La nici 33 de ani, părintele Mihail Stan­ciu este egumenul Mânăstirii Antim. Ob­ştea aşezământului numără în prezent 10 vie­ţuitori, dar nu prin acest lucru este cu­noscut şi recunoscut în Ortodoxia româ­neas­că. Această mânăstire situată în inima Capitalei a fost dintotdeauna un loc deschis, un spaţiu al întâlnirilor de tot felul. Frecventat de intelectuali de vază, de pictori sau gazetari, la fel ca de numeroase delegaţii bisericeşti, laolaltă cu mulţimile de credincioşi, vatra monahală este cunoscută şi ca gazda „Rugului Aprins”, o mişcare spirituală unică, menită să ţină vie flacăra credinţei în faţa bolşevismului. La Antim funcţionează şi Biblioteca Sfântului Sinod, aici – prin testamentul ctitorului său, Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul – se face mi­los­tenie instituţionalizată, aici – perio­dic – se face Sfântul Mir. Iată câte harisme se revarsă din incinta acestei mânăstiri, care acum 20 de ani a fost agresată cumplit de buldozerele lui Nicolae Ceauşescu.
Interviul cu Părintele Mihail a fost pro­vocat, între altele, şi de apariţia schelelor pe zidurile bisericii mari. Iată, aşadar, povestea…

Părinte, de cât timp sunteţi stareţul mânăstirii Antim?
Din 2 februarie 2004. Atunci am fost hirotesit egumen, în timpul Sf. Liturghii oficiate de PS Vincenţiu Ploieşteanu, cu ocazia săr­bătoririi Întâmpinării Domnului Iisus Hristos.
Ştiu că nu sunteţi numai teolog, ca formaţie…
Aşa este, am terminat Facultatea de Auto­ma­tică şi Calculatoare Bucureşti, secţia „Arhi­tecturi paralele de calcul”, mai exact de hard. La sfatul duhovnicului, am continuat  studiile la Facultatea de Telogie, apoi am intrat în obştea Mânăstirii Antim, unde părintele Adrian Făgeţeanu m-a îndrumat în viaţa monahală.
Cum aţi ajuns de la o formaţie tehnică, „reală”, exclusiv practică, într-o zonă unde operaţi cu categorii invizibile?
V-aţi gândit vreo clipă, în studenţie, că veţi ajunge într-o zi egumen pentru Antim?
Niciodată nu mi-a trecut prin minte aşa ceva. Eu m-am lăsat doar pe mâna lui Dum­nezeu. Aşa după cum nu noi ne alegem du­hovnicul, după cum nici Apostolii nu şi-au ales Învăţătorul… Duhovnicul atrage, călăuzeşte, cheamă pe fiii săi sufleteşti şi îi creşte…
Aduce la viaţă vocaţii, chemări neştiute…
Exact. Din momentul intrării în viaţa monahală nu am mai căutat voia proprie. Neaşteptat am fost chemat şi la taina preoţiei, şi la ascultarea de egumen.
Aţi mai urcat la părintele Adrian?
Am fost anul trecut, în toamnă. Am avut şi foarte multe probleme aici, în mânăstire.
Părinţii cum au primit vestea alegerii pe care aţi făcut-o pentru monahism?
Poate că au fost iniţial nemulţumiţi, acum însă sunt bucuroşi când văd că fac ceva ce îmi place foarte mult. Mai cred că şi mângâierea rugăciunilor noastre îi atinge şi pe ei.
Nu tânjiţi niciodată după o călugărie într-un loc mai izolat?
Ba da. La început am vrut să merg la Putna.
Mai sunt şi alţi ASCOR-işti care au ajuns la Putna…
Aşa este. Mi-am tăiat însă voia, urmând sfatul duhovnicului. Cred că fiecare îşi găseşte locul atunci când face ascultare!
Asta este cheia călugăriei?
Da, una dintre ele. Exerciţiul tăierii voii. De a te pune în mâna lui Dumnezeu, care simţi apoi cum te mode­lea­ză. Uneori îţi dă şi ce nu îţi place…Atunci trebuie să te rogi cel mai mult, să nu te descurajezi.
Care sunt cele mai mari ispite cu care e confruntat un că­lugăr dintr-un mare oraş?
Risipirea minţii. Din care decurg lenevia, lipsa rugăciunii, slăbi­rea legăturii personale cu Dumnezeu. Chiar şi pus în folosul oame­ni­lor, călugărul poate pierde această comoară a rugăciunii, care este simţirea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lui.
O întrebare „tehnică“ aş vrea să vă pun: cum ştiţi că rugăciunea vă este ascultată? Aveţi vreun „indicator”?
Prima roadă a rugăciunii este pacea. Pacea care intră atât în sufletul omului, cât şi pacea din sufletul celui pentru care ne rugăm. Ca şi în cazul Sf. Prooorc Ilie, care a primit mân­gâ­ie­rea lui Dumnezeu într-un susur lin, Dum­ne­zeu se apropie de noi în această ambianţă a blândeţii, a păcii – atunci când ne rugăm cu adevărat. Omul trebuie să aibe încredinţarea că Domnul îi rânduieşte ce îi este de folos, şi nu numai obiective foarte practice, concrete. Din acest motiv nu se împlinesc toate rugă­ciu­nile, că nu sunt spre folosul omului. Chiar „Tatăl nostru” conţine acel pasaj: „Facă-Se voia Ta!”, şi nu voia mea, a omului. Dumnezeu nu e obligat să ne facă nouă hatârul…
Bântuie în lume un duh apocaliptic, aş spune. “Vremurile sunt aproape”, se zice tot mai des, mai este puţin şi Dumnezeu “scoate din priză” malaxorul lumii. Simţiţi un duh accelerat al sfârşitului?
Aş putea zice mai degrabă că da. Şi semnul este haosul. Mai exact, confuzia religioasă care creşte din zi în  zi. Nu numai confuzia dogmatică, ci şi cea morală. Inversarea valorilor şi înlocuirea lor cu repere etice neutre religios, dar care promo­vează imora­litatea – la nivel de normalitate. Aşa ceva  nu a mai fost niciodată.
Biserica este pre­gă­tită pentru aceste vremuri?
Da, în Biserică sunt toate resursele pentru a birui. Ortodoxia con­ţi­ne aceste potenţe de reaşezare a lumii pe făgaşuri normale.
Ortodoxia sunt con­vins că are aceste po­ten­ţe. Dar orto­docşii le au?
Ce să zic, credincioşii sunt şi ei ispitiţi de acest val al confuziei, al tulburării. Îmi dau seama că ispitele pe care le-a avut gene­raţia noastră nu se compară cu ceea ce trebui să ducă aceşti copii. Cel mai important semn al veacului este slăbirea dragos­tei, a unităţii dintre oameni, a comuniunii.
Ce înseamnă comuniune?
Participarea reciprocă la bucuriile şi durerile semenilor. O trăire interioară şi cu ceilalţi.
Consumismul dezvoltă egoismul; acesta dezvoltă însingurarea. Putem face faţă bunăstării la care suntem chemaţi, dar şi trăirilor fireşti ale credinţei? Putem cumpăni bine lucrurile?
Suntem oameni şi am trecut printr-o perioadă grea: comunismul. Cu toate astea, exista respectul între oameni, chiar dacă nu era pus pe baze creştine. Şi parcă era o soli­daritate…
Pentru că indentificaserăm sursa răului care ne bântuia.
Da, dar acum, când nu mai ştii de unde vine răul, avem atâtea ispite – văzute şi ne­vă­zute. Acum parcă e mai greu să stabileşti legături între oameni. Semnul acesta al slăbirii le­gă­turii între oameni l-a arătat şi Hristos, Care a spus că, din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci. Nu ştiu dacă mai multe garduri, uşi sau gratii între noi ar fi un semn de civilizaţie, de progres spiritual… Omul se pierde în cele ale lumii şi nu mai trăieşte bucuria de a fi în Domnul, în Hristos, Care e prezent în toate. Înlocuirea lumii reale cu una artificială este un mare pericol pentru sănătatea psihică a omului contemporan. Lu­mi­le iluzorii oferite de diavol, dar şi de propria imagi­na­­ţie, îl îndepărtează pe om de lucrurile esenţiale ale vieţii, ale devenirii.
Când credeţi că omul s-a despărţit de Dumnezeu, în mod evident, în afa­ra episodului adamic?
Această căutare a omului a slăbit după Iluminism, mai exact după Revoluţia Franceză, care a schim­bat reperele dum­nezeieşti ale vie­ţii cu unele strict ome­neşti. Derapajul spre umanism a arun­­cat peste bord chiar ţelul vieţii omului, care este Hris­tos –  bărbatul desăvârşit, deplin, şi nu omul, cu toate bucuriile lui, însă limitat, mărginit în această viaţă terestră. Occidentul a căzut în mari rătăciri ideologice, în extre­misme care au cultivat ura faţă de om, ridi­când în slăvi tocmai omul! În numele umanis­mului acesta descentrat, diabolic, ai zice.
Occidentul ultimilor 50 de ani parcă s-a mai înţelepţit. A  lăsat-o mai moale cu ideologiile, cu conflictele.
Da, nu au mai luptat împotriva lui Hristos pe faţă, ci prin înlocuirea temei. Ei şi-au centrat învăţătura pe un om: pe Papa. De aici toate consecinţele rele posibile: imperialismele, extremismele, totalitarismele.
Îmi pare rău că trebuie să vă amin­tesc istoria Ru­siei, cea mai reprezentativă ţară creştin or­to­doxă. Ultima mie de ani, în cazul Rusiei, a fost monstru­oa­să sub aspect politic: războinică, imperialistă, extremis­tă, abuzivă, totalitară, ba chiar mai rău, atee – antihristică. Şi nu era vorba acolo de Papa de la Roma…. Erau doar ruşi pravoslavnici.
Da, aveţi dreptate, era aceeaşi vanitate a conducătorului care impune direcţia de mers comunităţii pe care o conduce – fie că este spaţiul eclezial sau cel laic.
Să ne întoarcem mai bine în curtea Mânăstirii Antim. Simţiţi aici trepidaţia oraşului?
Chilia şi grădina din spate ne oferă clipele de retragere, sunt ca un zid de apărare.
Aţi început o operă de înnoire la bise­rică. Din ce motiv?
Am observat că picturile erau acoperite cu praf, cu fum. Am început prin a curăţa totul, dar am observat şi nişte fisuri în perete. Aşa am ajuns la consolidarea zidurilor, şi suntem la jumătatea lucrărilor. Forăm prin zid şi turnăm un ciment foarte tare, pentru a ancora zidurile cu tiranţi.
Când estimaţi că Antimul îşi va regăsi straiele noi?
La exterior, în 3-4 luni. Rămâne pictura interioară, care trebuie recondiţionată. Ea a fost intregral spălată. Eu sper ca de Crăciun să fie totul gata.
De ce sunt atât de frumoase slujbele de la Antim?
S-a păstrat o tradiţie a vieţii liturgice moştenite cam de pe la 1940, când erau 50 de călugări. Erau printre ei şi studenţi la Academia de Muzică Bisericească. Corul a impus o linie, care s-a păstrat, ca o medie între muzica bizantină şi muzica corală, dar cu o tentă rusească. Cântările alternează, şi asta dă o frumuseţe aparte…
Să fie misteriosul Ivan Kulîghin sursa acestei influenţe?
Nu exclud acest lucru.
Ultima întrebare poate părea mai ciudată, dar totuşi am s-o pun. De ce a ales părintele Sofian “exilul” post-mortem la Mânăstirea Căldăruşani, şi nu e îngropat la Antim?
Dânsul a dorit acest lucru, pregătindu-şi acolo mormântul cu 20 de ani în urmă. El a şi fost acolo o vreme. Chiar dacă părintele a stat în mijlocul oraşului aproape 60 de ani, era un mare doritor de linişte. Chilia lui era un spaţiu al liniştii. Chiar dacă veneai din va­carmul oraşului, cu mintea împărţită în mii de gân­duri, în prezenţa părintelui, te recompu­neai, te reintegrai. În plus, şi fratele Sfinţiei sa­le, părintele Lucian, este îmormântat acolo; au fost doi fraţi foarte ataşaţi unul de altul.
Ce cuvânt le adresaţi cititorilor revistei “Lumea Credinţei”?
Îi îndemn pe toţi fraţii noştri creştini să se bucure că au primit această mare harismă a Ortodoxiei. Să-şi păzească curăţia, să fie un exemplu de bunătate, un izvor de comuniune. Să nu ne oprim doar la aspectele exterioare: post, rugăciune, participare la slujbe, ci să mergem spre inima credinţei, care este dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele.