La Mărţişor… de Mărţişor
Share

Peste drum de fosta Mănăstire Văcăreşti şi în vecinătatea vestitului cartier de vile Uranus, căzut pradă demolărilor pentru Casa Republicii, se află dealul Mărţişor. Numele mesagerului primăverii dat unei zone de case obişnuite din peisajul citadin bucureştean are însă o frumoasă poveste. Aici, la începutul secolului trecut, trăiau mai multe familii de olteni. Oamenii, probabil mistuiţi de dorul meleagurilor natale, obişnuiau de 1 martie, la început de nou an agrar, aşa cum spunea tradiţia, să pună pe ramurile pomilor fructiferi, gardurile gospodăriilor sau chiar la grajdurile animalelor, fire bicolore, convinşi că doar respectarea acestui obicei le va aduce peste an belşug în case.
O părticică din Rai
Tocmai aici, departe de forfota oraşului, la intersecţia durerii dintre Cimitirul Bellu, Abator şi Închisoarea Văcăreşti, a ales Tudor Arghezi să-şi întemeieze „regatul“. După ce a ieşit din celulele reci ale închisorii Văcăreşti, unde a stat 11 luni, acuzat fiind de „colaboraţionism“, Arghezi cumpără de la stat, în iunie 1926, un loc cu pământ arid şi cu două şiruri de vişini. Poetul avea să dea aşezării numele de „Mărţişor“, păstrat până în zilele noastre. „O parte din dealul Văcăreşti se cheamă Mărţişor, de la obiceiul oamenilor pripăşiţi printre rămăşiţele viilor şi livezilor mănăstireşti, de a lega, lângă mugurii crengilor, fire roşii de borangic în dimineţile trandafirii ale zi întâiului de martie“, îşi aminteşte fiul poetului, Baruţu Arghezi în volumul Povestiri din Mărţişor. La început zona era pustie. Arghezi a trebuit să facă pionierat. El introduce apă curentă la Mărţişor, aduce lumină şi pietruieşte strada. Primul ţârâit de telefon s-a auzit tot la familia Arghezi. În 12 ani de zile au fost construite casa, camera şi volumul de versuri. Au muncit cu toţii pe rupte: şi soţia lui, şi Arghezi, împreună cu copiii: Mitzura şi Baruţu. Au reuşit să aducă în fosta mahala a Cărămidarilor de jos o părticică din Rai. Când a cumpărat terenul pe care urma să-şi ridice casa, confraţii lui îl luau peste picior, spunându-i că n-o să rămână prea mult acolo. Arghezi însă le-a demonstrat că s-au înşelat. În scurt timp, „aşezământul de la Mărţişor“, aşa cum îi plăcea poetului să-şi denumească locuinţa şi terenul aferent de peste 17.000 de metri pătraţi, devine patria literaturii române. Aici a luat fiinţă un veritabil curent literar, iar inegalabilul ziarist şi pamfletar este un adversar de temut al puternicilor zilei, forfecaţi în fel şi chip de mica sa publicaţie Bilete de papagal. Nu de puţine ori, însă, ironia peniţei i-a adus neplăceri şi chiar clipe de restrişte, traversate însă demn de întreaga familie.
Minunile părintelui Tătărâm
Şi pentru că frumoasa aşezare a Mărţişorului simţea nevoia să aibă o biserică proprie, răsare, dintre cireşi şi caişi, o floare mare de nufăr, cu turlă şi clopotniţă. În anul 1943, la 1 august, preotul Mihai Tătărâm pune piatra de temelie a unui mândru lăcaş de cult, cu hramul Sfântul Gheorghe. I s-a spus simplu: Biserica Mărţişor, iar marele poet a caligrafiat actul de ctitorie care se află îngropat în piciorul Sfintei Mese. Cu mare evlavie vorbeşte lumea şi acum despre acel blând şi binecuvântat părinte paroh. Se spune că făcea adesea minuni şi oamenii îl vedeau ca pe un sfânt. Preotul paroh Gherasim Cezar, cel care slujeşte acum la Mărţişor, îşi aminteşte: „O credincioasă din cartier a fost internată de urgenţă în spital şi intrase în comă. Vrând s-o ajute, părintele Mihai s-a dus la ea acasă să-i facă o slujbă. A descuiat, a intrat şi a început să citească şi să sfinţească locul. În acelaşi timp, femeia şi-a revenit din comă şi s-a ridicat în picioare, spre mirarea personalului medical! A doua zi ea era acasă, sănătoasă“. O altă întâmplare minunată păstrată în memoria colectivă a celor care se roagă la Biserica Mărţişor este următoarea: într-o zi, a venit la slujbă o mamă îndurerată. Fiul ei, un tânăr paralizat, stătea numai în cărucior şi medicii nu-I dădeau nici o şansă de însănătoşire. Părintele Mihai era atunci în biserică şi parcă a simţit că cineva are nevoie de el. A ieşit afară imediat şi l-a atins pe bolnav cu mâinile. Ca în parabola cu vindecarea slăbănogului, tânărul s-a ridicat din cărucior şi a început să meargă! Adesea venea să se roage aici şi Arghezi, iar de sfintele sărbători îşi aducea întreaga familie. Numele lui este trecut şi astăzi la pomelnic.
Ţara lui Arghezi
Se ştie că Arghezi a fost până la moarte un om foarte credincios, deşi în tinereţe s-a călugărit, ca apoi, după câtva timp, să renunţe la haina monahală. În anul 1900 poetul a intrat pe porţile Mănăstirii Cernica şi a fost hirotonisit ierodiacon sub numele de Iosif, după numele Mitropolitului Primat Iosif Gheorghian, naş de călugărie, stimat şi iubit foarte mult de tânăr. La 19 ani Arghezi era diacon şi referent de conferenţiar pentru religie comparată la Şcoala de Ofiţeri. În calitate de diacon, a oficiat la Catedrala Patriarhală şi la Biserica Stavropoleos. Astăzi, aşezământul de la Mărţişor este casă memorială. Muzeograful Eugenia Oprescu este întrebată adesea de copiii gălăgioşi veniţi în vizită: „Unde suntem noi acum, la ţară?“. Ea le răspunde invariabil, zâmbind blând: „Suntem în ţara lui Arghezi!“. Un muzeu lipsit însă de răceală şi fast, ci având o dimensiune profund umană. În numeroasele sale încăperi, obiectele dragi de care s-a slujit Arghezi, parcă îl aşteaptă să vină de undeva, de la vreo conferinţă din tulburata Capitală. Pe o măsuţă tronează un magnetofon rusesc fabricat în 1956, iar lângă el stă neclintit microfonul la care poetul îşi făcea înregistrările radiofonice. Dintr-o icoană veche, Maica Domnului priveşte blând spre biroul poetului, pe care s-au dat atâtea bătălii de idei, de fraze şi rime. Apropiaţii lui Arghezi povestesc că, în fiecare seară înainte de culcare, încerca să se împace cu el însuşi, cu oamenii şi cu steaua de deasupra casei, ca să merite odihna şi ziua ce va urma. „Dacă am căzut fără voie în păcatul mândriei şi al desfătării de sine, mă pedepsesc“, zice poetul. „Nu mai desfac aşternutul o săptămână şi priveghez.“ În apropiata primăvară a anului 2005, casa, grădina, căţeii cât mieii, lătrând sub cerul de sticlă albastră şi paşii lui Arghezi prezenţi încă pe aleea cu tufe de liliac, toate par un imens mărţişor, tocmai bun de prins în pieptul Bucureştilor.