În primul meu pelerinaj în Athos am avut două mari bucurii duhovniceşti: vestitele icoane făcătoare de minuni ale Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu “Portăriţa” de la Mânăstirea Iviron şi “Dulcea Sărutare“ de la Filoteu. Am plecat din ţară cu dorinţa de a mă închina în faţa lor şi Maica Domnului mi-a împlinit gândul şi a rânduit ca primele popasuri în Grădina sa să fie tocmai aceste două mânăstiri.

Sfânta Mânăstire Filoteu, a două­spre­zecea în ierarhia mânăstirilor din Athos, nu se află la ţărmul mării, ci destul de sus în munte, la jumătate de oră de mers pe jos de Mânăstirea Caracalu (despre care am vorbit în numărul trecut al revistei). Mânăstirea poartă hramul Bunei Vestiri (25 martie) şi, deşi este atestată documentar încă din secolul  11, nu are o istorie la fel de bogată ca a celorlalte din aceeaşi perioadă.
Prima menţiune despre ea o găsim într-un memorandum al protos Nichifor, care datea­ză din anul 1015 şi unde se vorbeşte de „monahul Gheorghe, stareţ al Mânăstirii Filoteu”. În anul 1046, în cel de al doilea Ty­picon al Sfântului Munte, regăsim pe mona­hul „Lucas, stareţul Mânăstirii Maicii Dom­nului sau Filoteu”. Deşi istoricii înclină să da­teze începuturile mânăstirii în ultima parte a secolului 10, prin tradiţie ctitorirea mânăs­tirii este atribuită Sfântului Filoteu, contem­po­ran al Sfântului Atanasie Athonitul.
Între marii sprijinitori ai mânăstirii s-au numărat Nichifor al III-lea Botaniates, împărat al Bizanţului între anii 1078-1081, care a dăruit aici şi o bucată din lemnul Sfintei Cruci, iar mai târziu, spre sfârşitul secolului 13, împăraţii paleologi Andronic al II-lea cel Bătrân (care, pe lângă ajutoarele financiare, a dăruit mânăstirii mâna dreaptă a Sfântului Ioan Gură de Aur), Andronic al III-lea şi Ioan al V-lea.
În vremea ţarului Ştefan Duşan (sec. 14) în Mânăstirea Filoteu au venit să vieţuiască mulţi monahi sârbi şi bulgari. În secolul 16 a fost stareţ aici Sfântul Dionisie de la Muntele Olimp, care a reuşit să reintroducă viaţa de obşte în mânăstire. Tot Filoteu este mânăstirea de metanie a Sfântului Cosma Etolianul.
Primele ajutoare româneşti despre care avem informaţii datează din secolul 15, când Vlad, domnul Ţării Româneşti, acorda mânăs­tirii un ajutor în sumă de 4000 de aspri anual. Există o controversă între istorici cu privire la identitatea acestui „Vlad”, unii considerând că este vorba de Vlad Ţepeş, alţii de Vlad Călugărul.
Probabil că Neagoe Basarab a ajutat şi el Mânăstirea Filoteu, pentru că ştim că la sfinţirea catedralei din Curtea de Argeş a ajutat cu bani toate mânăstirile athoni­te, fără excepţie. În 1634, Grigore Ghi­ca al Moldovei a cti­to­rit şi el, iar în 1734, Con­stantin Mavro­cor­dat a acor­dat un ajutor anual de 6600 de aspri cu condiţia ca pă­rin­ţii de la Filoteu să adu­că în proce­siu­ne mâna dreaptă a Sfântului Ioan Gură de Aur. Se pare că numărul voievozilor români care au ajutat Mânăstirea Filoteu este mult mai mare şi trebuie pomeniţi între ei Constantin Brâncoveanu, Mihail Racoviţă, Constantin Mavrocordat şi Grigore al II-lea Ghica.
Biblioteca mâ­năs­tirii este bo­ga­tă, con­ţi­nând peste 250 de ma­nu­scri­se, între ca­re şi una dintre ce­le mai vechi evan­ghelii care se păs­trează în Athos. În biserică se află o ve­che şi vestită icoa­­nă a Maicii Dom­­nu­lui nu­­mită Glyco­phi­lou­sa, ca­re se tra­duce: „Dul­cea Săru­tare”.
Glycophilousa este una dintre cele mai vechi icoa­ne pe lemn ale Maicii Dom­nu­lui care se păstrea­ză până în zilele noastre. Atribuită prin tradiţie Sfân­tu­lui Evanghelist Luca, icoa­na este înaltă de aproa­pe 130 cm şi lată de 90 cm. Pe cealaltă parte este pic­ta­tă icoana Răstignirii. Tradi­ţia ne spune că icoana a apar­ţinut unei femei foar­te evlavioase din Constan­tino­pol, pe nume Victoria. Ea era soţia patricianului Sime­on şi a trăit în vremea împă­ra­tului Teofil Iconoclastul (iconoclaştii respingeau ve­ne­rarea sfintelor icoane). Din porunca împăratului, sol­daţii cercetau casele oa­meni­lor şi icoanele pe care le găseau le ardeau. Pentru că nu împărtăşea convinge­ri­le iconoclaste ale împăra­tului şi ale soţului său, ea a încercat să salveze icoana Maicii Domnului şi ducând-o pe ascuns la ţărmul mării, i-a dat drumul pe apă. Atunci icoana s-a ridicat în picioare şi aşa a plecat că­tre Muntele Athos.
Într-o noapte, Maica Dom­nului s-a arătat stare­ţului Mânăstirii Filoteu şi i-a descoperit locul unde să caute icoana sa. Mergând cu obştea la ţărm, părintele stareţ a aflat icoana Maicii Domnului „Glycophilousa”, iar în locul de pe ţărm unde a aşezat-o după ce a scos-o din mare, a izvorât apă dul­ce, care curge până în ziua de astăzi. În fiecare an, în lunea din săptămâna lu­mi­nată, părinţii merg în pro­ce­siune cu icoana Maicii Dom­nului la izvorul de pe ţărm, locul minunatei sale aflări. În secolul 18 icoana a fost ferecată în aur. Ea este aşezată la loc de cinste într-o strană de marmură din faţa sfântului altar, în stânga.
Minunile săvârşite de Maica Domnului prin cin­stita sa icoană „Glycophi­lou­sa” sunt nenumărate. Se ştie despre izbăvirea de foa­me a monahilor care rămă­se­seră fără grâu şi despre salvarea de la înec a cora­bi­ei cu pelerini ce veneau la hramul mânăstirii; despre dăruirea de prunci celor ce nu puteau avea şi despre salvarea de la moarte a unui pelerin care a căzut de pe una din terasele de sus ale mânăstirii; despre opri­rea unui hoţ care furase din odoarele aşezate la icoană; despre salvarea minu­na­tă a unui părinte care s-a pră­buşit cu maşina într-o prăpastie – şi despre multe altele.