicirea lui. Participarea lui la mântuirea directă a acestor oameni conferă jertfei vegetale un sens, devenind un omniprezent accesoriu soteriologic. Aşa putem bănui că, în cazul moroşenilor, cămara Tatălui ceresc este una din lemn, din lemn neuzurpat de căderea adamică, nici de abuzurile erei industriale, ci un lemn viu, cântător, mirositor. Soare, pământ, aer şi apă, toate s-au îngemănat într-o întrupare vegetală, care aşteaptă mâna omului pentru a fi trezită la viaţă în uşorii unei biserici. La o viaţă spirituală, care are loc numai după tăiere, numai după dezrădăcinare. Atunci învie cu adevărat şi lemnul, când îşi lasă pădurea sa şi devine altar, atunci şi omul dă slavă Bunului Dumnezeu. Atunci şi lemnul are şansa de a avea moaşte. Maramureşul este plin de moaşte. Moaşte de lemn…