LOADING

Type to search

Viforul credinţei

Viforul credinţei

Share

Târgoviştea, dimpreună cu toate împrejuri­mile sale, este un muzeu în aer liber. Densitatea monumentelor de artă medievală, dar şi vigoarea actuală a credinţei fac din această parte a ţării un comandament al Ortodoxiei tră­ite. Pe lângă aşezămintele fai­moa­se ale Arhiepiscopiei, Mânăs­tirea Vifo­râta ocupă un loc de cinste.
Drumul şerpuieşte domol printre curţile şi grădinile satului Viforâta (aparţinând de comu­na Aninoasa), aflat la numai câţiva km. distanţă de Târgovişte, pe o derivaţie la dreapta a dru­mului principal care duce spre Sinaia. Autobuze fac naveta între oraş şi mânăsătire, iar cine ajunge aici cu trenul, coboară în gara Teiş.
Aşadar, încă din sat te în­tâmpină istoria locului, printr-o troiţă ridicată în memoria po­pasului pe care Tudor Vladimi­rescu, în marşul său spre Bu­cureşti, l-a făcut aici cu pandurii săi. La această mânăstire vieţuia chiar o mătuşă a eroului ol­tean, călugărită sub numele de Pul­heria. Oricum, Tudor a botezat, în trecerea lui pe aici, un copil. Un strănepot al acestuia, din familia Tudora­che, a înălţat troiţa, pentru a marca evenimentul. Cu timpul, locuitorii satului au întreţinut şi refăcut acest semn al istoriei şi al credinţei lor.

Traversând veacul de mijloc
Un alt semn – de data asta în piatră solidă – te întâmpină de cum intri pe poarta mânăs­ti­rii: pe partea stângă este casa brân­co­venească, recent resta­u­ra­tă prin efortul obştii de aici. Maica Irina s-a ocupat în­deaproape de mersul lu­cră­rilor, redând circuitului de pelerinaj un aşezământ unicat prin vechimea, dar şi prin stilul său arhitec­tonic.
La doi paşi se află poar­­ta Mânăstirii Viforâta, care, o dată trecută, te in­tro­duce în atmo­sfe­ra tipic valahă a lavrei.
Pisania veche nu s-a mai păstrat, dar, din documente şi din tradiţia locală, se poate deduce că ctitoria de început ar fi aparţinut lui Vladislav Voievod Basarab, la jumăta­tea se­co­lu­lui al 15-lea. Un lucru ştiut este faptul că a fost întrucâtva refăcută de Radu Mihnea prin 1508, după trecerea oştilor „vecinului“ Gabriel Bathory. Cronicile îl acre­di­tează ctitor pe Vlad Călugărul (sau Vlad cel Nou), între anii 1530-32. Şansa mânăstirii se nu­­meşte Matei Basarab, care în marea-i înţelep­ciune şi credinţă resta­ur­ează integral aşeză­mântul, în 1635. Moti­va­ţia aces­tui gest este, neîndoielnic, evlavia domni­to­rului, dar poate şi apariţia aici a extraordinarei icoane făcă­toare de minuni reprezentân­du-l pe Sf. Gheorghe omorând balaurul. Celebra icoană – ferecată în aur şi argint – a fost dăruită mânăstirii de către Leon Tomşa şi soţia sa, Vic­toria, în anul 1631.

Din nou, acelaşi Brâncoveanu…
Un sfânt s-a îngrijit de Vifo­râ­ta, în secolul următor. Astfel, prin ve­ghea generoasă a  dom­ni­to­rului Constantin Brâncovea­nu, dar şi a doamnei sale Maria, locul renaşte. Între 1712-13, cu banii familiei princiare se înalţă zi­dul încon­jurător, se pardoseşte biserica cu les­pezi de piatră, se lăr­gesc ferestrele, se con­stru­­iesc noi chilii şi se reface pic­tura. Brânco­veanu, atent cu semnele veşniciei, nu-l uită pe primul ctitor şi pune să fie pictat la dreapta uşii de la in­trare, acolo unde scria când­va „Io Vladislav Vodă“. Peste 100 de ani, la înce­pu­tul seco­lului 19, Grigore Brânco­vea­nu – un ne­pot al marelui ma­zilit – a făcut reparaţii bi­sericii. Atunci, a poruncit să se schimbe pic­tura, zugrăvindu-şi propriul chip în locul un­chiului său, şi o altă figură în locul lui Vladislav! Aceste fapte au fost trecute cu vederea de către contemporani, căci Grigore Brâncovea­nu „a făcut îndestulare mare maicilor de aici“. Ironia soartei face ca peste ani, după o spălare a pictu­rii, să iasă la iveală chipul lui Con­stan­tin Brâncoveanu laolaltă cu cel al lui Vladislav. Aşadar, Dumnezeu (sau poate Sf. Gheor­ghe), nu a dorit ca cei doi mari ctitori să fie şterşi din tabloul votiv al Viforâtei…

Cutremurul din 1940 (care i-a dărâmat clopot­ni­ţa), dar mai ales cel din 1977 au zdruncinat teme­liile de piatră ale Viforâtei. Între anii 1960-62, prin efortul edilitar al Patriarhului Justinian Marina, s-a refăcut întreg ansamblul, cu clopotniţă şi chilii; tot atunci s-au introdus ga­ze, apă cu­ren­tă şi elec­tri­citate. După 1977, au reîn­ce­put lucrările de restaurare, care s-au în­cheiat în 1990, fiind cele mai complete. Ast­­fel, la 11 iu­nie 2000, du­pă o li­turghie ar­hi­ereas­că, aşe­ză­mântul a fost tre­­cut sub ju­ris­dicţia Arhi­epis­copiei Târ­goviş­tei. Iniţial, Vifo­râ­ta aparţinea de Arhiepiscopia Bucureştilor, cu rolul de a găzdui maici bătrâne şi neputin­cioase, dar şi preotesele rămase văduve, fără nici un alt sprijin. Solemnitatea s-a ţinut în prezenţa Patriarhului Teoctist, a Arhiepiscopului Nifon al Târgoviştei, a altor ierarhi. De precizat că muzeul mânăstirii deţine o impresionantă colecţie de obiecte bisericeşti, iar în stăreţie se află chiar un scaun care a aparţinut lui Vodă Brâncoveanu.

Figura monahală care şi-a împletit destinul cu cel al aşeză­mân­tului este cea a fostei stareţe. O vrednică arde­lean­că, Maica Arse­nia Opriş, a fost, pâ­nă de curând, una dintre cele mai lon­gevive conducă­toa­re de mânăstiri. De pes­te 40 de ani Mai­ca Arsenia a condus obştea Viforâtei, tre­când prin necazuri şi bucurii, prin ispite, dar şi printr-o reîn­viere fără prece­dent a lavrei. De cu­rând, obştea a ales la câr­ma mâ­năstirii de Mai­ca Mihaela XXXXX, uce­nică şi con­ti­nuatoare a efor­tului adminis­trativ de­pus de Maica Ar­senia.
În spatele mâ­năs­ti­rii se află cimitirul, unde odihnesc monahii şi monahiile care s-au nevoit aici. Între morminte se află cel al Părintelui Dometie XXXXX, cel care vreme de zeci de ani, zi de zi, cât a fost călugăr, nu a lipsit de la săvârşirea nici unei liturghii! Zi de zi…
Mânăstirea Viforâta este un loc al păcii sufleteşti, accesibil, prietenos, cu mare putere a icoanelor sale, cu rugăciune, cu sfat bun, cu tradiţie sănătoasă dar şi cu prospeţimea deschiderii către scâncetul lumii.