Nu ştiu exact ce m-a emoţionat cel mai mult la Zografu. Portretul Sf. Ştefan al Moldovei aflat în pronaos, lângă ceilalţi ctitori? Icoana reprezentându-l pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe, care l-a însoţit pe marele voievod în bătălia de la Vaslui? Sau poate steagul său de luptă, păstrat cu evlavie în muzeul mânăstirii? La toate acestea s-a adăugat căldura cu care părintele stareţ ne-a întâmpinat de fiecare dată, dragostea părinţilor de aici şi frumuseţea slujbei de hram, urmate de procesiunea cu una din icoanele făcătoare de minuni ale Sf. Gheorghe.

Iată ca am ajuns şi la cea de a zecea mânăstire athonită: Zografu, mânăstirea bul­gărească. După tradiţie, ea a fost fon­dată în secolul 10, în timpul când Imperiul Bi­zantin era condus de împăratul Leon al VI-lea supranumit „Filosoful” sau „cel Înţelept”. Tradiţia este oarecum confirmată de primul tipicon al Sfântului Munte, din anul 927, unde apare şi semnătura stareţului Mânăstirii Zografu.
Se spune că a fost fondată de trei fraţi, Moise, Aaron şi Ioan, călugări veniţi din Ohrida, pe atunci capitala statului bulgar. Ei nu se pu­teau înţelege nicidecum asupra hramului viitoa­rei mânăstiri. Unul dorea să fie închinată Maicii Domnului, altul Sfântului Nicolae, iar celălalt – Marelui Mucenic Gheorghe. Ne­ştiind cum să pro­cedeze, au aşezat în altar lemnul pregătit pen­tru icoana hramului, însă nepictat, şi au în­cuiat biserica. În timpul nopţii, cu toţii au văzut lumină în biserică şi a doua zi au găsit icoana ce se zugrăvise singură cu chipul Sf. Mare Mucenic Gheorghe! După aceas­tă mi­nune, mânăstirea s-a numit Zografu, iar hramul a rămas Sfântul Gheorghe. În secolul 13, avem ştiri că Zografu era o mânăstire mare, locuită de monahi bulgari. De altfel, încă din secolul 11, egumenii Zografului semnau în slavonă.
Un episod aparte din istoria acestei mâ­năs­tiri s-a consumat în anul 1276, în timpul dom­niei împăratului Mihail al VIII-lea Pale­o­lo­gul, în­te­meietorul ultimei dinastii bizantine. Ne­pu­tincios să se apere în faţa atacurilor turcilor, a cerut ajutor din Apus, însă condiţia a fost „uni­rea” cu catolicii, în fapt subordonarea Bisericii Ortodoxe papei, şi alte concesii dogmatice. Împăratul Mihail Paleologul şi patriarhul Con­stantinopolului de atunci, Ioan Vekkos, au ac­cep­tat şi faptul s-a petrecut la Lyon, în 6 iulie 1274. A fost vremea în care catolicii s-au stră­duit să stăpânească asupra ortodocşilor chiar şi cu sabia, ucigând clerici, monahi şi mireni şi arzând mânăstiri. Athoniţii nu au primit unirea, cu două excepţii: Marea Lavră şi Xiro­po­ta­mu, iar Sfântul Munte a fost trecut prin „foc şi sabie”. Atunci a fost spânzurat egumenul Efti­mie de la Vatoped şi 12 monahi au fost îne­caţi în golful Kalamiţiu, dimpreună cu însuşi Pro­tosul Sfântului Munte.
Printre cei care s-au opus cu fermitate au fost şi părinţii de la Zografu. Astfel, în timp ce se ruga în chilia sa de lângă mânăstire, citind Acatistul Maicii Domnului în faţa icoanei, după cum obişnuia de mai multe ori în zi, unul dintre monahi a auzit din icoană: „Bucură-te şi tu, Pă­rinte al lui Dumnezeu, şi nu te teme, ci du-te degrabă la mânăstire şi vesteşte egumenului şi fraţilor că vrăjmaşii mei şi ai Fiului meu s-au apropiat. Cei slabi să se ascundă până va trece ispita, iar cei ce voiesc cununa muceniciei să rămână în mânăstire”. Părintele s-a grăbit spre mânăstire, iar când a ajuns, a găsit în poartă icoa­na Maicii Domnului pe care o avea în chilie. Stareţul, 21 de părinţi şi 4 mireni au rămas şi s-au zăvorât într-unul din turnurile mânăstirii. Neprimind lepădarea de credinţa ortodoxă, au fost arşi de vii. Pe acest loc se găseşte acum un monument ridicat în memoria sfinţilor mucenici. Icoana Maicii Domnului, pe care o luaseră cu ei, nu a fost atinsă de foc. Numită „A Imnului Acatist” sau „Prevestitoarea”, ea se păstrează şi astăzi în mânăstire.
Mânăstirea Zografu, ca toate celelalte din Athos, s-a bucurat de sprijin din Ţările Române. Mai întâi din partea voivodului Alexandru cel Bun, care în 1429 îi dăruia o serie de moşii în Basarabia de astăzi. Mai târziu, la 9 februarie 1433, Alexandru Aldea îi dăruia un ajutor anual de 3000 de aspri. Însă cel mai de seamă ctitor român la Zografu rămâne Sfântul Ştefan cel Mare, care o numea „mânăstirea sa din Sfântul Munte”, fapt confirmat de călugărul Isaia de la Hilandar, care spunea, la 1489, că Zografu a fost înfiinţată de Ştefan cel Mare al Moldovei. El practic a refăcut complet mânăstirea şi a pic­tat biserica mare, con­stru­ind şi arsanaua (por­tul) întărită cu turn de apă­rare, arsana pe care fiul său, Bogdan Voievod, o va repara în sec. 16. Arsanaua se păstrează şi astăzi aproape în forma iniţială (i s-a adă­u­gat un paraclis) şi păs­trează şi pisaniile ori­ginale, însă nimic din vechea mânăstire nu a rămas până la noi. La restaurările de la înce­putul sec. 19, s-a pier­dut şi fresca, inclusiv por­tretul ctitorului. Ta­blo­ul votiv a fost re­pic­tat şi nu mai are va­loarea originalului.
În muzeul mânăs­ti­rii se păstrează însă stea­gul de luptă al Sfân­tului Ştefan, brodat cu chipul Sfântului Gheor­ghe, iar în bise­rică icoa­na făcătoare de minuni a Sfântului Gheorghe, icoană care l-a însoţit pe marele voievod în bătălia de la Vaslui şi pe care însuşi voievodul a trimis-o în dar, Mâ­năs­tirii Zografu, aşa cum însuşi Sfântul Gheor­ghe i-a po­run­cit.
Din pomelnicul mâ­năstirii reiese că şi Petru Rareş, Ale­xan­dru Lăpuşneanul şi Ie­remia Movilă au ctito­rit aici, iar domniţa Ru­xandra, soţia Lă­puş­neanului, a răscum­părat cu 52.000 de aspri toate me­tocurile din Macedonia ale Mâ­­năstirii Zografu. Ne­a­goe Basarab, Radu cel Mare şi Vin­tilă Vo­dă, Aron Vodă, Miron Barnovski şi Vasile Lu­pu au ajutat şi ei. Cel din urmă a în­chinat la Zografu Mâ­năstirea Do­­brovăţ, ul­ti­ma cti­to­rie a Sfântului Ştefan, dimpreună cu toate metocurile ei. În 30 ia­nuarie 1698, Antioh Cantemir, fratele lui Di­mitrie Cantemir, va închina Mânăstirii Zo­grafu o altă ctitorie a Sfântului Ştefan: Mâ­năstirea Căpriana cu proprietăţile ei din Basarabia, de peste 50.000 de hectare !!!
În încheiere, aş dori să amintesc că Părintele stareţ al Mânăstirii Zografu, la invitaţia Mânăs­ti­rii Putna, a făcut anul trecut un pelerinaj de o săp­tămână în România. Cu dragoste şi sme­re­nie, sfinţia sa a dorit să se închine la sfintele moaşte ce se păstrează în ţara noastră şi să cu­noas­că ortodoxia românească. A promis că va reveni curând şi îl aşteptăm cu drag.