Aiud: Râpa robilor
Share

„S-a construit acest monument, început la 28 octombrie 1992, terminat la 14 septembrie 1999, pentru cinstirea memoriei deţinuţilor politici morţi în timpul regimului comunist în închisoarea Aiud şi în închisorile unde nu s-au înălţat memoriale, iar numele lor nu au fost săpate în piatră, pentru aducere aminte. Doamne, primeşte jertfa!”.
“La Aiud, loc de întemniţare şi exterminare, comuniştii au îngropat, în cimitirul denumit de localnici «Râpa Robilor», elita rezistenţei româneşti. Înmormântarea deţinuţilor se făcea noaptea, pe întuneric, fără să li se pună cruce la căpătâi. Aici, unde morţii sunt neidentificaţi, de multe ori azvârliţi în gropi comune, numai crucile acestui monument le vor veghea somnul”, suna anunţul sobru al inginerului Gheorghe Brahonschi, în 1992, când s-au început, fără nici un sprijin official, lucrările la cel mai de seamă monunent închinat victimelor rezistenţei anticomuniste din România.
Crucea suferinţei româneşti
Dominând „Râpa Robilor”, în a cărei poală, pe gropile celor ucişi în temniţe, comunismul amenajase… cocini de porci, masivul edificiu memorial ridicat între 1992-1999 (şi încă nefinisat în întregime) te face să te cutremuri dinaintea profundei lui semnificaţii, deopotrivă creştine şi naţionale: două rânduri de cruci mai mici, îngemănate, poartă pe braţele lor interioare o cruce uriaşă, crucea suferinţei româneşti. În interior, pe pereţii incintei-capelă, de-a lungul treptelor care coboară spre Sfânta Masă a Altarului, străjuiesc plăcile de marmură albă pe care sunt înscrise numele deţinuţilor politici morţi în închisoare. Pereţii capelei n-au fost destul de încăpători pentru a cuprinde toate plăcile cu nume (au fost mii de morţi!), drept care o parte au fost montate în osuarul alăturat. Listele sunt însă incomplete. Instituţiile „abilitate” ale statului nu au catadicsit nici până azi să desferece arhivele şi să aducă la cunoştinţa naţiunii române numele tuturor celor morţi sub prigoana comunistă, ba chiar au obstrucţionat repetatele tentative în acest sens ale supravieţuitorilor, dovedind mai degrabă o complicitate pasivă cu foştii opresori. Această tristă şi gravă „conspiraţie a tăcerii” se vădeşte şi în aceea că, aşa cum am putut constata la faţa locului, aiudenii înşişi n-au habar de semnificaţia monumentalului memorial apărut în coasta urbei, ba mulţi dintre ei îi şi ignoră existenţa…
Memorial şi biserică
În ziua Înălţării Sfintei Cruci, la 14 septembrie 2000, a avut loc slujba de sfinţire a mausoleului de la Aiud, săvârşită de Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, împreună cu un sobor de preoţi ortodocşi şi greco-catolici, toţi trecuţi pe la Aiud şi prin alte temniţe comuniste. Asistenţa a fost numeroasă (supravieţuitori ai temniţelor, urmaşi ai celor căzuţi, feţe bisericeşti, oameni de presă şi de cultură etc.), dar din nefericire n-au putut fi de faţă şi cei ce şi-au pus tot sufletul la temelia impunătorului memorial: iniţiatorul proiectului, deţinut politic timp de 17 ani, inginerul Gheorghe Brahonschi (m. 1997), şi autorul proiectului, arhitectul Anghel Marcu (m. 1998). După dispariţia celor doi, cea care a vegheat finalizarea lucrărilor, cu sprijinul filialelor din Sibiu şi Alba ale Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, a fost d-na Maria Brahonschi, văduva lui Gh. Brahonschi, la rândul său trecută prin închisorile politice de femei.
În cuvântul rostit cu acel prilej, Î. P. S. Bartolomeu a spus, între altele: „Iată, am venit să sfinţesc acest prestol realizat prin grija deosebită a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Sibiu. […] Şi am făcut sfinţirea după ritualul întreg, socotind că este bine ca această masă să nu fie doar un simbol, un jertfelnic pe care să se oficieze doar parastase, ci, cel puţin din când în când, să se săvârşească pe ea şi Sfânta Liturghie. Pentru aceasta este nevoie de o sfinţire specială. În piciorul Sfintei Mese am aşezat Sfinte Moaşte ale unui martir – în acest loc al martirajului – şi documentul care s-a citit în faţa frăţiilor voastre, şi care rămâne aici, sub pecete, atât cât va dura acest jertfelnic şi cât va dura acest monument“. „În numele lui Dumnezeu şi în numele morţilor noştri, vă mulţumesc tuturor celor ce aţi jertfit şi aţi ridicat acest monument memorial, celor ce aţi zidit acest jertfelnic pe care astăzi s-a săvârşit, pentru întâia oară, Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur”, a încheiat Înalt Prea Sfinţia Sa cuvântul arhieresc de după slujbă.
De veghe la Râpa Robilor
Aşadar, monumentul de la Râpa Robilor nu este doar „mormânt al celor fără de morminte” şi simbol al rezistenţei jertfelnice împotriva comunismului, ci o adevărată biserică a „celor prigoniţi pentru dreptate”, aşa cum stă scris pe frontispiciu, „că a lor este împărăţia cerurilor”. Dar pentru ca în acest sfânt locaş Liturghia să nu fie oficiată numai „din când în când”, o altă figură luminoasă a Bisericii strămoşeşti, Protosinghelul Iustin Pârvu de la Petru-Vodă (fost deţinut politic, ca şi ierarhul de la Cluj), a luat iniţiativa construirii, alături de mausoleu, a unei clădiri-anexă, cu menire de „arhondaric”, în care, după spusa cuviosului stareţ, „vor locui zi de zi, cu binecuvântarea noastră, după rânduiala călugărească, câţiva tineri călugări ai sfintei noastre mănăstiri, ce se vor îngriji de mausoleu şi de mormintele de la Râpa Robilor, slujind zilnic slujbele şi rugăciunile de pomenire a celor ce şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi pentru neamul românesc”. Clădirea-anexă a fost terminată în acest an, dar veghetorii permanenţi n-au apucat încă să se instaleze în ea. Cutare preot din vecinătate este îngrijorat că permanentizarea unui astfel de aşezământ mănăstiresc i-ar face… concurenţă. D-l Tudor Stănescu (fost deţinut politic, trecut pe la Piteşti şi Aiud), care acum supraveghează ansamblul memorial, ne explică însă că soluţia propusă de Părintele Iustin este totuşi singura care poate asigura buna pază şi întreţinere a monumentului, precum şi cinstirea cuviincioasă a martirilor, altminteri totul riscând să rămână de izbelişte o dată cu trecerea vremii.
De la Mărăşeşti la Aiud
D-l Gabriel Constantinescu (veteran de război şi fost deţinut politic), directorul publicaţiei sibiene Puncte cardinale, ne luminează până la capăt asupra semnificaţiei complexe a mausoleului, printr-o interesantă comparaţie cu cel de la Mărăşeşti, dar ne rezumă şi o anume amărăciune pe care o resimt din ce în ce mai mult toţi supravieţuitorii luptei anticomuniste, atâţi câţi au mai rămas: „Concepţia arhitecturală a Mausoleului de la Aiud este comparabilă cu cea care i-a însufleţit pe autorii Mausoleului de la Mărăşeşti, înălţat în memoria celor ce au căzut pentru înfăptuirea României Mari. Dar spre deosebire de Mausoleul de la Mărăşeşti, care glorifică victoria şi pe cei ce au dobândit-o cu sacrificiul vieţii lor, Memorialul de la Aiud este închinat suferinţei. Un templu al durerii, în care cele şapte perechi de cruci îngemănate simbolizează martiriul fraţilor de luptă – fraţi prin moarte, nu prin naştere. Deasupra lor se întinde crucea grea a destinului unui neam care a îndurat timp de o jumătate de secol umilinţele şi suferinţele celei mai cumplite tragedii istorice a secolului 20: teroarea comunistă. Ca şi la Mărăşeşti, Mausoleul de la Aiud a fost conceput atât ca locaş de închinăciune şi de reculegere, cât şi ca necropolă pentru osemintele celor căzuţi. Dar, în timp ce pentru a ajunge la osuarul de la Mărăşeşti, trebuie să urci, urcuş care simbolizează drumul spre victorie, la Aiud trebuie să cobori treptele suferinţei. În osuarul de la Mărăşeşti se odihnesc rămăşiţele pământeşti a 100.000 de ostaşi români. România Mare a ştiut să-şi cinstească eroii! Osuarul de la Aiud este însă gol. Nici România lui Ion Iliescu, nici cea a lui Emil Constantinescu, nici cea a lui Traian Băsescu nu s-au învrednicit să identifice locurile unde au fost azvârliţi fără cruce cei morţi în temniţele şi în lagărele de muncă ale celui mai criminal regim politic din istorie”.