Răstignirea
Share

Jertfa a început deja în Grădina Ghetsimani. Iisus Hristos, după ce şi-a dat trupul spre mâncare şi sângele spre băutură la Cina cea de Taină, îi aduce pe ucenici pe Muntele Măslinilor. şi luându-i cu El pe trei dintre aceştia, cei mai apropiaţi, i-a pus să vegheze, iar El s-a îndepărtat, spre a se ruga. şi iată că, rugându-se, suferinţa Îi este atât de mare încât “sudoarea Lui s-a făcut ca picăturile de sânge” (Luca 22, 44). Această sudoare de sânge, în care unii au văzut o minune, şi pe care alţii au socotit-o doar simbolică, este totuşi pe deplin explicabilă medical: este hematridesa – un fenomen rar, ce se petrece în condiţii cu totul speciale, respectiv o mare slăbiciune fizică, însoţită de o zguduire morală cauzată de o emoţie adâncă sau de o mare frică.
Au urmat prinderea şi parodia de proces. Nu voi insista pe expunerea procesului ca atare (am făcut-o altădată), ci doar pe elementele executorii. Temându-se de mulţimea dezlănţuită, Pilat L-a luat pe Iisus şi L-a biciuit. Soldaţii din gardă Îl duc în pretoriu şi cheamă în ajutor întreaga cohortă (în definitiv, distracţiile sunt rare în această ţară de ocupaţie), deşi Iisus Îşi arătase adesea simpatia pentru militari (să ne gândim, bunăoară, la episodul cu sluga sutaşului).
Iată-L legat gol de o coloană din tindă. Braţele Îi sunt trase în sus şi încheieturile Îi sunt legate de vârful stâlpului. Flagelarea se face cu biciul împletit din mai multe curele, pe care sunt legate, în apropiere de extremitatea liberă, câte două bile de plumb sau nişte oscioare dure (echivalentul „pisicii cu nouă cozi” – instrument de tortură folosit mai târziu în Marina britanică). Numărul loviturilor este stabilit de legea evreiască la 39. Biciuirea, deşi crudă, ar fi fost dictată de Pilat tocmai din dorinţa de a-L salva pe Iisus: spera că evreilor li se va face milă de El dacă-L vor vedea maltratat astfel şi vor fi de acord să-I dăruiască viaţa. Tot în acest scop, Îl conduce pe Iisus, pe cap cu o coroană de spini şi înveşmântat într-o mantie purpurie, în faţa palatului, strigând patetic mulţimii: Ecce Homo (“Iată Omul!”). Strădania s-a dovedit însă zadarnică. Într-una dintre cele mai dramatice scene din Noul Testament, procuratorul roman a încercat de două ori să lupte pentru salvarea vieţii lui Iisus, însă mulţimea, asmuţită de mai marii Sinagogii, striga fără înduplecare: “Răstigneşte-L!”, “Să fie răstignit!”.
Ajungem astfel la descrierea unuia dintre cele mai înfricoşătoare moduri de execuţie pe care mintea omenească le-a inventat vreodată: răstignirea. Scopul ei era moartea înceată şi chinuitoare, prin sufocare şi contracţii musculare dureroase, putând să dureze de la câteva ceasuri la zile întregi. Obiceiul străvechi reclama ca vinovatul să-şi ducă singur crucea la locul execuţiei. Iisus s-a poticnit de 3 ori şi a căzut la pământ, pentru ca, în final, epuizat complet, să nu mai poată merge mai departe. Atunci a fost oprit ţăranul Simon din Cirene, care tocmai se întorcea din ţarină, şi l-au obligat să poarte crucea pe Golgota, unde era locul execuţiei.
Cum se petrecea efectiv răstignirea? Condamnatul era fixat cu piroane de crucea întinsă pe pământ şi apoi ridicat, deşi unii cred că nu era exclusă nici legarea cu ajutorul scărilor, după montarea verticală a crucii. Cuiul era bătut, se pare, între primul şi al doilea rând de oase carpiene, unde numeroase ligamente puternice unesc aceste oase. Cercetătorii moderni cred că prin această modalitate de batere a cuiului era atins un nerv deosebit de sensibil, ce provoacă dureri îngrozitoare şi contracţia degetului mare.
Braţele i-au fost bătute sub un unghi de 90 de grade faţă de axul corpului, cutia toracică mărindu-şi astfel capacitatea, iar muşchii ei, ca şi cei ai braţelor, se încordau la maximum. Ca urmare a întinderii îndelungate a braţelor, are loc o contracţie neobişnuită a diafragmei, ducând la sufocare şi învineţire: cianoza. Totul este urmat de o stare foarte dureroasă, numită tetanizare, asemănătoare cu starea bolnavului de tetanos. În cele din urmă, corpul se frânge, respiraţia devine tot mai anevoioasă, muşchii primesc din ce în ce mai puţin oxigen; temperatura mărită şi transpiraţia abundentă sunt urmate de rigiditatea finală.
De ce, uneori, călăii, spre a grăbi moartea, spărgeau cu ciocane mari fluierele picioarelor celor crucificaţi? Pentru că aceştia, ţintuiţi pe cruce, în lupta lor disperată pentru aer, îşi schimbau în permanenţă poziţia, mutând greutatea corpului din mâini în picioare, şi invers; este evident, o dată sparte oasele picioarelor, moartea venea mai repede. În cazul lui Iisus n-a mai fost însă nevoie de această procedură, căci murise deja atunci când L-au cercetat. Numai că unul dintre ostaşi I-a împuns coasta cu suliţa (Ioan 19, 34): era, se zice, un centurion pe nume Cassius Longinus, cu ochi slabi şi saşii, prilej permanent de amuzament pentru tovarăşii săi; el a ridicat lancea cu ambele mâini şi a înfipt-o adânc, cu o lovitură oblică, în partea dreaptă, spre a dovedi celor din jur, care stăruiau să I se aplice procedura cu zdrobitul oaselor, că Iisus era deja mort. Sau – ne gândim noi azi – va fi fost tot o procedură-standard de constatare a decesului? Evanghelistul spune mai departe: “şi îndată a ieşit sânge şi apă” (Ioan 19, 34). Asta ar putea însemna că vârful lăncii a trecut prin inimă, sângele curgând din auricul şi apa ieşind din pericard – dovadă de netăgăduit a sucombării. (Sângele şi apa ar fi tâşnit pe faţa lui Cassius Longinus, această “spălare” având un efect asemănător cu cel al apei botezului: harul l-a umplut imediat, iar ochii i s-au vindecat!)
Toate aceste aspecte, atestate istoric şi validate ştiinţific, nu fac decât să întărească şi mai mult veridicitatea relatărilor evanghelice, care-şi vădesc încă o dată precizia şi realismul, cutremurându-ne până la sfârşitul veacurilor şi făcându-ne etern solidari cu suferinţa răscumpărătoare a Marelui Răstignit.