LOADING

Type to search

Minunata vindecare a lui Cristian

Minunata vindecare a lui Cristian

Share

„Dumnezeu m-a vindecat ca să creadă oamenii în El când vor vedea că m-am făcut bine!“, „Am fost trimis de Doamne-Doamne pe pământ ca să vă aduc bucuria, pacea şi speranţa!“ sau „Am fost născut ca să aduc Iubirea!“. Acestea sunt cuvintele unui copil de nici 8 ani, care a scăpat cu viaţă în urma unor complexe intervenţii chirurgicale efectuate pe creier. Dumnezeu Şi-a întors faţa către o familie simplă de bucureşteni, greu încercată, care se pregătea să-şi vadă copilul murind, în momentul în care medicii îi dădeau slabe şanse de supravieţuire.

Un diagnostic sumbru
În familia unul bucureştean simplu, tată a doi copii şi de meserie bodyguard, a avut loc în urmă cu câţiva ani o mare tragedie: băieţelului de numai trei ani i s-a descoperit o tumoră pe creier, foarte greu de operat. Şansele lui erau extrem de reduse. Cristian Mădălin Mircea s-a născut în urmă cu opt ani, în Joia Mare, venind ca o lumină în familia lui. Părinţii, Liliana şi Marian, mai aveau o fetiţă, Elena-Alexandra, dar îşi doreau din toată inima şi un băieţel. Copilul a fost perfect sănătos la naştere, era durduliu, frumos şi  oamenii îl admirau când ai lui îl scoteau afară, la plimbare. Fotografiile de la tăierea moţului sau de la botez stau mărturie: un bebeluş bucălat şi sănătos, care râde tot timpul. Apoi, într-o zi s-a întâmplat nenorocirea. A răcit. Părinţii n-au ştiut că este atât de grav. Totuşi l-au dus la doctor, i s-au prescris medicamente pentru o răceală simplă. Dar Cristian se simţea din ce în ce mai rău. Au urmat sute de analize, radiografii şi tomografii. În cele din urmă, diagnosticul a fost sumbru: tumoră de ventricul III, astricitom pilocitic, adică o tumoră a sistemului nervos central (cerebel, emisfere cerebrale) foarte greu de operat. Pe lângă aceasta, copilul mai avea şi hidrocefalie internă secundară. „Am ajuns cu băiatul la Spitalul de Urgenţă Bagdasar-Arseni“, povesteşte printre lacrimi mama lui, Liliana. „Când medicii mi-au spus că are o tumoră pe creier, mi-a fugit pământul de sub picioare. Nu mai puteam respira de groază, de durere şi disperare! Refuzam să cred că puiul meu e atât de bolnav. Doamne, ce blestem căzuse pe capul nostru!“. Cristian a fost operat prima dată, în ianuarie 1999, de o echipă de medici pro­fesionişti condusă de către prof. neurochirurg A. V. Ciurea de la „Spitalul de Urgenţă Bag­dasar-Arseni“. Băiatul avea trei ani. I s-a efec­tuat o ablaţie subtotală sub microscop şi i s-a montat o drenă ventriculo-peritoneală. Dar şansele lui erau minime. „Cazul a fost unul dintre cele mai dificile“, îşi aminteşte dr. Alexandru Taşcu, unul dintre medicii care l-au operat pe Cristian. „Era vorba de o tumoră profundă situată în regiunea pineală, greu de operat. Ca să înţeleagă toată lumea, această tu­moră crescuse exact în mijlocul creierului, unde se ajunge extrem de dificil. Extirparea ei este la fel de grea, cu riscuri enorme. Îmi amin­tesc că pacientul dezvoltase din pricina acestei tumori şi o hidrocefalie, adică strânsese mult lichid intracranian şi a fost necesar un drenaj. Au urmat multiple operaţii. Nu s-a reuşit scoa­te­rea tumorii din prima şi evoluţia lui Cristi a fost foarte dificilă, cu multiple probleme post­o­peratorii. Copilul acesta a suferit foarte mult. Nu mai spun ce era în sufletul părinţilor lui, vă puteţi închipui! Şi noi, medicii, eram într-un impas, în care, din punct de vedere neuro­chi­rurgical nu se mai putea face nimic“.

„Am plâns până ni s-au terminat lacrimile“
Lui Cristi îi rămăsese un mic rest tumoral, care nu putea fi scos decât cu mare risc, şi bă­ieţelul a fost nevoit să plece din spital într-o stare extrem de gravă. Părinţii lui erau împietriţi de durere. Nu mai ştiau încotro s-o apuce. Copilul se simţea din ce în ce mai rău. Nu putea să se ţină pe picioare, avea dureri îngrozitoare de cap, era somnolent şi confuz, stătea toată ziua în pat. „Nu scotea un cuvânt. Zăcea, cu ochii larg deschişi către crucufixul pe care îl avem noi pus pe perete în sufragerie. Mi se rupea inima când îl vedeam aşa“, povesteşte tatăl lui Cristian. „Atunci mi-am zis că numai o minune îl mai poate salva. Eram disperaţi! Am plâns până ni s-au terminat lacrimile“. Băieţelului i s-au făcut din nou investigaţii. Vestea proastă i-a lovit pe toţi în moalele capului: tumora recidivase şi era chiar mai voluminoasă. Pe data de 16 noiembrie 1999 este din nou ope­rat. Recuperarea extrem de lentă îi face pe părinţii lui să crea­dă că nu se va mai face niciodată bine. A fost încadrat la „handicap grav“, iar statul român i-a dat o pensie de 420.000 de lei pe lună. Cristian nu vorbea, nu se mişca şi mânca doar cu pipeta. „Medicii mi-au recomandat să îl bag pe cito­statice“, continuă tatăl. „N-am vrut! Mă du­ceam la lucru şi plângeam în tramvai. În hohote plângeam, nu-mi păsa că mă vede unul sau altul. Îmi curgeau lacrimile pe faţă şi lumea din jur mă privea mirată. Mă rugam la Dumnezeu să îl ia la El şi să nu-l mai chinuie. Ziceam: Ia-L, Doamne, dacă aşa vrei Tu! Era iarnă, veneau sărbătorile, dar sufletul meu era bucăţi. Fer­fe­niţă! Ştiţi cum e să-ţi vezi copilul că stă nemiş­cat, cu ochii în tavan, şi totuşi viu?! Nu e durere mai mare!“.

„Doamne-Doamne m-a vindecat ca să creadă oamenii în El!“
Atunci a înţeles Marian că Dumnezeu îi încerca din greu familia. Au început să meargă pe la preoţi şi mănăstiri, s-au rugat, au postit şi au plâns, sperând în ceva. Bunul părintele paroh Sibianu, care slujeşte la Biserica Răzoare, le-a fost aproape mereu şi le-a alinat suferinţa cu un sfat sau o vorbă de duh. Ca apoi, deodată, într-o zi de aprilie a anului 2003, să se întâmple incredibilul: Cristian s-a ridicat din pat şi a început să vorbească! Mai stâlcit la început, dar vorbea! Prima frază pe care a pronunţat-o, arătând cu mânuţa spre icoana cu Iisus Hristos, a fost: „Tu m-ai vindecat!“. Părinţii au rămas stupefiaţi. Tremurau din toate mădularele corpului, le venea să plângă, să râdă, să dea telefoane peste tot ca să anunţe marea minune. S-au şi speriat, în acelaşi timp, crezând că băieţelul o ia razna din cauza bolii. L-au întrebat cum se simte, dacă îl doare ceva, dacă e ameţit, dacă îi e foame. Cristian a zâmbit şi le-a spus: „Nu-mi trebuie nimic. Sfânta Fecioară Maria a avut grijă de mine, m-a luat în braţe şi m-a dus la ea în casă!“. Din ce în ce mai alarmaţi, părinţii l-au întrebat cum arată casa Maicii Domnului. El a răspuns: „Casa Sfin­tei Fe­cioare e o minu­ne!“. Maică-sa a căutat un caiet şi a notat cu­vânt cu cuvânt, tot ce a spus băiatul. Copilul ca­re de patru ani nu mer­gea deloc şi nu scotea un cuvânt începea să se facă bine. Dumnezeu s-a milostivit şi le-a ascul­tat rugile fierbinţi. „Vai ce fericiţi am fost!, po­ves­teşte Marian, tatăl lui Cristi. După ce ne-a ui­mit cu vorbele pe care le-a scos, aşa dintr-o dată, ne-a cerut cru­ci­fixul cu Iisus Hristos răs­tig­nit şi L-a sărutat pe cap şi pe picioare. Toată lumea s-a mirat când l-a văzut mergând şi vor­bind, el, care niciodată nu făcuse asta! Medicii de la spital au fost surprinşi, pentru că nu se aştep­tau nici pe departe la aşa ceva! M-au întrebat ce i-am făcut copi­lului. Le-am spus că ne-am rugat pentru el!“. Şi dr. Alexandru Taş­cu a rămas foarte mirat când a văzut ce se întâm­plase cu băiatul: „La un an sau doi de la ultimele operaţii, am fost sunat de tatăl lui Cristi, care mi-a spus de ma­rea schimbare a băieţelului. Nu-mi venea să cred, pentru că noi nu ne aşteptam la aşa ceva. L-am chemat la nişte investigaţii şi, vă spun drept, restul tumoral dispăruse cu desăvârşire, nu se mai obiectiva pe tomografie, hidrocefalia era dre­na­tă, deci evoluţia din punct de vedere neu­ro­logic era foarte bună. Copilul deja se putea de­plasa singur (e drept, mai greu la început) şi vorbea. Eu cred în Dumnezeu şi aceasta chiar este o minune, v-o spun cu toată sinceritatea, atât cât îmi permite natura mese­riei!“. Apoi Cristian şi-a uimit şi mai mult părinţii. Le spunea nişte propoziţii clare, pe care nu avea de unde să le înveţe pe de rost, nici de la televizor, nici de nicăieri: „Măicuţa Dom­­nu­lui mă ia în braţe şi mă duce în casa ei, unde sunt mulţi copii bolnavi şi săraci“. Ori „Doamne-Doam­ne m-a vindecat ca să creadă oamenii în El când mă văd pe mine!“. Alteori, când merge pe stradă cu mama sau cu tata, Cristian atinge în treacăt oamenii care trec pe lângă el şi unele maşini parcate. Întrebat de ce face acest lucru, micuţul iar a dat un răspuns care i-a uluit pe toţi: „Pe oameni îi vindec şi pe maşini le feresc de ac­cidente!“.

„Mamă, să mă duci la mănăstirea Cătina!“
Astăzi, la cei 8 ani, Cris­tian stă mai mult pe la ţa­ră, la mamaia de la Titu, unde e aer curat şi copiii nu sunt chiar aşa de răi ca în Bucu­reşti. Cristian poves­teş­te că într-o zi se juca în faţa blo­cu­lui, când un bă­ie­ţel a strigat după el: „Han­di­ca­patu­le!“. Tare s-a mai mâhnit atunci, i-a venit să plân­gă, dar s-a ab­ţi­nut. Nu înţe­legea de ce unii pot fi atât de cruzi cu semenii lor. La Titu, însă, se simte bine. Mer­­ge la gră­di­ni­ţă. Învaţă poezii, cântece, de­­­se­nea­ză, pic­tea­ză şi e fericit. Vrea mai mult ca oricând să devină călugăr când va fi mare. În fiecare zi îngenunchează la o iconiţă care Îl înfăţişează pe Iisus Hristos şi se roagă pentru sora lui, care are anul acesta un examen foar­te greu de susţinut la Liceul Militar. Deseori vine acasă, în Bucureşti, şi stă împreună cu părinţii. Dar cu greu îl dezlipeşti de la com­pu­ter, e înnebunit după jo­curi. Pe data de 17 februa­rie 2005, seara, Cris­tian şi-a alarmat încă o dată părin­ţii. Mama lui poves­teş­te că s-a trezit cu el la bu­cătărie, spu­nân­du-i foar­te serios: „Să mă duci la Mă­năstirea Cătina şi să mă laşi ca să mă rog la sfânta icoană“. Fe­me­ia s-a speriat foarte tare, cre­zând că mi­cu­ţului îi e rău. „L-am în­tre­bat de unde ştie de mănăstirea as­ta, unde a auzit de ea, la televizor, la mamaia, unde? Mi-a răs­puns că n-a auzit nicăieri de ea, doar că ştie că acolo e un călugăr pe nume Vasile. Am rămas contra­riată, i-am spus şi soţului meu şi am început amândoi să întrebăm în dreapta şi-n stân­ga. Poate ştia ci­neva unde se află această mănăs­tire. În cele din urmă am găsit pe hartă, în zona Bu­zăului, o locali­tate cu acest nume. Am pus mâna pe telefon şi am întrebat la primăria din Cătina dacă există vreo mânăstire în zonă. Mi s-a răspuns că da, este una, dar că nu se ştiu prea multe despre ea. Poate în urma apariţiei acestui articol vom afla unde se găseşte cu exactitate. Cu siguranţă o să-l du­cem acolo pe Cristi, aşa cum îşi doreşte!“.

1 Comment

  1. alx 25 ianuarie 2014

    Mi as dori sa stiu ce mai face Cristian azi,as vrea sa iau legatura cu el.