LOADING

Type to search

Drama copiilor infestaţi cu HIV. Izolare şi durere

Drama copiilor infestaţi cu HIV. Izolare şi durere

Share

Copilaşul din suflet
Când Ligiei i-a murit băiatul de numai 5 ani, bolnav de leucemie, s-a rupt sufletul în ea, cum ai desface un măr în două. O jumătate a intrat în mormânt cu Victoraş, o jumătate a rămas în pieptul ei sângerând. A simţit că lumea s-a spart în bucăţi ca o oglindă, că cerul tot, cu stelele parcă stinse, s-a prăbuşit peste ea. Când l-a văzut aşa mic, moale ca o cârpă şi din ce în ce mai rece, a crezut că totul se sfârşeşte pentru ea. A căzut în genunchi şi a urlat până m-a mai avut glas, a plâns până i-au secat ochii. A umblat ca o nebună de colo-colo, neştiind când e zi şi când e noapte. L-a îngropat şi de atunci îi este cumplit de greu să mai intre într-un cimi­tir. Nu poate. O doare. “În braţele mele a închis ochişorii băiatul meu. A suspinat, aşa, de câteva ori, şi dus a fost. Nici nu mai ştiu cum i-am aprins lumânarea. Acum ar fi avut 35 de ani. Doamne, ce copilaş bun şi frumos era! Înainte să moară a simţit, sără­cu­ţul, dar noi nu ne-am dat seama. I se pă­rea că vede pe televizor nişte trandafiri roşii şi-mi spunea: Mamă, mamă, de ce nu-mi dai mie trandafirii ăia roşii? Eu credeam că se joacă, dar el nu se juca. Apoi, în ziua în care a murit, l-a întors din drum pe taică-su de trei ori. Zicea: Tati, tati, azi vine omul ăla care ia copiii, vine omul care ia copiii!”. Atunci Ligia a vrut să moară. Nimic nu mai era ca înainte. Parcă se înstrăinase de toţi şi de toate, se simţea golită, pustiită. Şi poa­te că şi-ar fi luat zilele, pentru că durerea sfâ­­şietoare din trup îi întunecase gândirea. Dar n-a lăsat-o Elisabeta, fetiţa ei mai mică. Puiul de om i-a şters lacrimile cu mânuţele ei grăsulii, a pupat-o pe obraji şi viaţa a înce­put să capete alte sensuri.

“Ştiam că Dumnezeu mă încearcă”
Chiar şi aşa, timpul a trecut greu pentru Li­gia. Rănile trecutului nu s-au vindecat nici­odată. Mergea pe străzile Bucureştiului sau prin parcuri şi i se părea că-l vede pe Victor. În 1995, o prietenă, care ştia cât de mult iu­beş­te Ligia copiii, i-a propus o colaborare cu Fundaţia H.A.R. (Health AIDS Romania) de ajutorare a micuţilor infestaţi cu virusul HIV. N-a stat nici o clipă pe gânduri. S-a dus imediat acolo şi, de atunci, a devenit “mamă socială”. La ora actuală fundaţia HAR are în grijă 44 de copiii infestaţi cu HIV. De aceştia se ocupă 14 părinţi sociali, fiecăruia revenindu-I câte 4-5 copii bolnavi. Pe lângă fetiţa ei, Ligia a mai luat în îngrijire patru copile de 4-5 ani, abandonate în Spitalul Colentina şi infestate cu HIV. Creşterea lor implica o mare responsabilitate, forţă, voinţă şi control. “Ştiam că Dumnezeu mă încearcă“, spune Ligia. „Mi-am dat seama că menirea mea este să ajut, să fac ceva pentru aceşti copilaşi nevinovaţi, pă­ră­siţi prin spitalele de boli infecţioase chiar de propriii părinţi. A fost cumplit de greu. Fiind toate trei bolnă­vioa­re, a trebuit să îndu­răm multe necazuri, internări prin spitale, tra­tamente. Când îi era rău Magdalenei, aprin­­deam candela, îngenucheam lângă ea, împreună cu celelalte fetiţe, şi ne rugam. Nu plângeam, ca să nu vadă că suferim şi să nu o speriem. În altă zi o apucau dureri atro­ce pe Sabina, că făcuse tromboflebită. Peste o săptămână cădea la pat Oana. Doamne, numai eu ştiu ce era pe sufletul meu! Aveam o cutie plină cu medi­ca­men­te­le fiecăreia…”

Ostaşii Domnului
Rudele Ligiei s-au speriat la început, când ea le-a po­vestit cu ce se ocupă. Apoi s-au obişnuit. La un moment dat a părăsit-o şi soţul, iar ea a rămas singură cu Elisabeta şi cu cele 4 fetiţe infestate cu HIV. Se jucau împreună, mân­cau şi dormeau în ace­eaşi casă, îşi serbau zilele de naştere, mergeau la mare sau la munte. Ligia le striga “osta­şii Lui Dumnezeu” şi fetiţele au înţeles că sunt altfel decât alţi copii de vârsta lor. Şi-au dat seama că au o boală foar­te gravă, incurabilă încă. Ştiau că atunci când se taie şi le curge sânge nu trebuie să se apropie de nimeni şi au învăţat să se pan­seze singure. “De copilul cu HIV trebuie să ai grijă ca de ochii din cap“, continuă Ligia. „Eram foarte atentă, mai ales că trăiau cu mine în casă, alături de propria mea fată. Aveam grijă să nu răcească, să nu se joace în frig, să nu cadă şi să-şi rupă ceva, stăteam cu inima cât un purice. Apoi, am încercat, îm­preună cu Fundaţia, să le înscriem la şcoa­lă. N-am putut. Părinţii celorlalţi elevi n-au fost de acord. Unii au reuşit să se ducă la şcoli, dar profesorii şi părinţii au aflat şi au fost daţi afară. Atunci reprezentanţii Fundaţiei au reuşit să construiască, în locuri special alese pentru copiii bolnavi, câteva porta­ca­bine, un fel de clase cu bănci şi tablă, unde se puteau duce zilnic să înveţe. Acolo au fost şi fetiţele mele”.

“I-am aprins lumânarea şi atunci am simţit cum mă strânge uşor de mână”
Ligia le-a crescut în credinţă, iar ele me­reu îi spuneau: “Hai, mamă, la biserică, să ne rugăm!”. Şi se duceau. Acolo, lângă sfinţi şi icoane, era linişte, mirosea a crin, a smir­nă şi a cozonac pufos, iar fetele uitau de dureri, de perfuzii, de calmante şi de pastile anti­virale. Se întorceau acasă ve­se­le, cu inimile uşoare. Ştiau că într-o bună zi vor muri, dar se împăcaseră cu ideea. De multe ori îi ziceau Ligiei: “Când o să ple­căm noi în cer, o să ne ducem la Doam­ne-Doamne şi o să-L rugăm ca să te ia şi pe tine, mamă, acolo sus. Să stai cu noi”. Într-o zi, una dintre fete, Cristina, a răcit. A făcut febră mare şi Ligia a dus-o ime­diat la spital. După ce i s-au luat probe de sânge, me­di­cii au pus diagnosticul fatal: meningită. Avea 9 ani. În câteva zile, după chi­nuri cumplite, mi­cuţa s-a strămutat la Domnul. Ligiei îi vine greu să vorbească despre asta. O podidesc lacrimile, vocea i se gâtuie. Cuvin­tele îi rămân agăţate de buze. “Zăcea pe pa­tul de spital şi ştiam că o să moară. Era inconştientă. O ţineam de mânuţă. Avea ochi­şorii închişi, dar, în ul­ti­mile ei clipe, a început să plângă. Îi curgeau lăcrimioarele pe obră­jori. I-am aprins lumâ­narea şi atunci am simţit cum mă strânge uşor de mână. Apoi s-a dus. Am luat-o în bra­ţe şi am strâns-o mult la piept. Şi acum o simt, aşa cum îl simt şi pe Victoraş”.

Mânuţele care îmbrăţişează necondiţionat
Atunci a jurat că nu mai ia nici un copil în grijă. Durerea era prea ma­re. Nu mai suporta. Între timp s-a îmbolnăvit şi de inimă. Dar Elisa­be­ta, fiica ei naturală, n-a lăsat-o. “Haide, mamă, mai ce­re nişte copii! Dacă nu mai vrei tu, o să cer eu, că şi aşa nu pot să fac”. Într-adevăr, Elisabeta nu poate ră­mâ­ne însărcinată din pricina unei boli mai vechi. Aşa că nu i-a trebuit mult să o con­vin­gă pe Ligia să mai pri­mească în îngrijire doi copilaşi, frumoşi ca nişte îngeraşi: Andrei şi… Victor. Unul are 2 ani, celălalt 4. Elisabe­ta s-a ataşat atât de mult de ei, încât vrea să îi înfieze. Ligia a cedat în cele din urmă, bucuroasă fiind că va fi astfel… bu­ni­că. For­malităţile de înfiere durează însă destul de mult. Oamenii nu prea pot să înţeleagă de ce tânăra face acest gest. “Am fost la un cabinet notarial pentru a autentifica nişte acte“, povesteşte Ligia. „Notarul, care era femeie, s-a uitat ciudat la noi şi ne-a întrebat: Ce fel de avantaje materiale aveţi dumneavoastră dacă înfiaţi aceşti copii atât de bolnavi? I-am răspuns şi eu atunci: Doamnă, avem un mare anvantaj, pe care nimeni de pe lumea asta nu ni-l poate lua, o iubire adevărată, sinceră, nişte mâ­nuţe grăsulii care ne îm­brăţişează necon­di­ţio­nat, copii care îmi spun mamă, cu toate că ştiu că nu eu i-am născut!”. Notarul a rămas cu gura căscată şi a pus ştampila pe acte, fără comentarii de prisos, uitân­du-se lung-lung la cele două femei fericite.