Cotmeana: Bătrâna doamnă a mânăstirilor valahe

Ghidul mănăstirilor prezintă sec, în stil spartan, Mănăstirea Cotmeana: „Mănăstire cu hramul «Buna Vestire», com. Cotmeana, ctitorită de Radu I Voievod în 1385, pe locul unei construcţii mai vechi, monument de sinteză reprezentativ pentru asimilarea şi dezvoltarea arhitecturii munte­neşti din sec. 14, clo­po­te turnate înainte de 1386. Mănăstire începută în timpul domniei lui Radu I şi terminată în vremea lui Mircea cel Bătran (1386-1418). Are hramul «Buna Vestire» (25 martie) şi «Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul».  Este situată în com. Cotmeana, jud. Argeş, la 30 km. E de Râmnicu Vâlcea şi 32 km NV de Piteşti, drum modernizat Piteşti-Râmnicu Vâlcea. A fost reînfiinţată în 1991.  Nouă vieţuitori, stareţ P.C. protosinghel Ioasaf Boiciuc, O.P. Piteşti 5“.
Construită în mijlocul pădurilor, pe dealurile înalte ale regiunii Argeş, în apropierea râului de munte Cotmeana, mănăstirea are însă o istorie fabuloasă, de necuprins în coperţile unor cărţi.

Ctitoria lui Mircea cel Bătrân
Prima atestare documentară a Cotmenei datează din 20 mai 1388, din timpul lui Mircea cel Bătrân, care printr-un hrisov anunţa existenţa acestui sfânt lăcaş odată cu ridicarea Coziei. Se presupune însă că mă­năs­tirea este mult mai veche, dacă nu cumva cea mai veche mă­năs­tire din Ţara Românescă, mulţi  cercetători susţinînd că este chiar o ctitorie a lui Vla­dis­lav-Vlaicu. Vechimea mănăstirii este împinsă de către unii cer­cetători până la sfârşitul se­colului 13, data de 1292 fiind avansată pe baza trăsăturilor arhitectonice ale mănăstirii. În­suşi termenul Cotmeana provi­ne, pare-se, de la hoardele cu­mane care au trecut prin aceste locuri.
Construită în prima sa formă de Radu I, biserica a devenit una dintre ctitoriile de seamă ale voievodului Mircea cel Bătrân.
Odată cu ridicarea mănăs­tirii Cozia, Cotmeana a apus din strălucire, devenind, timp de secole, metoc al ce­lebrei mănăstiri de pe valea Oltului. Con­­strrucţia a fost resta­u­rată în 1711 de Con­stantin Brân­co­vea­nu (1699-1714), iar în timpul ie­ro­mo­nahilor Ilarion şi Sofronie de la Cozia se lărgeşte pronaosul şi se adau­gă un pridvor cu arcade pe latura nor­dică.

Vremuri sâgerose şi uşi secrete
Biserica mănăstirii este o con­strucţie care încîntă ochiul, bucură sufletul: faţade din cărămidă apa­rentă, decorate cu lungi firide ce pornesc de la nivelul solului şi se termină cu arcaturi sub cornişe, formează firide încoronate de câte un şir de discuri din cărămidă smălţuită. Uşile din lemn ale bisericii, somptuos decorate prin sculpturi în relief mic, şi care sunt mai noi cu 200 de ani decât biserica, se află astăzi în sala de artă veche a Muzeului României.  Săpăturile arheologice din jurul bisericii au scos la iveală morminte de tip athonit, de o mare sobrietate. Călugării secolului 14 erau înmormântaţi cu o cărămidă drept căpătâi, iar o cruce de lemn le veghează şi acum somnul întru Hristos.
Mănăstirea a fost scena luptelor sângeroase pentru domnie din vremea lui Mihnea cel Rău, declanşate din cauza politicii autoritare a acestuia. Conflictul dintre domn şi boierii Craioveşti culminează cu bătălia din februarie 1510, de la Mă­năs­tirea Cotmeana, unde fiul său Mircea este înfrânt, iar Mihnea cel Rău abia scapă cu viaţă, refugiindu-se în Transilvania. Vremurile tulburi au făcut ca chiar în interiorul bisericii să existe o uşă secretă de refugiu a domnitorului în timpul bătăliilor sau vremurilor tulburi. Istoria s-a îmbibat definitiv în zidurile mănăstirii, unde în 1716 Gheorghe egumenul a dus la per­fecţiune arta miniaturii cu Istoria Athosului. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a însemnat şi secularizarea mănăstirii, care s-a văzut obligată să devină biserică parohială, intrând într-un nemeritat con de umbră.

Un nou început
Dumnezeu nu a uitat însă de Cotmeana, iar în primăvara lui 1990, din iniţiativa vrednicului epis­cop-căr­turar P. S. Calinic, Mă­năs­tirea Cotmeana a fost re­deschisă, iar stareţ a fost numit P. C. Ioasaf Boiciuc. Între 1995 -2005 lângă biserica veche Cot­meana şi pe fostele ruine ale complexului feudal Cotmeana a fost rectitorit un splendid ansamblu mănăstiresc. Cu ajutorul sponsorilor, şi în special al Episcopiei Argeşului, Cotmeana a devenit un centru monahal de invidiat, şi de ce nu, în viitor, sediu al unei „Şcoli de vară“, după mo­delul de la Sâmbăta de Sus. În prezent, pentru ca bijuteria să fie completă, în veci­nă­tatea com­plexului de azi se con­stru­ieşte un ansamblu destinat pelerinilor.
La praznicul „Acoperământul Maicii Dom­nului“, pe 1 octombrie 2003, P. S. Ca­li­nic, Epis­cop al Argeşului şi Muscelului, P. S. Varsanufie Prahoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bu­cu­reştilor, P. S. Gurie Stre­­haianul, Episcop Vi­car al Ar­hiepis­co­pi­ei Craiovei, în­con­juraţi de un sobor de pre­oţi şi diaconi, au să­vârşit slujba de sfin­­­ţire a an­sam­blu­lui mănăstiresc Cot­mea­na şi a noii bi­serici care are a­cest hram.
P. S. Ca­li­nic, E­pis­cop al Ar­geşului şi Mus­celului, a mul­ţumit lui Dumnezeu, dar şi poporului bi­ne­­cre­din­cios: „Fie­ca­re sun­teţi ctitor aici şi aveţi osteneala, lucru bineplăcut lui Dum­nezeu!“.

Cel mai vechi clopot
În patrimoniul mănăstirii se află cel mai vechi clopot din Ţara Românească, dăruit de jupânul Dragomir în anul 1385, care are o istorie extrem de tumultuoasă. În primul război mondial, între 1916-1918, aliaţii ger­mano-maghiari au strâns şi au topit mai toate clopotele din Ţara Românească. Istoricul Drăghicescu, care rămăsese la Bucureşti în timpul ocupaţiei germane, după disperate insistenţe, a obţinut „favoarea“: doar unul. Cu inima sfâşiată de durere, Drăghicescu a ales clopotul cel mai vechi.
Pronia divină a făcut ca în 1919 armatele române să descopere la Budapesta o parte din clopotele româneşti donate de  Basarabi şi Brâncoveni, care nu fuseseră încă topite, în fabricile de armanent ungureşti.
După mai mult de 600 de ani, sunetul clopotului este şi astăzi o frumu­se­ţe, dar şi un simbol, o pagină de istorie, de  re­zis­tenţă  îm­potriva pă­gânilor de ori­ce fel.

În ultimii ani, Mănăstirea Cotmeana atrage ca un magnet zeci de mii de credincioşi din toată ţara. Răspunsul la nedumerirea mea păcătoasă l-am primit de la Calinic Episcopul: „E un loc  sfinţit de mii de ani de slujire  neîntre­rup­tă în Hristos. Un loc care se îngemănează cu ­istoria nostră de creştinism multimilenar“.