Sfântul Munte Athos: Mânăstirea Zografu
Share

Nu ştiu exact ce m-a emoţionat cel mai mult la Zografu. Portretul Sf. Ştefan al Moldovei aflat în pronaos, lângă ceilalţi ctitori? Icoana reprezentându-l pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe, care l-a însoţit pe marele voievod în bătălia de la Vaslui? Sau poate steagul său de luptă, păstrat cu evlavie în muzeul mânăstirii? La toate acestea s-a adăugat căldura cu care părintele stareţ ne-a întâmpinat de fiecare dată, dragostea părinţilor de aici şi frumuseţea slujbei de hram, urmate de procesiunea cu una din icoanele făcătoare de minuni ale Sf. Gheorghe.
Iată ca am ajuns şi la cea de a zecea mânăstire athonită: Zografu, mânăstirea bulgărească. După tradiţie, ea a fost fondată în secolul 10, în timpul când Imperiul Bizantin era condus de împăratul Leon al VI-lea supranumit „Filosoful” sau „cel Înţelept”. Tradiţia este oarecum confirmată de primul tipicon al Sfântului Munte, din anul 927, unde apare şi semnătura stareţului Mânăstirii Zografu.
Se spune că a fost fondată de trei fraţi, Moise, Aaron şi Ioan, călugări veniţi din Ohrida, pe atunci capitala statului bulgar. Ei nu se puteau înţelege nicidecum asupra hramului viitoarei mânăstiri. Unul dorea să fie închinată Maicii Domnului, altul Sfântului Nicolae, iar celălalt – Marelui Mucenic Gheorghe. Neştiind cum să procedeze, au aşezat în altar lemnul pregătit pentru icoana hramului, însă nepictat, şi au încuiat biserica. În timpul nopţii, cu toţii au văzut lumină în biserică şi a doua zi au găsit icoana ce se zugrăvise singură cu chipul Sf. Mare Mucenic Gheorghe! După această minune, mânăstirea s-a numit Zografu, iar hramul a rămas Sfântul Gheorghe. În secolul 13, avem ştiri că Zografu era o mânăstire mare, locuită de monahi bulgari. De altfel, încă din secolul 11, egumenii Zografului semnau în slavonă.
Un episod aparte din istoria acestei mânăstiri s-a consumat în anul 1276, în timpul domniei împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul, întemeietorul ultimei dinastii bizantine. Neputincios să se apere în faţa atacurilor turcilor, a cerut ajutor din Apus, însă condiţia a fost „unirea” cu catolicii, în fapt subordonarea Bisericii Ortodoxe papei, şi alte concesii dogmatice. Împăratul Mihail Paleologul şi patriarhul Constantinopolului de atunci, Ioan Vekkos, au acceptat şi faptul s-a petrecut la Lyon, în 6 iulie 1274. A fost vremea în care catolicii s-au străduit să stăpânească asupra ortodocşilor chiar şi cu sabia, ucigând clerici, monahi şi mireni şi arzând mânăstiri. Athoniţii nu au primit unirea, cu două excepţii: Marea Lavră şi Xiropotamu, iar Sfântul Munte a fost trecut prin „foc şi sabie”. Atunci a fost spânzurat egumenul Eftimie de la Vatoped şi 12 monahi au fost înecaţi în golful Kalamiţiu, dimpreună cu însuşi Protosul Sfântului Munte.
Printre cei care s-au opus cu fermitate au fost şi părinţii de la Zografu. Astfel, în timp ce se ruga în chilia sa de lângă mânăstire, citind Acatistul Maicii Domnului în faţa icoanei, după cum obişnuia de mai multe ori în zi, unul dintre monahi a auzit din icoană: „Bucură-te şi tu, Părinte al lui Dumnezeu, şi nu te teme, ci du-te degrabă la mânăstire şi vesteşte egumenului şi fraţilor că vrăjmaşii mei şi ai Fiului meu s-au apropiat. Cei slabi să se ascundă până va trece ispita, iar cei ce voiesc cununa muceniciei să rămână în mânăstire”. Părintele s-a grăbit spre mânăstire, iar când a ajuns, a găsit în poartă icoana Maicii Domnului pe care o avea în chilie. Stareţul, 21 de părinţi şi 4 mireni au rămas şi s-au zăvorât într-unul din turnurile mânăstirii. Neprimind lepădarea de credinţa ortodoxă, au fost arşi de vii. Pe acest loc se găseşte acum un monument ridicat în memoria sfinţilor mucenici. Icoana Maicii Domnului, pe care o luaseră cu ei, nu a fost atinsă de foc. Numită „A Imnului Acatist” sau „Prevestitoarea”, ea se păstrează şi astăzi în mânăstire.
Mânăstirea Zografu, ca toate celelalte din Athos, s-a bucurat de sprijin din Ţările Române. Mai întâi din partea voivodului Alexandru cel Bun, care în 1429 îi dăruia o serie de moşii în Basarabia de astăzi. Mai târziu, la 9 februarie 1433, Alexandru Aldea îi dăruia un ajutor anual de 3000 de aspri. Însă cel mai de seamă ctitor român la Zografu rămâne Sfântul Ştefan cel Mare, care o numea „mânăstirea sa din Sfântul Munte”, fapt confirmat de călugărul Isaia de la Hilandar, care spunea, la 1489, că Zografu a fost înfiinţată de Ştefan cel Mare al Moldovei. El practic a refăcut complet mânăstirea şi a pictat biserica mare, construind şi arsanaua (portul) întărită cu turn de apărare, arsana pe care fiul său, Bogdan Voievod, o va repara în sec. 16. Arsanaua se păstrează şi astăzi aproape în forma iniţială (i s-a adăugat un paraclis) şi păstrează şi pisaniile originale, însă nimic din vechea mânăstire nu a rămas până la noi. La restaurările de la începutul sec. 19, s-a pierdut şi fresca, inclusiv portretul ctitorului. Tabloul votiv a fost repictat şi nu mai are valoarea originalului.
În muzeul mânăstirii se păstrează însă steagul de luptă al Sfântului Ştefan, brodat cu chipul Sfântului Gheorghe, iar în biserică icoana făcătoare de minuni a Sfântului Gheorghe, icoană care l-a însoţit pe marele voievod în bătălia de la Vaslui şi pe care însuşi voievodul a trimis-o în dar, Mânăstirii Zografu, aşa cum însuşi Sfântul Gheorghe i-a poruncit.
Din pomelnicul mânăstirii reiese că şi Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanul şi Ieremia Movilă au ctitorit aici, iar domniţa Ruxandra, soţia Lăpuşneanului, a răscumpărat cu 52.000 de aspri toate metocurile din Macedonia ale Mânăstirii Zografu. Neagoe Basarab, Radu cel Mare şi Vintilă Vodă, Aron Vodă, Miron Barnovski şi Vasile Lupu au ajutat şi ei. Cel din urmă a închinat la Zografu Mânăstirea Dobrovăţ, ultima ctitorie a Sfântului Ştefan, dimpreună cu toate metocurile ei. În 30 ianuarie 1698, Antioh Cantemir, fratele lui Dimitrie Cantemir, va închina Mânăstirii Zografu o altă ctitorie a Sfântului Ştefan: Mânăstirea Căpriana cu proprietăţile ei din Basarabia, de peste 50.000 de hectare !!!
În încheiere, aş dori să amintesc că Părintele stareţ al Mânăstirii Zografu, la invitaţia Mânăstirii Putna, a făcut anul trecut un pelerinaj de o săptămână în România. Cu dragoste şi smerenie, sfinţia sa a dorit să se închine la sfintele moaşte ce se păstrează în ţara noastră şi să cunoască ortodoxia românească. A promis că va reveni curând şi îl aşteptăm cu drag.