LOADING

Type to search

Lumea Credintei, anul III, nr. 5 (22) Mai 2005

Lumea Credintei, anul III, nr. 5 (22) Mai 2005

Share

EDITORIAL   –   DESPRE BUCURIILE SFINTEI ÎNVIERI

Toată lumea se bucură de Paşti. Copiii abia treziţi la viaţă, oamenii vârstnici, ca şi bătrânii înălbiţi de ani, toţi tresaltă în acest praznic, mişcaţi de fiorul unei mari fericiri. Dar care este temeiul sau izvorul acestor bucurii, legate de acest mare praznic al creştinătăţii?
Multă lume se bucură de Paşti pentru că zilele acestor sărbători sunt zile de petrecere şi desfătări trupeşti. Ele vin după un răstimp de înfrânare – de post (chiar dacă unii au postit mai puţin) şi aduc pe masa omului celui mai sărac o mâncare mai bună, ouăle roşii şi un strop de veselie deosebită. Sărbătoarea Sfintelor Paşti este apoi prilej de bucurie deosebită deoarece ea cade o dată cu sosirea primăverii, când totul revine la viaţă. S-a dus iarna cu haina ei de gheaţă şi tristeţe. În cuprinsul larg al firii, viaţa îşi cântă din nou imnurile sale de biruinţă. Milioane de muguri plesnesc în zămislire nouă, verdeaţa încântă şi odihneşte privirile; păsările şi-au reluat cântările lor minu­na­te, iar florile, ca nişte potire ale dum­ne­zeirii, se deschid să soarbă lumina tă­riilor, cărora le cădelniţează în schimb valuri de miresme îmbătătoare. Noi, oamenii, avem o inimă simţitoare; fiinţa noastră este acordată în tonul naturii înconjurătoare, deoarece e alcătuită din părticelele cuprinse în sânul ei. De aceea, când sună marea coardă a naturii, atinsă de arcuşul primăverii, răsună vesel şi inima noastră de biruinţa ce se prăznuieşte în afară, în natură.
Dar marele izvor al bucuriilor de Paşti este cel al credinţei. A înviat Hristos, iubiţilor fraţi! A învins Dumnezeu! A biruit adevărul! Iată vestea care ne îmbracă inimile în haină de lumină şi bucurie. Să ne reamintim puţin însă întâmplările Săptămânii Mari  – a Sfintelor Patimi; Domnul nostru Iisus Hristos, după ce mai bine de trei ani a cutreierat satele şi oraşele Palestinei, propovăduind Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi făcând nenumărate mi­nuni, tămăduiri şi binefaceri oamenilor, după învierea lui Lazăr de la Betania, a intrat în cetatea Ierusalimului, unde poporul L-a primit cu mare alai şi osa­nale, ca pe un împărat. Dar cărturarii şi fariseii de multă vreme voiau să-L piar­dă pe acest “Galileian” care se dădea Fiul lui Dumnezeu şi-şi făcea pretutindeni ucenici devotaţi. De aceea, cu ajutorul unui ucenic trădător, ei au pus mâna pe Nazarinean, L-au legat, L-au batjocorit, L-au judecat la repezeală şi la urmă L-au osândit la moarte. şi, Doamne, cât a avut de suferit Iisus de pe urma cruzimii şi răutăţii cărturarilor şi fariseilor! Ce calvar amarnic a avut să urce! A îndurat Domnul Iisus pentru păcatele şi salvarea noastră cele mai sfâşietoare şi negrăite suferinţe, încât îngerii şi soarele şi-au acoperit faţa să nu le vadă, iar oamenii niciodată nu vor avea destule lacrimi să le plângă. Cea mai sfântă, cea mai curată fiinţă, cel mai nevinovat om din câţi au trăit sub soare, a fost supus la chinurile cele mai îngrozitoare, la moartea cea mai ruşinoasă.
Avea dreptate să se revolte Clovis, regele francilor. Se zice că odată acestui străbunic de-al francezilor de azi i se citeau Patimile Domnului. Dragostea, blândeţea şi suferinţele lui Iisus îl miş­cară atât de mult pe rege, încât şiroaie de lacrimi îi curgeau pe faţă. Dar când auzi de răutatea sălbatică a iudeilor, care-L primiseră cu osanale de Florii, iar acum Îi cereau răstignirea, Clovis fu cuprins de o astfel de mânie, încât sări furios de pe scaun, îşi trase sabia din teacă şi strigă de răsunară sălile palatului: “Ah, de-aş fi fost eu acolo, cu fran­cii mei!…” Avea dreptate să se revolte regele francilor, fiindcă niciodată unui om bun şi nevinovat nu i s-a răsplătit bunătatea şi dragostea cu atâta cruzime şi chinuire amară cum s-a întâmplat cu Mântuitorul.
Iar când fariseii răzbunători au văzut că o lespede grea închidea mormântul lui Iisus, nu mai puteau de bucurie; credeau că, dacă trupul lui Iisus este mort, mormântul pecetluit şi bine păzit, uce­nicii Lui împrăştiaţi şi ascunşi de frică, s-a sfârşit cu El. Dar cumplit s-au înşelat călăii aceia! A fost prea puternic Soarele pentru ca razele Lui să fie înghiţite de întuneric! A fost prea dumnezeiască victima, ca să poată rămâne biruită de nişte ticăloşi!
Iată, o mare minune se săvârşeşte. În zorii zilei a treia de la îngroparea lui Iisus, un puternic cutremur zguduie pământul. Piatra care acoperea mormântul săpat în stânca Golgotei se prăvale. Din adâncul mormântului izbucneşte o lumină orbitoare şi Iisus cel huiduit şi scuipat, Iisus cel batjocorit şi ucis în rând cu tâlharii, Iisus cel îngropat ca un învins, Iisus se scoală din groapă şi iese biruitor ca un domn atotputernic peste viaţă şi moarte. “Iadule, unde îţi este biruinţa? Unde îţi este boldul, moarte?” (I Corinteni 15, 55).
A înviat Hristos, şi fariseii au rămas de ruşine! A înviat Hristos, şi Golgota se preface în munte de lumină, care stră­lu­ceş­te până la marginile lumii. Hris­tos a înviat, şi numele Său răsună, preamărit, din veac şi până-n veac.
Să ne închipuim o clipă că Domnul Iisus n-ar fi înviat, că viaţa Lui s-ar fi sfârşit jalnic sub lespedea de mormânt din grădina lui Iosif. În cazul acesta ar fi rămas din El doar o amintire. S-ar vorbi despre Dânsul cu admiraţie, ca de un mare om din istoria omenirii, un mare profet şi reformator, ca de un mare întemeietor de religii ca Moise, Buda, Confucius, Mahomed şi nimic mai mult.
Însă Hristos a înviat! El a făcut ceea ce nimeni n-a putut face nici până la El, nici după Dânsul: s-a sculat din morţi, cu puterea voii Sale. Iisus spuse­se ucenicilor Săi: “Eu sunt învierea şi viaţa”; şi altădată: “Putere am să-mi dau viaţa şi putere ca iarăşi s-o iau” (Ioan 10, 18). Prin urmare, Hristos este Dum­nezeu, şi nu un om de rând, fiindcă numai un Dumnezeu poate po­runci vieţii şi morţii ca un stăpân. Iar dacă ştim că Hristos este Dumnezeu, deci a înviat cu propria Sa putere, cum să nu ne bucurăm? Atunci tot ceea ce a învăţat şi a făcut El este de importanţă covâr­şitoare pentru noi. “Cu noi este Dum­nezeu! Înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi!…” Iată imnul de biruinţă pe care numai noi, creştinii, avem temei să-l cântăm.
Lăsând zilele acestea la o parte, toa­te necazurile, supărările şi amărăciunile, să gustăm din plin bucuriile Învierii, pe care să le sădim adânc în ini­mile noastre şi să le păstrăm cu scum­pă­tate, ca să ne fie mereu reazem al cre­dinţei noastre, temei al mângâie­rilor noastre şi izvor al nădejdilor şi al dra­gostei noastre pentru dulcele Iisus, Domnul şi Dumnezeul nostru înviat şi preamărit.
Cu multă iubire şi dorinţă de tot binele, vă spun tuturor din toată inima “Hristos a înviat!”. La mulţi ani, cu sănătate şi mântuire! Amin.