De ce a îngăduit Dumnezeu poto­pul din Româ­nia? De ce a lăsat că în Banat să apară o adevă­rată deltă? De ce în Bu­zău, Sibiu, Covasna, Tul­cea sau Dolj a îngăduit sau a rânduit Dum­ne­zeu ca apele să măture casele unor oameni în majoritate nevoiaşi? Ce a vrut El să ne spună sau pentru ce ne-a pe­dep­sit? Cum de tocmai în perioada Paştelui bucuria a fost înlocuită de supărare, sărbătoarea de jale şi liniştea de tulburare?
Am auzit cele mai diverse răspunsuri, de la cei mai diverşi oameni. Un bănăţean din Foeni îmi spunea chiar în faţa bisericii în care urma să slujeasca Sfânta Liturghie din duminica Paştelui Preasfinţitul Lucian Lugojanul: „Cum să nu ne bată Dumnezeu? Nu noi ne-am îmbogăţit cu traficul la sârbi, pe spinarea nenorocirii fraţilor noştri? Nu noi am furat, oare, materiale de la diguri şi lucrări? Atunci ce să ne mai mirăm? Merităm ce ni se întâmplă…”. Un bucureştean respectabil şi sincer preocupat de soarta ţării credea altfel: “Ni se întâmplă toate astea pentru că l-am împuş­cat pe Ceauşescu. Nu trebuia, dom’le, să facem asta! Trebuia judecat, oricum. Şi mai ales nu de Crăciun. De-aia ne bate Dumne­zeu”. Un cunoscut om de afaceri de la Baia Mare crede în felul următor: „Am făcut trei ani şi jumătate de zarcă la Aiud, pentru unel­tire împotriva orânduirii comuniste, şi am învăţat că Dumnezeu îi sprijină pe cei drepţi, îi ajută pe cei slabi şi îi pedepseşte pe cei răi. Acuma, eu socotesc că dacă s-au întâmplat toate astea, Dumnezeu ne cheamă să înţelegem că ne-am înrăit”. Opinii diferite, dar care au un numitor comun: indiferent cu ce argumente, toţi cei trei cred că Dum­ne­zeu ne pedepseşte. Sunt convins că, de fapt, majoritatea românilor crede că meri­tăm o pedeapsă pentru câte ceva, poporului ăstuia putându-i-se aduce nenumărate reproşuri, de la lenea sa şi până la alegerile politice greşite, unde iarăşi mulţi cred că Dumnezeu ne dă conducătorii pe care îi merităm.
Bineînţeles că m-am întrebat şi eu de ce şi-a întors Dumnezeu faţa de la noi. Mi se pare şi mie că nimic nu ne merge şi că fiecare rază de speranţă e rapid anulată de o întâmplare rea. Am căutat răspunsurile mele, am ascultat şi răspunsurile altora şi vă spun sincer că habar nu am care este, până la urmă, răspunsul complet la poto­pul românesc. Nu cred totuşi că este o pedeapsă şi măcar nu cred că a fost voia lui Dum­nezeu. Pot să spun ce cred că NU A FOST, însă n-am nici cea mai vagă idee ce A FOST. Dar atunci când eu nu reuşesc să am răs­pun­suri, trebuie să nu uit că le are Sfânta Scriptură.
Bunăoară, acolo scrie că Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. Şi tot acolo scrie şi că dacă omul face un pas, Dumnezeu va face zece. De aceea, tind să cred că potopul nu a fost o pedeapsă, ci o chemare la îndreptare lansată de Dumnezeu, a Cărui pedagogie este deseori una directă şi aspră, aşa cum a arătat Scriptura. “Dacă le-am primit pe cele bune, se cuvine să le primim şi pe cele rele. Domnul a dat, Domnul a luat. Fie numele Domnului binecuvântat”, spune Iov, nu-i aşa? În plus, nu cred că potopul a fost atât voia lui Dumnezeu, cât urmarea faptului că L-am forţat, nefăcând paşi înainte, ci mai degrabă înapoi, în plan moral, cel puţin. Dumnezeu a făcut paşi înapoi, pentru că noi înşine facem paşi înapoi. El nu face decât să-şi respecte cuvântul. După cum spunea şi Prea­sfinţitul Lucian într-una dintre discuţiile purtate tocmai în mijlocul deltei din Banat, un procent infim din majoritatea covârşi­toa­re declarată ortodoxă a acestei ţări vine la biserică cu altă ocazie decât de Crăciun, Paşte, nuntă, înmormântare şi botez.
Atunci, mă întreb eu, ce ne mai trebuie? Cu ce obraz să îi mai cerem ceva lui Dumnezeu? Oare câţi dintre noi mai ştiu (dacă au ştiut vreodată) că rugăciunea nu este numai de cerere, ci şi de mulţumire şi de laudă? Oare câţi îi mai şi mulţu­mesc lui Dumnezeu pentru binefacerile primite? Oare câţi Îl mai şi laudă pentru măreţia Sa? Nu că ar avea El nevoie de lau­de! De fapt, nouă ne ser­veş­te lăudarea Lui, pentru că în acest fel ne vedem propria puţinătate. Să fim sinceri: în faţa celor inundaţi, cei mai mulţi dintre noi s-au dus seară de seară liniştiţi la culcare, fără a vrea să ştie că la Otelec, Foeni, Ionel sau Cruceni (pentru a pomeni numai Banatul) copii dor­meau noaptea în corturi militare la numai 3-4 grade peste zero. Creştinismul nu e numai declaraţia de a-L primi din vorbe pe Dumnezeu în inimă şi nici bifarea rubricii “ortodox” în chestionarul de la recensământ. Creştinismul este dorinţa de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine în fapte, după cuvântul Scripturii: “Arătaţi-mi credinţa prin faptele voastre”. Dacă am greşit făcând presupuneri, mi le asum şi Îl rog pe Dumnezeu să mă ierte. Şi pe dumneavoastră, la fel.