LOADING

Type to search

Interviu cu Arhim. Petroniu Tănase, Stareţul Schitului românesc Prodromu, de la Sfântul Munte Athos

Interviu cu Arhim. Petroniu Tănase, Stareţul Schitului românesc Prodromu, de la Sfântul Munte Athos

Share

“Majoritatea nu trebuie să renunţe la specificul  ei”

Părinte Stareţ, există un curent de mo­der­nizare la Sfântul Munte Athos?
Luxul, facilităţile tehnice nu se potrivesc cu spiritul mănăstiresc. Unele lăcaşuri primesc fonduri de la Uniunea Europeană, dar confortul nu este făcut pentru duh, ci pentru trup. Prin năvala lumescului, trăirea athonită se di­luează. Monahismul a fugit din lume, s-a izolat; dar duhul lumesc vine peste mănăstiri. Dacă ele acceptă duhul lumesc, îşi pierd raţiunea de a exista şi capătă o falsă raţiune. Lumea în care trăim acordă importanţă numai pântecelui. Ca şi cum omul ar fi numai trup. Sufletul nu pare să mai fie important. Confortul şi răsfăţul sunt numai pentru trup. M-am uitat şi eu în proiectul de constituţie al Uniunii Europene. Acolo nu se vorbeşte ni­mic de Dumnezeu şi de creştinism.
Deşi Europa este o creaţie a creştinismului.
Toate ţările europene sunt creş­ti­ne. Sigur, există evrei şi vor exista şi musulmani în cadrul uniunii, dar asta nu înseamnă că majoritatea trebuie să renunţe la specificul ei.
Sunt mari presiunile pentru a deschide Muntele Athos şi femeilor?
Da, dar noi ne vedem de treabă. Nici vorbă să acceptăm aşa ceva. E greşit să se creadă că Biserica e înapoiată, retrogradă, că s-au schimbat vremurile şi că trebuie şi ea să se modernizeze. Biserica este tradiţio­nalistă tocmai pentru că are nişte va­lori de apărat. Nu e vorba de închis­tare, ci de consecvenţă în sfintele rânduieli.

“Nu putem vorbi despre o mănăstire românească la Athos”

Să vorbim puţin, Părinte, despre contribuţiile româneşti la  Muntele Athos.
Timp de 500 de ani, românii au ctitorit te­meinic aici. Fonduri serioase, moşii, păduri au fost donate  mănăstirilor. Voievozi pre­cum Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Ale­xan­dru Lăpuşneanu, Vasile Lupu, Matei Ba­sa­rab, Neagoe Basarab au fost ctitori generoşi ai mănăstirilor athonite. Şi astăzi grecii se mai gândesc la ce au avut cândva în România. Există chiar călugări care se ocupă special de problema retrocedărilor. Se gândesc să primească dacă nu moşiile, măcar despăgubiri băneşti. Mănăstirea Vatopedu a avut, în Ţările Române, terenuri echivalente, ca întindere, cu întregul teritoriu al Muntelui Athos.
Cu toate acestea, românii nu au o mănăstire la Sfântul Munte…
Românii nu au venit la Muntele Athos şi nu au făcut donaţii ca să aibă o mănăstire. Au făcut-o pentru desăvârşirea lor sufletească. Am avut, cândva, mulţi călugări la Marea Lavră, la Karakalou, la Dyonisiou. Sunt şi acum mulţi călugări români, răspân­diţi în Sfântul Munte. Dar noi nici n-am avut nevoie să venim la Muntele Athos, pentru că în Moldova şi în Valahia viaţa monastică a rezistat, chiar şi în timpul stăpânirii oto­ma­ne. Pe urmă, aici suntem toţi obligaţi să avem cetăţenie greacă, deşi Sfântul Munte are o structură panortodoxă. Grecii abuzea­ză de poziţia lor privilegiată în Munte. De exemplu, au stabilit o structură fixă, cu numai 20 de mănăstiri recunoscute. Restul nu pot fi decât cel mult schituri. Denumirea de “schit românesc” îi irită pe greci (doar avem toţi buletin grecesc!), aşa că, deocamdată, nu avem cum să vorbim despre o mănăstire românească. Aici, la Prodromu, acum 25 de ani, mai erau doar câţiva călugări bătrâni. Acum, viaţa monahică s-a revigorat, am făcut reparaţii, am restaurat biserica, am adus apă curentă; aţi văzut ce abundenţă de bucate şi ce mulţi credincioşi vin, deşi schitul nu are nici o leţcaie.  Pentru că Dumnezeu nu îi lasă pe  credincioşii Lui în nevoie. S-a îngrijit de noi, şi asta nu datorită virtuţilor cuiva de aici. Poate datorită rugăciunilor părinţilor bătrâni de demult.

“Creştinismul  este unul”

Cum este privit spiritul ecumenic, la Sfântul Munte?
Aici, în Grecia, spiritul ecumenic nu are prea multă trecere. De fapt, ecumenismul are şi el unele neajunsuri. Pentru că protestanţii şi catolicii nu se gândesc să renunţe la nimic din rânduielile lor. În schimb, Orto­doxia, care le este superioară prin trăirea duhovnicească (şi cu asta a fost de acord şi un teolog catolic german, care a fost aici), jenează şi trebuie să renunţe la diferenţe. Pe vremuri, catolicii ne conside­rau eretici; sloganul lor era: “Înapoi la stau­lul lui Petru, oi rătăcite !”. Încetul cu încetul, s-au mai îndulcit, iar acum se vorbeşte de Biserici su­rori. Catolicii ţin foarte mult la primatul papal. Papa se consideră conducător al Bise­ri­cii. Noi, ortodocşii, credem că  Dumnezeu este prezent şi El conduce Biserica. Nu înţelegem noi cum vine această prezenţă, pentru că suntem limitaţi; dar toate rugăciunile le adresăm la persoana a doua singular: “Tatăl nostru care eşti în Ceruri”, nu “Tatăl nostru, care este în Ceruri”. Ştim că Dumnezeu e prezent şi ne rugăm Lui. Creştinismul este unul. Numai dezvoltările lui istorice sunt diferite. Şi Biserica creştină e tot una.
A rămas ortodoxia românească afectată de anii de comunism?
Da, dar rănile se pot vindeca. Idealurile comunismului au fost inspirate de Satana. Viziunea materialistă asupra existenţei este străină de menirea omului. Omul trebuie să se trudească pentru ca, de la nivelul la care se află,  să se ridice, să se înnobileze, să se sfin­ţească, nu să se coboare în animalitate. Prin credinţă vom vindeca rănile comunismului. Şi prin asumarea propriilor noastre greşeli.

“Desăvârşirea  e interesul nostru”

Care este menirea omului?
Ce spune Mântuitorul ? “Iar voi fiţi de­să­vâr­şiţi, că Tatăl vostru desăvârşit este. Fiţi sfinţi, că Tatăl vostru Sfânt este”. Chemarea omului este desăvârşirea, este sfinţenia. Dumnezeu i-a dat putere omului să fie de­să­vârşit, iar omul e obligat să se desă­vâr­şeas­că. Desăvârşirea e interesul nostru. Suntem datori să înmulţim talantul pe care ni-l dă Dumnezeu. Ne mântuim prin Har, dar trebuie şi noi să punem străduinţă.
Ce înseamnă desăvârşirea?
Omul are nişte puteri sufleteşti, cum foarte frumos spune Sfântul Vasile cel Mare. Dumnezeu i-a dat omului toate darurile. L-a făcut ca să fie fericit. Sentimentul fericirii e înnăscut, ca şi cel al dragostei de Dumne­zeu. Vrea cineva necazuri şi nefericire ? Oricum ar fi omul şi oricum ar fi înţelegerea lui, el vrea să fie fericit. Iar Dumnezeu ne-a pregătit Împărăţia pe care să o moştenim. Aici, pe pământ, noi ne găsim în stadiul de după Cădere. Stadiu provizoriu şi menit pregătirii. Noi trebuie să încercăm a ne apropia de Dumnezeu, care e Duh. Iar noi trebuie să ne înduhovnicim. Avem trup, dar trebuie să ne “subţiem”, prin fapte bune, prin curăţire de rele şi de păcate. Trupul trebuie să fie slugă bună a Sufletului.
Dacă suntem atenţi, lucrurile care ne înconjoară pot fi “vehicule” spre Dumnezeu?
Dumnezeu a făcut lucrurile, intermediare între El şi oameni. Pentru că distanţa dintre El şi om este foarte mare, ne-a pus la dispoziţie natura înconjurătoare, pentru ca, privind la ea, să putem înţelege câte ceva din ceea ce este Dumnezeu.
Sfântul Maxim spune că toată făptura are o raţiune sfântă. Sfinţii Părinţi nu văd nu­mai latura utilitară a naturii, folositoare trebuinţelor trupeşti, ci şi taina dumne­ze­ias­că din ea. Varietatea nesfârşită a Creaţiei nu e la întâmplare. Putea Dumnezeu să-l facă pe om fără nevoia de a se hrăni. Să ne hrănim cu aer, ca îngerii. El, însă, ne-a oferit toată lumea animală şi vegetală pentru ca, uitându-ne la ele şi folosindu-le, să înţelegem că nu suntem noi creatorii lor şi să ne apropiem de Creator. Avem nevoie de anumite substanţe chimice, pe care le găsim chiar în lucrurile pe care le mâncăm. S-au făcut ele aşa, de unele singure, la întâmplare ? Întrebându-te astfel, ajungi să înţelegi că e cineva mult mai deştept decât tine, care a rânduit lucrurile cu atâta desă­vârşire. Vrând-nevrând, te ridici cu mintea la Creator şi te smereşti, în acelaşi timp, trezindu-te legat, prin latura ta trecătoare, de ciclurile materiei. Să căutăm să aflăm raţiunile lucrurilor, ca să învăţăm modurile virtuţilor.

“În tot ceea ce facem, să ne îndreptăm mintea către Dumnezeu”

Trebuie căutate raţiuni şi în propriile noastre vieţi de zi cu zi, în amănuntele aparent nesemnificative?
Sigur, toate au o raţiune şi semnele lui Dumnezeu sunt peste tot.
Şi în darurile sufleteşti.
Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte despre Rugăciunea Minţii. Şi spune el că nu trebuie să zicem neapărat cuvinte de rugăciune, ci în tot ceea ce facem, să ne îndreptăm mintea către Dumnezeu. Când mă trezesc dimineaţa,  să îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a mai dat o zi. Când mă îmbrac, să-i mulţumesc pentru haine; când mănânc, pentru bucate. Dacă fac treaba asta, am rugăciune necontenită, fără să spun rugăciuni. “Rugaţi-vă neîncetat” nu se adresează numai isihaştilor şi călugă­ri­lor, ci fiecărui creştin. În tot ceea ce faci, gân­deşte-te la Dumnezeu. Părintele Paisie Olaru povesteşte că a venit, o dată, o bătrână la el şi i-a zis: “Părinte, eu sunt analfabetă şi nu ştiu rugăciuni. Dar când fac curăţenie prin casă zic, în mintea mea: «Doamne, curăţă sufletul meu de păcate, ca să fiu curată cum e casa mea». Şi când spăl rufe: «Doamne, spală relele din sufletul meu, ca să-ţi plac ţie aşa cum îmi place mie o rufă curată»”. Fără să ştie, ea avea teologia Sf. Vasile!
Cum trebuie să privim necazurile?
Spune Sf. Ioan Gură de Aur: de  mare folos sunt necazurile, pentru că ne curăţă de păcate şi ne fac mai înţelepţi. Dumnezeu, în milostivirea Lui, ne dă şi încercări. Trebuie să le răbdăm, că ele nu vin fără rost; nu trebuie să ne revoltăm. Dacă ştie Dumnezeu şi numărul firelor de păr din cap, atunci tot ceea ce vine asupra noastră e cu îngăduinţa Lui. Iar dacă Dumnezeu îngăduie ceva, aceea este numai spre folosul nostru. “Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului binecuvântat”. Zic unii: “De ce mă pedepseşte Dumnezeu aşa, că n-am făcut nici un rău ?”. Trebuie, dar, să înţelegem că fiecare avem o cruce de dus, care nu e mai grea decât putem duce, şi care ne e de folos.

“Nu Dumnezeu condamnă, omul alege”

După moarte, sufletul se duce în Rai sau în Iad. Cât vor conta faptele din timpul vieţii?
În mod firesc, fiecare se duce dincolo cu în­clinările, cu gândurile, cu ceea ce a agonisit în viaţă. Fiecare faptă din timpul vieţii contea­ză. De exemplu, dacă ai scris o carte frumoasă, de care s-au folosit mulţi, chiar şi după moartea ta, şi mulţi au avut fo­los sufle­tesc din ea, fiind ea pri­lej de virtute, a­tunci şi tu vei avea parte din câştig. Ai făcut o faptă bu­nă, ai ajutat pe  ci­­ne­va, te-ai oste­nit cu folos, ai fost prilej de bine; toate faptele bune şi toate efectele lor sunt pomenite până la Sfârşitul Lumii, când se vor judeca toate, bune şi rele. Când fiecare om va apărea în faţa celorlalţi în chip conform cu propria lui structură, pe care singur şi-a alcătuit-o, prin tot ce a gândit şi a făcut. Toate relele şi necurăţii­le vor apărea şi cine, oare, va putea suferi ru­şi­nea aceea ? Dar chipurile drepţilor care au făcut fapte bune şi daruri plăcute lui Dum­ne­zeu, care au ajutat la îmbunătăţirea şi înfrumu­seţarea lumii, vor străluci cu darul Duhului Sfânt. Omul intră în veşnicie cu ceea ce strânge aici. Cum te fasonezi aici, aşa te prezinţi lui Dumnezeu. Cum bine spun Sfinţii Părinţi: băgaţi de seamă pe ce zidiţi, pe paie, pe lemne ori pe piatră ? Pentru că paiele şi lemnele ard la sfârşit şi nu rămâi cu nimic. Să fie zidăria voastră pe lucru care rezistă la foc, adică la proba veşniciei. Fericit şi dorit e sfârşitul pentru cel care a făcut fapte bune, pentru că de acolo începe bucuria cea veşnică. Pentru omul care a trăit numai în păcat, moartea este cumplită.
Poate condamna Dumnezeu la suferinţă  veşnică?
Nu Dumnezeu condamnă, omul alege. Pentru că se duce în veşnicie cu păcatele de aici. Desfrânat ai fost, sau beţiv, sau în vrăj­mă­şie, aşa te duci dincolo. Aici, pe Pământ, îţi poţi satisface aceste porniri; şi crima poate să-ţi ofere satisfacţie. Omul rămâne cu aceste înclinări păcătoase şi pe lumea cealaltă. Numai că acolo nu şi le mai poate satisface. Pentru păcătos, astea sunt chinurile Iadului. Setea înfricoşată, foamea, pofta. Nu e pedeapsă; omul e chinuit de propriile lui opţiuni greşite. Nu Dumnezeu ne oferă Iadul; El ne spune: “Mergeţi şi moşteniţi Împărăţia Ce­ru­rilor”. Omul aduce Iadul cu dânsul. Va să zică, Iadul şi Raiul ni le pregătim noi, aici. Cu ce ne ducem dincolo, aceea avem.
Care este soarta necreştinului, după moarte?
Orice şi oriunde ar fi, omul are posibilitatea să se desăvârşească şi să fie fericit. Păgânii, care din firea lor fac cele ale legii, se mântuiesc. Fiecare om are în sine seminţele virtuţii; trebuie doar să le facă să rodească. Fie­ca­re avem în buzunare bani ca să cum­părăm ce vrem; depinde de noi să cum­părăm lucrurile de care avem într-adevăr nevoie. Şi fiecare este judecat după stadiul în care se găseşte. Multe lăcaşuri sunt în Împărăţia Cerurilor.