Sfânta Lumină  de la Ierusalim – sau “Focul Sfânt”, cum i se mai spune – este poa­­te cea mai mare dintre minunile creş­tine şi o perpetuă binecuvântare cerească a Ortodoxiei. Creştinătatea nu cunoaşte un alt fapt minunat care să se întâmple cu atâta regularitate, an de an, de două mi­le­nii încoace. Sfânta Lumină se pogoară numai la rugăciunile Patriarhului ortodox, ori­ce tentativă de aducere a ei prin sacer­doţii altor culte dovedindu-se până astăzi zadarnică. Puţin cunoscută în lumea catolică şi protestantă, “Minunea Focului Sfânt” măr­tu­risită de un apusean este cu atât mai convingătoare şi mai emoţionantă. În 1998, occidentalul Niels Chris­tian Hvidt, auzind despre această minune, a hotărât să meargă la Ierusalim şi să vadă cu ochii lui despre ce este vorba. Dar înainte de a relata ce a văzut Niels, vom reda, ca punct de plecare, mărturia Pă­rintelui Cleopa, care în 1974 a slujit Pro­hodul Mântuitorului cu Patriarhul Be­nedict (ce avea 97 de ani), în Biserica Învierii de la Ierusalim.

În loc de prolog: mărturia Părintelui Cleopa
“Prohodul s-a terminat aproape de ziuă, în Sâmbăta Sfintelor Paşti. Iar când citeşte Evanghelia: «şi au pece­tlu­it mormântul…», a­tunci intră armata în Bise­ri­că şi… stin­ge cele 40 de can­dele de aur de la Sfân­tul Mor­mânt şi de la lespedea Sfân­tului Mor­mânt… pun apoi pe­ce­tea; pre­oţii au pus deja vată foar­te groa­să acolo, ca a­tunci când va ve­ni Lu­mina să o ia şi să o dea aprinsă la popor. Vine armata şi pune trei sigilii pe uşa Sfântului Mor­mânt, sigi­liul armatei evre­ieşti, engle­ze şi ara­be. Am văzut cu ochii aceasta. Pe urmă s-au stins cele 2770 de candele din tot Mor­mân­tul… Sâm­băta, pe la orele 12.00, a fost înce­pu­tă Vecer­nia, iar când se termină rugăciu­nea de chemare a Sfin­tei Lu­mini, numai ce auzi în Biserică: «Kirie eleison, Gospodi pamilui, Doamne miluieşte», fiecare strigând în limba lui. Patriarhul stă în genunchi şi exact când a ajuns Vecernia la cântarea «Lu­mină lină a Sfintei Slave a Tatălui ceresc», a intrat în Biserică un nor azuriu albastru, la care nu te puteai uita, care te orbea. Din nor a fulgerat de trei ori, un fulger a trecut peste Catapeteasmă şi s-a dus, lin, drept la Mormântul lui Hristos. Când a atins piatra de pe Sfântul Mormânt, toată vata de pe el s-a aprins şi toate candelele s-au aprins singure. La cei din balcoanele de sus, li s-au aprins lumânările în mâini. Patriarhul a chemat armata, care a rupt sigiliile şi când s-au deschis uşile de la Sfântul Mormânt înăuntru era un cuptor mare de văpaie de foc, o văpaie albăstrie-albă… Patriarhul ia vata aprinsă şi o bagă în nişte cutii şi lumina ţâşneşte prin găurile cutiilor… iar diaconii merg înainte şi havashi (soldaţii) cu culi­oa­ne roşii, ca proto­po­pii, şi cu bastoane de argint, care-l păzesc pe Patriarh, merg prin mijlocul Bisericii cu vasele cu lumină şi strigă; «Veniţi de luaţi Lumină!»… Eu am adus la Mănăstirea Si­hăstria, într-un felinar de acela, şi candelele noastre ard din 1974 cu Sfânta Lumină de la Sfântul Mormânt”.

Niels Christian Hvidt: o mărturie patriarhală
În 1998, Niels Chris­­tian Hvidt a mers la Ierusalim să vadă “Minunea Focu­lui Sfânt”. El a avut, între altele, fericita ocazie de a-i lua un interviu Patriarhului ortodox al Ierusa­li­mu­lui, Diodorus I. Iată ce i-a declarat Patriarhul:
”Intru în mormânt şi îngenunchez cu frică sfântă în faţa locului unde a zăcut trupul lui Hristos după moarte şi unde a înviat. Rugăciunea în Sfântul Mormânt este pentru mine un moment foarte sfânt, într-un loc foarte sfânt. De aici a înviat cu slavă Domnul şi de aici s-a răspândit Lumina în lume. Apostolul Ioan scrie în primul capitol al Evangheliei sale că Iisus este «Lumina lumii». Îngenunchind în faţa acestui loc unde El a înviat din morţi, suntem aduşi în imediata  apropiere a slăvitei Sale Învieri. Cato­li­cii şi protestanţii numesc Biserica aceasta Biserica Sfântului Mormânt. Noi o numim Biserica Învierii. Învierea este pentru creştinii ortodocşi centrul cre­dinţei. Prin Învierea Lui, Hristos a câştigat victoria finală asupra morţii: nu doar asu­pra morţii Sale, ci şi asupra morţii celor ce sunt aproape de El. Nu cred că este o întâmplare că Focul Sfânt apare exact pe locul acesta. La Ma­tei (28, 3) se spune că atunci când Domnul a înviat din morţi, a venit un înger îmbrăcat într-o lumină înfri­coşătoare. Cred că lumina care a învăluit în­gerul, la Învierea Domnului, este aceeaşi cu lumina care apare miraculos în fiecare Sâm­bătă de Paşti. Hristos vrea să ne rea­mintească că Învierea Sa este o realitate, nu doar un mit…
Îmi găsesc drumul prin întuneric în camera interioară, unde cad în genunchi. Aici spun anu­mite rugăciuni, care ne-au fost trans­mise de-a lungul secolelor şi după aceea aştept. Câ­teo­dată aştept câteva minute, dar în mod obişnuit minunea se întâmplă imediat du­pă ce am spus rugăciunile. Din mijlocul pie­trei pe care a fost culcat Iisus se revarsă o lumină nedefinită, în mod normal cu o tentă albăstrie, dar culoarea se poate schimba şi poate lua multe nuanţe. Nu poate fi descrisă în cuvinte omeneşti. Lumina răsare din piatră, ca şi ceaţa care se ridică deasupra unui lac. Piatra pare a fi acoperită de un nor, dar este Lumină. Lumina se comportă diferit în fiecare an. Uneori acoperă toată piatra, alteori luminează tot Mormân­tul, aşa încât oamenii de afară văd Mormân­tul plin de lumină. Lumina nu arde. Nicioda­tă nu mi-am ars barba în toţi cei 16 ani de când sunt Patriarh al Ierusalimului şi am primit Focul Sfânt. Lumina are altă consistenţă, diferită de lumina focului care arde în candelă. La un moment dat, Lumina se înalţă şi formează o coloană în care focul este de natură diferită, aşa că pot aprinde lumânările mele de la ea…”

Mărturiile vechilor hrisoave
Problema autenticităţii Sfintei Lumini a preocupat şi preocupă încă multă lume, cazul lui Niels Christian Hvidt fiind doar u­nul ceva mai pregnant. Mulţi cred că feno­menul nu este altceva decât o înşelătorie, o “capodoperă” de propagandă ortodoxă. Unii pretind că Patriarhul ar avea o sursă de foc în interiorul Mormântului, că ar exista o lampă cu ulei care arde în Sfântul Mor­mânt etc. Toate a­ces­te îndoieli sunt spulberate de acti­vităţile autorităţilor, care, înainte de eve­niment, controlează cu scrupulozitate Sfân­tul Mormânt. Dacă miile de declaraţii independen­te ale pe­lerinilor contemporani, ale căror lu­mânări se aprind instantaneu în Biserica Învierii, nu impresionează, minunea poate fi urmărită şi de-a lungul secolelor, în relatările despre Þara Sfân­tă, începând încă din secolul 4. O descrie, pe la 1106-1107, stareţul rus Daniel. Povesteşte despre ea cronicarul Gautier Vi­nisauf, la 1187, când sarazinii, comandaţi de sultanul Aladin, au cuce­rit Ierusalimul. În acel an, sultanul însuşi se zice că a fost martor la această minune şi s-a tulburat foarte după ce, stingând de trei ori candela aprinsă de Sfânta Lumină, aceasta s-a reaprins de fiecare dată de la sine. În 1579, în timpul sultanului Murad al IV-lea, ortodocşii nu au avut bani să plătească turcilor care ocupau Ierusalimul taxa de intrare în Biserica Învierii. Atunci armenii i-au mituit pe turci şi au intrat în Biserică, sperând să primească doar ei Lumina Sfântă. Dar lucrul acesta nu s-a întâmplat. Afară, unde se rugau orto­docşii, un fulger a lovit dintr-o dată năpraznic mijlocul coloanei de marmură din incinta curţii interioare a Bisericii şi a crăpat-o, iar din fisura formată a ţâşnit Sfânta Lumină care a aprins lumânarea Patriarhului ortodox al Ierusali­mului, Sofronie al IV-lea.

Mărturia… unei camere video
Un lucru cu totul deosebit s-a petrecut în 1996, când pentru prima dată în istoria Sfintei Lumini, momentul aprinderii unei lumânări a fost surprins de o cameră video. Iată ce spune Niels Christian Hvidt despre aceasta: “Domnul Nabdiel [un inginer din Bethleem – n. n.] a fost prezent la ceremonia Focului Sfânt încă din copilărie. În 1996, a fost rugat să filmeze ceremonia de la balconul Bisericii Învierii. Cu el la balcon erau o călugăriţă şi încă 4 credincioşi. Călugăriţa stă­tea în dreapta domnului Nab­diel. Pe video se vede cum fil­mea­ză mulţimile de jos. La un moment dat, toate luminile se sting. Este momentul în care Patriarhul intră în Mormânt. În timp ce Patriar­hul este încă înăuntrul Mor­mântului, se aude un strigăt de surpriză de la călugăriţa care stătea lângă Nabdiel. Camera se clatină şi se aud voci agitate… O lumânare mare ţinută în mână de călu­găriţa rusă ia foc în faţa tuturor acestor oameni, înainte ca Patri­arhul să iasă din Mormânt. Camera se întoar­ce spre dreapta, unde era agitaţie, şi surprinde momentul aprinderii lumânării”.

Satisfăcându-i curiozitatea, Arhiepiscopul Tiberias Alexios, întâlnit de Neils Christian Hvidt la Ierusalim, îi explică acestuia de ce o minune nu poate fi propriu-zis dovedită: “Credinţa este necesară pentru ca minunea să aducă roade în viaţa unei persoane şi fără această credinţă nu există, în sens strict, nici o minune. Adevărata minune în tradiţia ortodoxă are doar un scop: să împărtă­şeas­că Duhul lui Dumnezeu în creaţie, iar Dum­nezeu nu Îşi împărtăşeşte Duhul fără asentimentul liber, prin credinţă, al creaturilor Sale. De aceea, nu poate exista minune fără credinţă”.