„S-a construit acest monument, în­ceput la 28 octombrie 1992, terminat la 14 septembrie 1999, pentru cinstirea memo­riei deţinuţilor politici morţi în timpul regimului comunist în închisoa­rea Aiud şi în închisorile unde nu s-au înălţat memoriale, iar numele lor nu au fost săpate în piatră, pentru aducere aminte. Doamne, primeşte jertfa!”.

“La Aiud, loc de întemniţare şi exterminare, comuniştii au îngropat, în cimiti­rul denumit de localnici «Râpa Robi­lor», elita rezistenţei româneşti. Înmormântarea deţinuţilor se făcea noaptea, pe întune­ric, fără să li se pună cruce la căpătâi. Aici, unde mor­ţii sunt neidentificaţi, de multe ori azvârliţi în gropi comune, numai crucile acestui monument le vor veghea somnul”, suna anunţul sobru al inginerului Gheorghe Brahonschi, în 1992, când s-au început, fără nici un sprijin official, lucrările la cel mai de seamă monunent închinat victimelor rezistenţei anticomuniste din România.

Crucea suferinţei româneşti
Dominând „Râpa Robilor”, în a cărei poală, pe gropile celor ucişi în temniţe, comunismul amenajase… cocini de porci, masivul edificiu memorial ridicat între 1992-1999 (şi încă nefinisat în întregime) te face să te cutremuri dinaintea profundei lui semnificaţii, deopotrivă creştine şi naţionale: două rânduri de cruci mai mici, îngemănate, poartă pe braţele lor interioare o cruce uriaşă, crucea suferinţei româneşti. În interior, pe pereţii incintei-capelă, de-a lungul treptelor care coboară spre Sfânta Masă a Altarului, străjuiesc plăcile de marmură albă pe care sunt înscrise numele deţinuţilor politici morţi în închisoare. Pereţii capelei n-au fost destul de încăpători pentru a cuprinde toate plăcile cu nume (au fost mii de morţi!), drept care o parte au fost montate în osuarul alăturat. Listele sunt însă incomplete. Instituţiile „abilitate” ale statului nu au catadicsit nici până azi să desferece arhivele şi să aducă la cunoştinţa naţiunii române numele tuturor celor morţi sub prigoana comunistă, ba chiar au obstrucţionat repetatele tentative în acest sens ale supravieţuitorilor, dove­dind mai degrabă o complicitate pasivă cu foştii opresori. Această tristă şi gravă „conspiraţie a tă­cerii” se vădeşte şi în aceea că, aşa cum am pu­tut constata la faţa lo­cului, aiudenii înşişi n-au habar de semnificaţia mo­numentalului memorial apărut în coasta ur­bei, ba mulţi dintre ei îi şi ignoră existenţa…

Memorial şi biserică
În ziua Înălţării Sfintei Cruci, la 14 septembrie 2000, a avut loc slujba de sfinţire a mausoleului de la Aiud, săvârşită de Î. P. S. Bartolomeu Vale­riu Anania, Arhiepiscopul Va­dului, Feleacului şi Clu­­jului, împreună cu un sobor de preoţi ortodocşi şi greco-catolici, toţi trecuţi pe la Aiud şi prin alte tem­niţe comuniste. Asis­tenţa a fost numeroasă (supravieţuitori ai temniţelor, urmaşi ai celor căzuţi, feţe bisericeşti, oa­meni de presă şi de cul­tură etc.), dar din nefericire n-au putut fi de faţă şi cei ce şi-au pus tot sufletul la temelia impu­nătorului memorial: ini­ţiatorul proiectului, deţi­nut politic timp de 17 ani, inginerul Gheorghe Bra­honschi (m. 1997), şi autorul proiectului, arhitectul Anghel Marcu (m. 1998). După dispariţia celor doi, cea care a ve­gheat finalizarea lucră­ri­lor, cu sprijinul filialelor din Sibiu şi Alba ale Aso­cia­ţiei Foştilor Deţinuţi Poli­tici din România, a fost d-na Maria Brahon­schi, văduva lui Gh. Bra­honschi, la rândul său tre­cută prin închisorile politice de ­femei.
În cuvântul rostit cu acel prilej, Î. P. S. Barto­lo­meu a spus, între alte­le: „Iată, am venit să sfin­ţesc acest prestol realizat prin grija deosebită a Asociaţiei Foştilor Deţi­nuţi Politici din Sibiu. […] Şi am făcut sfinţirea după ritualul întreg, socotind că este bine ca această masă să nu fie doar un simbol, un jertfelnic pe care să se oficieze doar parastase, ci, cel puţin din când în când, să se săvârşească pe ea şi Sfân­­ta Liturghie. Pentru aceasta este nevoie de o sfinţire specială. În picio­rul Sfintei Mese am aşe­zat Sfinte Moaşte ale unui martir – în acest loc al mar­tirajului – şi docu­men­tul care s-a citit în faţa frăţiilor voastre, şi care rămâne aici, sub pe­cete, atât cât va dura acest jertfelnic şi cât va dura acest monument“.  „În numele lui Dum­ne­zeu şi în numele morţilor noş­tri, vă mulţu­mesc tu­turor ce­lor ce aţi jertfit şi aţi ri­dicat acest monu­ment me­mo­rial, celor ce aţi zi­dit acest jertfelnic pe care astăzi s-a să­vârşit, pentru întâia oară, Sfânta Litur­ghie a Sfân­tului Ioan Gu­ră de Aur”, a încheiat Înalt Prea Sfinţia Sa cu­vântul arhieresc de după slujbă.

De veghe la Râpa Robilor
Aşadar, monumentul de la Râpa Robilor nu este doar „mormânt al celor fără de mor­minte” şi simbol al rezistenţei jertfelnice îm­potriva comunismului, ci o adevărată biseri­că a „celor prigoniţi pentru dreptate”, aşa cum stă scris pe frontispiciu, „că a lor este împărăţia cerurilor”. Dar pentru ca în acest sfânt locaş Liturghia să nu fie oficiată numai „din când în când”, o altă figură luminoasă a Bisericii strămoşeşti, Protosinghelul Iustin Pârvu de la Petru-Vodă (fost deţinut politic, ca şi ie­rar­hul de la Cluj), a luat iniţia­ti­va con­struirii, alături de mau­soleu, a unei clădiri-ane­xă, cu menire de „arhonda­ric”, în care, după spusa cu­viosului stareţ, „vor locui zi de zi, cu binecuvântarea noas­tră, după rân­duiala călugărească, câţiva tineri călugări ai sfintei noastre mănăstiri, ce se vor îngriji de mausoleu şi de mormintele de la Râpa Ro­bilor, slujind zilnic slujbele şi rugăciunile de pomenire a celor ce şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi pen­tru nea­mul ro­mâ­nesc”. Clă­direa-anexă a fost termi­nată în acest an, dar ve­ghe­to­rii per­ma­nenţi n-au apu­cat în­că să se insta­le­ze în ea. Cu­tare preot din ve­ci­nătate este în­grijorat că per­ma­nen­tiza­rea unui ast­fel de a­­şe­zământ mă­­năs­ti­resc i-ar fa­ce… con­­cu­ren­ţă. D-l Tudor Stă­nescu (fost de­ţi­nut poli­tic, trecut pe la Pi­teşti şi Aiud), care acum supra­ve­ghea­­ză an­sam­blul me­morial, ne expli­că însă că so­lu­ţia propu­să de Părin­tele Ius­tin este to­tuşi singura care poate asi­gura buna pază şi în­tre­­ţinere a monumen­tu­lui, precum şi cin­stirea cuviincioasă a mar­ti­rilor, alt­minteri totul riscând să rămână de izbe­liş­te o dată cu trecerea vremii.

De la Mărăşeşti la Aiud
D-l Gabriel Con­­stanti­nescu (ve­te­ran de răz­boi şi fost deţi­nut po­litic), di­rectorul pu­blica­ţiei sibi­e­ne Punc­te cardi­na­le, ne lumi­nea­ză până la ca­păt asupra semnifi­ca­ţiei com­­plexe a mau­soleului, printr-o interesantă com­p­araţie cu cel de la Mărăşeşti, dar ne rezumă şi o anume amă­răciune pe care o resimt din ce în ce mai mult toţi supra­vie­ţui­torii luptei anticomu­niste, atâţi câţi au mai rămas: „Concepţia arhitecturală a Mau­soleului de la Aiud este comparabilă cu cea care i-a însufleţit pe autorii Mausoleului de la Mărăşeşti, înălţat în memoria celor ce au căzut pentru înfăp­tuirea României Mari. Dar spre deosebire de Mausoleul de la Mărăşeşti, care glorifică vic­toria şi pe cei ce au dobân­dit-o cu sa­crificiul vieţii lor, Memorialul de la Aiud este închinat suferinţei. Un templu al durerii, în care cele şapte perechi de cruci îngemănate simbo­li­zează martiriul fraţilor de luptă – fraţi prin moarte, nu prin naştere. Deasupra lor se întinde cru­cea grea a desti­nu­lui unui neam care a în­durat timp de o ju­mă­tate de secol umilin­ţele şi suferinţele celei mai cum­pli­te tragedii istorice a secolului 20: te­roa­rea comu­nistă. Ca şi la Mă­ră­şeşti, Mau­soleul de la Aiud a fost conceput atât ca locaş de închinăciune şi de recule­gere, cât şi ca ne­cro­polă pen­tru osemintele celor căzuţi. Dar, în timp ce pentru a ajun­ge la osuarul de la Mărăşeşti, trebuie să urci, urcuş care simbolizează dru­mul spre victorie, la Aiud tre­buie să cobori treptele sufe­rinţei. În osuarul de la Mără­şeşti se odihnesc rămă­şiţele pămân­teşti a 100.000 de os­taşi români. România Mare a ştiut să-şi cinstească eroii! Osuarul de la Aiud este însă gol. Nici România lui Ion Ilies­cu, nici cea a lui Emil Con­stantinescu, nici cea a lui Tra­ian Băsescu nu s-au în­vrednicit să identifice locu­ri­le unde au fost az­vâr­liţi fără cruce cei morţi în tem­niţele şi în lagărele de mun­că ale celui mai crimi­nal regim politic din istorie”.