Jertfa a în­­ce­­put deja în Gră­dina Ghetsi­mani. Iisus Hristos, după ce şi-a dat trupul spre mâncare şi sângele spre băutură la Cina cea de Taină, îi aduce pe ucenici pe Muntele Măslinilor. şi luându-i cu El pe trei dintre aceştia, cei mai apropiaţi, i-a pus să vegheze, iar El s-a îndepărtat, spre a se ruga. şi iată că, rugându-se, suferinţa Îi este atât de mare încât “sudoarea Lui s-a făcut ca picăturile de sânge” (Luca 22, 44). Această sudoare de sânge, în care unii au văzut o minune, şi pe care alţii au socotit-o doar simbolică, este totuşi pe deplin explicabilă medical: este hematridesa – un fenomen rar, ce se petrece în condiţii cu totul specia­le, respectiv o mare slăbiciune fi­zică, înso­ţi­tă de o zguduire morală cauzată de o emo­ţie adâncă sau de o mare frică.
Au urmat prinderea şi parodia de proces. Nu voi insista pe expunerea procesului ca atare (am făcut-o altădată), ci doar pe elementele executorii. Temându-se de mulţi­mea dezlănţuită, Pilat L-a luat pe Iisus şi L-a biciuit. Soldaţii din gardă Îl duc în pretoriu şi cheamă în ajutor întreaga cohortă (în defi­ni­tiv, distracţiile sunt rare în această ţară de ocupaţie), deşi Iisus Îşi arătase adesea sim­pa­tia pentru militari (să ne gândim, bună­oa­ră, la episodul cu sluga sutaşului).
Iată-L legat gol de o coloană din tindă. Braţele Îi sunt trase în sus şi încheieturile Îi sunt legate de vârful stâl­pu­lui. Fla­ge­la­rea se fa­ce cu biciul îm­pletit din mai multe curele, pe care sunt legate, în apropiere de extre­mi­tatea liberă, câte două bile de plumb sau nişte oscioare du­re (echivalentul „pi­sicii cu nouă cozi” – in­strument de tortură folosit mai târziu în Marina britanică). Numărul loviturilor este stabilit de legea evreiască la 39. Biciuirea, deşi crudă, ar fi fost dictată de Pilat tocmai din dorinţa de a-L salva pe Iisus: spera că evre­i­lor li se va face mi­lă de El da­că-L vor ve­dea maltratat ast­fel şi vor fi de acord să-I dăru­ias­că viaţa. Tot în a­cest scop, Îl con­du­­ce pe Iisus, pe cap cu o co­roa­nă de ­spini şi înveşmântat într-o man­tie pur­­purie, în faţa palatului, strigând patetic mul­ţimii: Ecce Homo (“Iată Omul!”). Stră­da­nia s-a dovedit însă zadarnică. Într-una dintre cele mai dramatice scene din Noul Tes­ta­ment, procuratorul roman a încercat de două ori să lupte pentru salvarea vieţii lui Iisus, însă mulţimea, asmuţită de mai marii Sinagogii, striga fără înduplecare: “Răstigneşte-L!”, “Să fie răstignit!”.
Ajungem astfel la descrierea unuia dintre cele mai înfricoşă­toare moduri de execuţie pe care mintea ome­neas­că le-a in­ven­tat vreodată: răs­tig­nirea. Sco­pul ei era moar­tea în­cea­tă şi chi­nui­toa­re, prin su­focare şi con­trac­ţii musculare dure­roa­se, putând să dureze de la câteva ceasuri la zile întregi. Obiceiul străvechi reclama ca vinovatul să-şi ducă singur crucea la locul execuţiei. Iisus s-a poticnit de 3 ori şi a căzut la pământ, pentru ca, în final, epuizat complet, să nu mai poată merge mai departe. Atunci a fost oprit ţăranul Simon din Cirene, care tocmai se întorcea din ţa­rină, şi l-au obligat să poarte crucea pe Gol­gota, unde era locul execuţiei.
Cum se petrecea efectiv răstignirea? Con­dam­natul era fixat cu piroane de crucea întinsă pe pământ şi apoi ridicat, deşi unii cred că nu era exclusă nici legarea cu ajutorul scărilor, după montarea verticală a crucii. Cuiul era bă­tut, se pare, între primul şi al doi­lea rând de oase carpiene, unde numeroase ligamente pu­ternice unesc aceste oase. Cercetătorii mo­derni cred că prin această modalitate de batere a cuiului era atins un nerv de­o­se­bit de sensibil, ce pro­voacă dureri în­gro­zitoare şi con­trac­ţia degetului mare.
Braţele i-au fost bătute sub un unghi de 90 de grade faţă de axul corpului, cutia toracică mărin­du-şi astfel capacitatea, iar muşchii ei, ca şi cei ai braţelor, se încordau la maximum. Ca ur­mare a întinderii îndelungate a braţelor, are loc o contracţie neobişnuită a diafragmei, ducând la sufocare şi învineţire: cianoza. To­tul este urmat de o stare foarte dureroasă, nu­mită tetanizare, asemănătoare cu starea bol­navului de tetanos. În cele din urmă, corpul se frânge, respiraţia devine tot mai ane­vo­ioasă, muşchii primesc din ce în ce mai pu­ţin oxigen; temperatura mărită şi transpira­ţia abun­dentă sunt urmate de rigiditatea finală.
De ce, uneori, călăii, spre a grăbi moar­tea, spărgeau cu ciocane mari fluierele picioa­re­lor celor crucificaţi? Pen­­tru că aceştia, ţintuiţi pe cru­ce, în lupta lor dispe­rată pentru aer, îşi schim­bau în permanen­ţă poziţia, mutând greutatea corpului din mâini în picioare, şi invers; este evident, o dată spar­te oasele picioa­re­lor, moartea venea mai repede. În cazul lui Iisus n-a mai fost însă nevoie de această procedură, căci murise deja atunci când L-au cer­cetat. Nu­mai că unul dintre ostaşi I-a împuns coas­ta cu suliţa (Ioan 19, 34): era, se zice, un centurion pe nume Cas­sius Lon­ginus, cu ochi slabi şi saşii, pri­lej permanent de amu­zament pentru to­varăşii săi; el a ri­dicat lancea cu ambele mâini şi a înfipt-o a­dânc, cu o lo­­vitură o­bli­că, în par­­tea dreap­­tă, spre a do­vedi ce­lor din jur, care stă­ru­iau să I se aplice procedura cu zdrobitul oa­selor, că Iisus era deja mort. Sau – ne gândim noi azi – va fi fost tot o procedură-standard de constatare a decesului? Evan­ghe­listul spune mai departe: “şi îndată a ieşit sânge şi apă” (Ioan 19, 34). Asta ar putea însemna că vârful lăncii a trecut prin inimă, sângele curgând din auricul şi apa ieşind din pericard – dovadă de netăgăduit a sucom­bă­rii. (Sân­gele şi apa ar fi tâş­nit pe faţa lui Cas­sius Lon­ginus, această “spă­la­re” având un efect ase­mă­nă­tor cu cel al apei bo­tezului: harul l-a um­plut imediat, iar ochii i s-au vindecat!)
Toate aceste aspec­te, atestate istoric şi va­lidate ştiinţific, nu fac decât să întărească şi mai mult veridicita­tea relatărilor evan­ghelice, care-şi vădesc încă o dată precizia şi realismul, cutremurându-ne până la sfârşitul veacu­ri­lor şi făcându-ne e­tern solidari cu suferin­ţa răscumpărătoare a Marelui Răstignit.