Cotmeana: Bătrâna doamnă a mânăstirilor valahe
Share

Ghidul mănăstirilor prezintă sec, în stil spartan, Mănăstirea Cotmeana: „Mănăstire cu hramul «Buna Vestire», com. Cotmeana, ctitorită de Radu I Voievod în 1385, pe locul unei construcţii mai vechi, monument de sinteză reprezentativ pentru asimilarea şi dezvoltarea arhitecturii munteneşti din sec. 14, clopote turnate înainte de 1386. Mănăstire începută în timpul domniei lui Radu I şi terminată în vremea lui Mircea cel Bătran (1386-1418). Are hramul «Buna Vestire» (25 martie) şi «Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul». Este situată în com. Cotmeana, jud. Argeş, la 30 km. E de Râmnicu Vâlcea şi 32 km NV de Piteşti, drum modernizat Piteşti-Râmnicu Vâlcea. A fost reînfiinţată în 1991. Nouă vieţuitori, stareţ P.C. protosinghel Ioasaf Boiciuc, O.P. Piteşti 5“.
Construită în mijlocul pădurilor, pe dealurile înalte ale regiunii Argeş, în apropierea râului de munte Cotmeana, mănăstirea are însă o istorie fabuloasă, de necuprins în coperţile unor cărţi.
Ctitoria lui Mircea cel Bătrân
Prima atestare documentară a Cotmenei datează din 20 mai 1388, din timpul lui Mircea cel Bătrân, care printr-un hrisov anunţa existenţa acestui sfânt lăcaş odată cu ridicarea Coziei. Se presupune însă că mănăstirea este mult mai veche, dacă nu cumva cea mai veche mănăstire din Ţara Românescă, mulţi cercetători susţinînd că este chiar o ctitorie a lui Vladislav-Vlaicu. Vechimea mănăstirii este împinsă de către unii cercetători până la sfârşitul secolului 13, data de 1292 fiind avansată pe baza trăsăturilor arhitectonice ale mănăstirii. Însuşi termenul Cotmeana provine, pare-se, de la hoardele cumane care au trecut prin aceste locuri.
Construită în prima sa formă de Radu I, biserica a devenit una dintre ctitoriile de seamă ale voievodului Mircea cel Bătrân.
Odată cu ridicarea mănăstirii Cozia, Cotmeana a apus din strălucire, devenind, timp de secole, metoc al celebrei mănăstiri de pe valea Oltului. Constrrucţia a fost restaurată în 1711 de Constantin Brâncoveanu (1699-1714), iar în timpul ieromonahilor Ilarion şi Sofronie de la Cozia se lărgeşte pronaosul şi se adaugă un pridvor cu arcade pe latura nordică.
Vremuri sâgerose şi uşi secrete
Biserica mănăstirii este o construcţie care încîntă ochiul, bucură sufletul: faţade din cărămidă aparentă, decorate cu lungi firide ce pornesc de la nivelul solului şi se termină cu arcaturi sub cornişe, formează firide încoronate de câte un şir de discuri din cărămidă smălţuită. Uşile din lemn ale bisericii, somptuos decorate prin sculpturi în relief mic, şi care sunt mai noi cu 200 de ani decât biserica, se află astăzi în sala de artă veche a Muzeului României. Săpăturile arheologice din jurul bisericii au scos la iveală morminte de tip athonit, de o mare sobrietate. Călugării secolului 14 erau înmormântaţi cu o cărămidă drept căpătâi, iar o cruce de lemn le veghează şi acum somnul întru Hristos.
Mănăstirea a fost scena luptelor sângeroase pentru domnie din vremea lui Mihnea cel Rău, declanşate din cauza politicii autoritare a acestuia. Conflictul dintre domn şi boierii Craioveşti culminează cu bătălia din februarie 1510, de la Mănăstirea Cotmeana, unde fiul său Mircea este înfrânt, iar Mihnea cel Rău abia scapă cu viaţă, refugiindu-se în Transilvania. Vremurile tulburi au făcut ca chiar în interiorul bisericii să existe o uşă secretă de refugiu a domnitorului în timpul bătăliilor sau vremurilor tulburi. Istoria s-a îmbibat definitiv în zidurile mănăstirii, unde în 1716 Gheorghe egumenul a dus la perfecţiune arta miniaturii cu Istoria Athosului. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a însemnat şi secularizarea mănăstirii, care s-a văzut obligată să devină biserică parohială, intrând într-un nemeritat con de umbră.
Un nou început
Dumnezeu nu a uitat însă de Cotmeana, iar în primăvara lui 1990, din iniţiativa vrednicului episcop-cărturar P. S. Calinic, Mănăstirea Cotmeana a fost redeschisă, iar stareţ a fost numit P. C. Ioasaf Boiciuc. Între 1995 -2005 lângă biserica veche Cotmeana şi pe fostele ruine ale complexului feudal Cotmeana a fost rectitorit un splendid ansamblu mănăstiresc. Cu ajutorul sponsorilor, şi în special al Episcopiei Argeşului, Cotmeana a devenit un centru monahal de invidiat, şi de ce nu, în viitor, sediu al unei „Şcoli de vară“, după modelul de la Sâmbăta de Sus. În prezent, pentru ca bijuteria să fie completă, în vecinătatea complexului de azi se construieşte un ansamblu destinat pelerinilor.
La praznicul „Acoperământul Maicii Domnului“, pe 1 octombrie 2003, P. S. Calinic, Episcop al Argeşului şi Muscelului, P. S. Varsanufie Prahoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, P. S. Gurie Strehaianul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Craiovei, înconjuraţi de un sobor de preoţi şi diaconi, au săvârşit slujba de sfinţire a ansamblului mănăstiresc Cotmeana şi a noii biserici care are acest hram.
P. S. Calinic, Episcop al Argeşului şi Muscelului, a mulţumit lui Dumnezeu, dar şi poporului binecredincios: „Fiecare sunteţi ctitor aici şi aveţi osteneala, lucru bineplăcut lui Dumnezeu!“.
Cel mai vechi clopot
În patrimoniul mănăstirii se află cel mai vechi clopot din Ţara Românească, dăruit de jupânul Dragomir în anul 1385, care are o istorie extrem de tumultuoasă. În primul război mondial, între 1916-1918, aliaţii germano-maghiari au strâns şi au topit mai toate clopotele din Ţara Românească. Istoricul Drăghicescu, care rămăsese la Bucureşti în timpul ocupaţiei germane, după disperate insistenţe, a obţinut „favoarea“: doar unul. Cu inima sfâşiată de durere, Drăghicescu a ales clopotul cel mai vechi.
Pronia divină a făcut ca în 1919 armatele române să descopere la Budapesta o parte din clopotele româneşti donate de Basarabi şi Brâncoveni, care nu fuseseră încă topite, în fabricile de armanent ungureşti.
După mai mult de 600 de ani, sunetul clopotului este şi astăzi o frumuseţe, dar şi un simbol, o pagină de istorie, de rezistenţă împotriva păgânilor de orice fel.
În ultimii ani, Mănăstirea Cotmeana atrage ca un magnet zeci de mii de credincioşi din toată ţara. Răspunsul la nedumerirea mea păcătoasă l-am primit de la Calinic Episcopul: „E un loc sfinţit de mii de ani de slujire neîntreruptă în Hristos. Un loc care se îngemănează cu istoria nostră de creştinism multimilenar“.