LOADING

Type to search

La Mărţişor… de Mărţişor

La Mărţişor… de Mărţişor

Share

Peste drum de fosta Mă­năstire Văcăreşti şi în vecinătatea vestitului cartier de vile Uranus, căzut pradă demolărilor pentru Casa Repu­blicii, se află dea­lul Mărţişor. Numele mesagerului primă­ve­rii dat unei zone de case obişnuite din peisajul cita­din bucu­reştean are însă o frumoasă poveste. Aici, la începutul secolului trecut, tră­iau mai multe fa­milii de ol­teni. Oamenii, probabil mistuiţi de do­rul meleagurilor natale, obişnuiau de 1 mar­tie, la început de nou an agrar, aşa cum spu­nea tra­di­­ţia, să pună pe ramurile pomilor fructiferi, gar­du­­rile gospodăriilor sau chiar la grajdurile anima­lelor, fire bicolore, convinşi că doar respecta­rea acestui obicei le va aduce peste an belşug în case.

O părticică din Rai
Tocmai aici, departe de forfota oraşului, la intersecţia dure­rii dintre Cimi­ti­rul Bellu, Abator şi Închisoarea Vă­­căreşti, a ales Tudor Arghezi să-şi întemeieze „regatul“. După ce a ieşit din ce­lulele reci ale închisorii Văcă­reşti, unde a stat 11 luni, acuzat fiind de „colaboraţionism“, Ar­ghe­zi cumpără de la stat, în iunie 1926, un loc cu pământ arid şi cu două şiruri de vişini. Poetul avea să dea aşezării numele de „Mărţişor“, păstrat până în zilele noastre. „O parte din dealul Văcăreşti se cheamă Mărţişor, de la obiceiul oa­menilor pripăşiţi printre rămăşiţele viilor şi li­vezilor mănăstireşti, de a lega, lângă mu­gu­rii cren­gilor, fire roşii de borangic în dimineţile tran­dafirii ale zi întâiului de martie“, îşi amin­teşte fiul poetului, Ba­ruţu Arghezi în volumul Povestiri din Măr­ţi­şor. La început zona era pustie. Arghezi a trebuit să facă pionie­rat. El introduce apă cu­rentă la Mărţişor, aduce lumină şi pietruieşte strada. Primul ţârâit de telefon s-a auzit tot la familia Arghezi. În 12 ani de zile au fost con­stru­i­te casa, camera şi volumul de versuri. Au mun­cit cu toţii pe rupte: şi soţia lui, şi Arghezi, îm­pre­ună cu copiii: Mitzura şi Baruţu. Au reuşit să aducă în fosta mahala a Cărămidarilor de jos o părticică din Rai. Când a cumpărat terenul pe care urma să-şi ridice casa, confraţii lui îl luau peste picior, spunându-i că n-o să rămână prea mult acolo. Arghezi însă le-a demonstrat că s-au înşelat. În scurt timp, „aşezământul de la Mărţişor“, aşa cum îi plăcea poetului să-şi denumească locuinţa şi terenul aferent de peste 17.000 de metri pătraţi, devine patria literaturii române. Aici a luat fiinţă un veritabil curent literar, iar inegalabilul ziarist şi pamfletar este un adversar de temut al puternicilor zilei, forfecaţi în fel şi chip de mica sa publicaţie Bilete de papagal. Nu de puţine ori, însă, ironia pe­niţei i-a adus neplăceri şi chiar clipe de restrişte, traversate însă demn de întreaga familie.

Minunile părintelui Tătărâm
Şi pentru că frumoa­sa aşezare a Mărţişorului simţea nevoia să aibă o biserică proprie, răsare, dintre cireşi şi caişi, o floare mare de nufăr, cu turlă şi clopotniţă. În ­­anul 1943, la 1 august, pre­­otul Mihai Tătărâm pune piatra de temelie a unui mândru lăcaş de cult, cu hramul Sfântul Gheorghe. I s-a spus simplu: Biserica Măr­ţişor, iar marele poet a caligrafiat actul de ctitorie care se află îngropat în piciorul Sfin­tei Mese.  Cu ma­re evlavie vorbeşte lumea şi acum despre acel blând şi binecuvântat părinte paroh. Se spune că făcea adesea minuni şi oamenii îl vedeau ca pe un sfânt. Preotul paroh Gherasim Cezar, cel care slujeşte acum la Mărţişor, îşi amin­teşte: „O credincioasă din cartier a fost in­ternată de urgenţă în spital şi intrase în comă. Vrând s-o ajute, părintele Mihai s-a dus la ea acasă să-i facă o slujbă. A descuiat, a intrat şi a început să ci­teas­că şi să sfinţească lo­cul. În acelaşi timp, fe­me­ia şi-a re­ve­nit din co­mă şi s-a ridicat în picioare, spre mirarea per­so­­nalului me­­­di­cal! A do­ua zi ea era acasă, sănătoasă“. O altă întâmplare minuna­tă păstrată în me­moria colectivă a celor care se roagă la Biserica Mărţi­şor este următoa­rea: într-o zi, a venit la sluj­­bă o mamă îndurerată. Fiul ei, un tânăr paralizat, stătea numai în că­ru­cior şi medicii nu-I dădeau nici o şansă de însănătoşire. Părintele Mi­­­hai era atunci în biserică şi parcă a simţit că cineva are ne­voie de el. A ieşit afară imediat şi l-a atins pe bolnav cu mâi­nile. Ca în parabola cu vin­decarea slă­bă­no­gului, tână­rul s-a ridicat din cărucior şi a în­ce­put să meargă! Adesea venea să se roage aici şi Ar­ghezi, iar de sfintele sărbători îşi adu­cea întreaga familie. Numele lui este trecut şi astăzi la pomelnic.

Ţara lui Arghezi
Se ştie că Arghezi a fost până la moarte un om foarte credincios, deşi în tinereţe s-a călugărit, ca apoi, după câtva timp, să renunţe la haina monahală. În anul 1900 poetul a intrat pe porţile Mănăstirii Cernica şi a fost hiroto­nisit ierodiacon sub numele de Iosif, după numele Mitropolitului Primat Iosif Gheorghian, naş de călugărie, stimat şi iubit foarte mult de tânăr. La 19 ani Arghezi era diacon şi referent de conferenţiar pentru religie comparată la Şcoala de Ofiţeri. În calitate de diacon, a oficiat la Cate­dra­la Patriarhală şi la Biserica Stavro­po­leos. As­tăzi, aşezământul de la Mărţişor este casă me­morială. Muzeograful Eugenia Oprescu este întrebată adesea de co­piii gălăgioşi veniţi în vizită: „Unde suntem noi acum, la ţa­ră?“. Ea le răspunde inva­ria­bil, zâmbind blând: „Sun­tem în ţa­ra lui Arghezi!“. Un mu­zeu lipsit însă de ră­ceală şi fast, ci a­vând o dimensiune profund umană. În nu­me­­roa­sele sale în­că­peri, obiectele dragi de care s-a slujit Ar­ghe­zi, parcă îl aşteaptă să vină de undeva, de la vreo con­ferinţă din tulburata Capitală. Pe o măsuţă tronează un magnetofon rusesc fabricat în 1956, iar lângă el stă neclintit microfonul la care poetul îşi făcea înregistrările radiofonice. Dintr-o icoană veche, Maica Domnului priveşte blând spre biroul poetului, pe care s-au dat atâtea bătălii de idei, de fraze şi rime. Apropiaţii lui Arghezi povestesc că, în fiecare seară înainte de culcare, încerca să se împace cu el însuşi, cu oamenii şi cu steaua de deasupra casei, ca să merite odihna şi ziua ce va urma. „Dacă am căzut fără voie în păcatul mândriei şi al desfătării de sine, mă pe­dep­sesc“, zice poetul. „Nu mai desfac aş­ter­nutul o săptămână şi priveghez.“ În apropiata pri­măvară a anului 2005, casa, grădina, căţeii cât mieii, lătrând sub cerul de sticlă albastră şi paşii lui Arghezi prezenţi încă pe aleea cu tufe de lili­ac, toate par un imens măr­ţişor, tocmai bun de prins în pieptul Bucureştilor.