Tot timpul treceam val-vârtej prin aşe­zările dintre Roman şi Fălticeni. Ţinta era, evident, miezoasa Bucovină, cu mâ­năs­tirile şi cu călugării care i-au purtat fai­ma peste mări şi ţări. Începând însă cu vara trecută, am sesizat (din păcate, cu mare întârziere) silueta unei mari bi­serici, aşezată pe cuşma unui deal. De fie­care dată spuneam în sinea mea: „Ce loc şi-au ales monahii pentru a aşeza o mâ­năstire!”. Gândeam acest lucru pentru că puteai întrezări cu puterea ima­ginaţiei vân­turile iernii care spulberă frun­tea dea­lului, sau soarele verii care dogo­reş­te totul în cale. De fiecare dată, însă, un in­cident – mai mare sau mai mic – mă fă­cea să mă opresc din goana maşinii, exact în dreptul măreţei construcţii. Până când, la a nu ştiu câta trecere pe la poalele costişei cu pricina, am decis să cotesc şi să iau drumul pieptiş. şi n-am regretat…

De aici, de sus, ţa­ra Moldovei, cu mun­ţii săi albăstrii din zare, se vede perfect. Parcă Dumnezeu o ţine în palmele Sale pietroase, făcute că­uş. Nimic nu răzbate din agitaţia civilizaţiei (şi ţineţi cont, la doar câteva minute de abatere din şoseaua principală), în afară de un stâlp de telefonie mobilă, care face con­cu­renţă neloială turlelor bisericii mari. şuie­ratul subţire al vântului, un lătrat îndepărtat de câine, zgomotele înfundate ale incintei. O incintă în lucru, în şantier. Dar un lucru discret, atent la ritmul rugăciunii călugăreşti.
De fapt, lucrul a început aici în 1996, când o mână de călugări a decis că trebuie să ridice a treia oară – pe locul acesta bine­cu­vântat – o vatră de rugăciune. Aici, pe raza comunei Roşiori, comuna Forăşti, jud. Su­cea­va, a existat un schit cu hramul Sfinţii Voievozi, care a funcţio­nat între anii 1800-1820. Din motive care ţin de rău­tatea vremurilor şi de ne­vred­nicia oamenilor, schi­tul ajunge în paragină, dar Dum­ne­zeu a hotărât să „re­des­chi­dă dosarul”. Aşa se face că prin anii ‘30 ai secolului trecut, un călugăr de la Mânăstirea Neamţului, ajun­gând în aceste locuri, face o descoperire uluitoare: în poiană, ridicând cu greutate piciorul Sfintei Mese care încă se mai vedea dintre ruinele altarului, găseşte o candelă care ardea! şi asta, după mai bine de 100 de ani! Consi­de­rând, pe bună drep­ta­te, semnul de la Dumnezeu, bunul părinte nem­ţean Gamaliil s-a apucat de rezidirea ve­chiului schit, lucrare dificilă, care s-a în­tins între anii 1934-37; noul hram a fost Schimbarea la Faţă, alegere perfect înteme­ia­tă, date fiind condiţiile reînfiinţării aşeză­mântului.
Schitul cade din nou în surpare, războiul şi venirea comuniştilor împiedicând continu­a­rea rugăciunii în aceste locuri. Până prin anii ‘60, locuitorii s-au mai îngrijit de ruinele sfinte, plantând de jur-împrejur salcâmi. În acei ani, însă, necredincioşii au început să devasteze locul. Bunăoară, un tractorist a încercat să ia cu el, trasă de lama plugului, Sfânta Masă a altarului. Nu i-a reuşit acest act samavolnic, iar omul şi-a pierdut şi viaţa la scurt timp după aceea. Sfânta Masă a fost găsită, aproape întreagă, şi va fi pusă la locul ei în noua biserică, după sfinţire.
După 1989 (mai exact, aşa cum spu­neam la început, în 1996) au început lu­cră­ri­le de reconstruire a vechiului schit, iată, ­a treia oară! Hramul nou ales este Sfântul Mina, sfânt ţinut la mare evlavie de poporul dreptcredincios. De ce? Pentru că acest sfânt, cu obârşia în ţara Egiptului (unde are printre creştinii de acolo – copţii – o cinstire deosebită), este grabnic ajutător. Este cel care îi ocroteşte pe păgubiţi, pe cei nedrep­tăţiţi în procese, pe cei furaţi, pe cei cărora li s-a făcut o mare strâmbătate. Dar şi pe cei care au pierdut un obiect important, sau de valoare. De ace­ea, în fiecare zi, aici se ci­teş­te Aca­tistul Sfân­tu­lui Mare Mu­ce­nic Mina, iar toţi cei ca­re au tre­bu­in­ţă de aju­to­rul Sfân­tu­lui au o şan­să de a găsi re­zol­va­rea pro­ble­­mei lor.
Pe lân­gă acest ne­ste­mat du­hov­ni­cesc, aici se află o ra­clă cu moaş­te ale Sfin­ţilor Va­si­le, Gheor­ghe, Ha­ra­lam­bie, Flo­rian, Gli­che­rie, Modest şi Ermoghen. Pe lângă acestea şi pe lângă moaştele Sf. Mina, credincioşii se pot închina la o părticică din Lemnul Sfintei Cruci, precum şi la Acope­ră­mântul Sf. M. Mc. Mina, adus chiar din Egipt.
Stareţul aşezământului este părintele Varnava Ene, călugăr încrezător în lucrarea Domnului şi în ocrotirea Sf. Mina. Căci nu­mai cu această încredere (şi încredinţare!) te poţi apuca de un lucru de asemenea pro­porţii, pe coordonatele bunului gust (şi simţ) perfect aşezate în realitatea canonică şi dog­matică a Ortodoxiei româ­neşti actuale. Un exemplu îl constituie ico­nostasul, care deşi nu este încă montat în biserica mare, se anunţă deja ca o piesă de rezistenţă a aces­tei vetre de rugăciune con­tinuă. Sau bal­dachinul care adăposteşte moaştele Sf. Mina, sculptat în lemn, cu mare măiestrie.
De bună seamă, lipsurile sunt la tot pa­sul. Din acest motiv, prin încredinţarea pă­rin­telui stareţ, lansăm un apel tuturor celor care pot ajuta sub orice formă sfânta mâ­năstire cu un hram atât de rar, apar­ţinând unui sfânt mucenic atât de puternic lucrător. şi, pentru a-l cita pe părintele stareţ Varnava, „Sfântul Mina va fi sfântul secolului”.