Căminul de sub Acoperământul Maicii Domnului
Share

Pentru cei mai mulţi pensionari, perspectiva internării într-un azil de bătrâni reprezintă o adevărată dramă. Oamenii ajung la această soluţie pentru că nu au posibilităţi materiale şi nici nu se pot întreţine singuri. Aşezământul “Acoperământul Maicii Domnului” reprezintă o rază de speranţă în viaţa bătrânilor, care pot să-şi ducă zilele mai departe în condiţii decente, sub atenta supraveghere a unui personal specializat în problemele vârstei a 3-a, dar, mai ales, să simtă dragostea creştinească a oamenilor Bisericii.
“Nu mai sunt singură”
Când am ajuns la aşezământ, într-o după-amiază fioros de caldă, pe câţiva dintre locatari i-am surprins foarte ocupaţi, aşa că nu i-am deranjat de la activităţile lor. Cei care pot munci încă, ajută bucuroşi la gospodărie. Domnul Ştefan îşi calcă singur hainele, doamna Elena trebăluieşte printre oale şi farfurii la bucătărie, meşterul Ion n-are stare o clipă, toată ziua munceşte, bate câte un cui, repară o clanţă, aranjează un raft pe perete sau pleacă prin oraş. În curte, pe un scăunel minuscul, stă la umbră o bătrânică, sprijinindu-se de un baston. Chiar dacă aude mai greu, e foarte vioaie şi comunicativă. La cei 82 de ani, Maria Ţintea păstrează încă o distincţie şi o puritate, semne al unei vieţi cumpătate. A fost căsătorită cu preotul Ioan Ţintea din Vulcan, judeţul Braşov, cunoscut în zonă pentru faptul că a reuşit să ridice în apropierea minei de cărbuni o capelă pentru mineri, fiind ajutat chiar de aceştia. Prezbitera îşi aduce aminte cu lacrimi în ochi de ziua neagră în care a trebuit să se despartă de părinte: „Era într-o vineri. Se întorcea de la un maslu. Părea supărat, cred că se certase cu cineva. Nu mi-a spus. A murit aşa, dintr-o dată, fără să fi fost bolnav, fără să fi suferit de ceva!”. În urma lui, preotul a lăsat o casă mare, dar pe care preoteasa n-a mai reuşit să o întreţină singură. Aşa a ajuns la cămin. E foarte mulţumită, oamenii se poartă frumos cu ea. „Cel mai mult mă bucur că nu mai sunt singură, că vorbeşte şi cu mine cineva. Când eram acasă tăceam, tăceam, nu aveam cu cine discuta şi parcă uitam să mai vorbesc”.
Arestat pentru “crimă împotriva poporului sovietic eliberator”
Înaintăm pe holul aşezămăntului, la etajul 1. Cioc-cioc, uşor, într-o uşă albă pe care stă lipită cifra 3. „Intraţi, vă rog!” – se aude un glas firav. Înăuntru, două paturi, unul pe stânga, altul pe dreapta. Dacă întinzi o mână, te poţi prinde cu vecinul, aşa cum fac puştii în tabără. Afară, în lumea cealaltă, zgomotoasă, ţipă un copil: „Bunicule, bunicule, mi s-a lupt lanţu’ de la bicicretă, hai vino să mi-l lepali!”. Undeva, într-o casă din apropiere, cineva coace vinete. Camera în care păşim e micuţă. Deasupra ferestrei, o icoană cu Sf. Gheorghe, cu inscripţii chirilice, îndumnezeieşte încăperea. Pe patul din stânga, un bătrânel blând, cu ochii cenuşii, coborât parcă din poveştile copilăriei, aşteaptă să vină seara, cu răcoarea ei mătăsoasă. E cald în camera numărul 3 şi miroase a medicamente. Un radio Selena 223 tronează pe una din noptiere. „Mă numesc Serghie Roşca, merg pe 93 de ani şi sunt preot“, se prezintă bătrânul, milităreşte. „În tinereţe am fost ziarist. Întâi, corector, apoi am devenit reporter şi redactor. Eu şi cu soţia mea, Antonina, suntem printre primii locatari ai acestui aşezământ social. Săraca, nu prea vorbeşte, a avut un accident cerebral în urmă cu 4 ani. Acum e mai bine, că nici nu se putea mişca”. În patul din stânga, ghemuită, cu un trup împuţinat, o bătrânică priveşte uimită în jur. Tace şi ascultă. Pe unul dintre pereţi este scris graficul zilnic de tratament. Glasul preotului susură molcom: o şoaptă de durere venită din alte timpuri. Când vorbeşte, figura prelungă de sfânt i se luminează. „M-am născut în Soroca, Basarabia. Am locuit însă multă vreme la Chişinău, unde am urmat Seminarul Teologic, apoi Facultatea de Teologie. Pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial eram confesor de rezervă într-un spital din Chişinău. Aveam grijă de răniţi. Am fost propus şi pentru decoraţie. Însă, după război, m-au arestat pentru că am scris în articolele mele că Basarabia e pământ românesc. Asta era o «crimă împotriva poporului sovietic eliberator»”.
Gura de aer
Retrăind drama de atunci, bătrânul preot, fost ziarist şi deţinut politic, face o călătorie în adâncurile sufletul său, căutând amintiri demult uitate. A stat 5 ani în detenţie la Jilava, alături de alţi ziarişti, poliţişti, scriitori şi preoţi închişi pe motive politice. I-a fost foarte greu, s-a şi îmbolnăvit, dar toate astea au trecut. Îşi mai aduce aminte că în celula în care erau băgaţi, unii peste alţii, 30-40 de oameni, nu era aer deloc. Aproape că se sufocau. Din când în când, însă, făceau cu schimbul la uşă şi sorbeau, printr-o gaură cât unghia, aerul răcoros şi bun care fâlfâia pe hol. „Mi se părea că e cel mai curat aer, că e de la munte. Abia aşteptam să-mi vină rândul şi mie!”. Câte n-au îndurat deţinuţii acolo! Nici nu mai vrea să-şi amintească. Pe data de 21 ianuarie 1953, părintele Roşca iese din închisoare şi se întoarce la fostul loc de muncă, Azilul „Elena Doamna“ din Bucureşti, unde preda religia înainte de război şi unde ţinea slujbe ca preot în capelă. Dar religia fusese desfiinţată din şcoli şi el nu mai avea cui să predea. Aşa că s-a dus la Patriarhie, să ceară o parohie. Oriunde. După un an şi jumătate de la ieşirea din închisoare, părintele a primit o parohie la Periş. Dar acolo nu avea nici un salariu şi se descurca foarte greu. A stat cât a stat acolo şi, după un timp, iar a ajuns pe la Patriarhie. Îşi aminteşte zâmbind: „N-o să uit niciodată scena asta: aşteptam să intru la unul dintre consilierii Patriarhiei, când, pe hol, mă întâlnesc cu Prea Sfinţitul Teoctist, care m-a întrebat: „Cine eşti?“. I-am răspuns că sunt Roşca. Auzise de mine, ştia că fusesem bolnav în închisoare, s-a interesat dacă mă simt mai bine. Tocmai atunci a venit şi consilierul. Când l-a văzut, Prea Sfinţitul i-a spus aşa: „Părinte consilier, îl vezi pe părintele Roşca? Bine! Să-i dai o parohie bună!” Şi i-a dat. La Spanţov. Aici a stat o perioadă, până când un preot care avea doi copii îl roagă din tot sufletul să-l lase pe el să slujească în parohia respectivă. N-a putut să-l refuze. I-a cedat parohia şi de acolo a plecat la Goga, în apropiere de Ploieşti. Şi drumul părintelui Roşca nu s-a oprit aici. La Goga a rămas câţiva ani buni, era bine, oamenii iubeau biserica. Dar într-o zi se trezeşte că îi bate la uşă un tânăr absolvent de Teologie, de fel chiar din localitatea Goga. Terminase facultatea şi ar fi vrut să fie paroh în satul în care s-a născut. „Părinte, zicea acela, dacă nu-mi laşi parohia asta mie, eu mă las de preoţie!”. De teamă că acel tânăr ar fi putut abandona sutana preoţească, pr. Roşca i-a dat lui parohia din Goga, cu toată inima. Apoi, Patriarhia l-a trimis în apropiere de Buftea, să slujească la Tamaş. S-a dus cu bucurie, gândindu-se că e mai aproape de Bucureşti, unde erau preoteasa lui şi copilul. La Tamaş a stat 12 ani, de care îşi aminteşte cu plăcere şi azi. N-a rămas, însă, nici aici, pentru că s-a mutat la parohia Sf. Ioan Botezătorul din Pantelimon, apoi la biserica din Militari, de unde a şi ieşit la pensie, în 1978.
“Îmi cântă moartea la fereastră/ Ca-ntr-o vecernie-n surdină”
La aşezământ a venit pentru că trebuia să aibă cineva grijă în permanenţă de soţia lui bolnavă. Singur nu s-ar fi descurcat acasă, cu atâtea medicamente, injecţii, perfuzii; avea nevoie de o persoană specializată. „E foarte frumos aici, e bine, au grijă de noi, mâncarea e excelentă, oamenii sunt de calitate. Merg la slujbă în biserică, dacă mă plictisesc în cameră cobor în sala de mese la televizor, mă plimb prin curte, citesc, scriu. Ce să fac altceva când… Îmi cântă moartea la fereastră/ Ca-ntr-o vecernie-n surdină./ Nu câte-au fost, mi-aduc aminte,/ Ci câte-ar fi putut să fie… Asta e viaţa! Trebuie să o trăim şi s-o acceptăm aşa cum e. Altfel, să ştiţi că mi-e tare dor de casa mea, de copacul din faţa geamului, de străzile Bucureştiului, de Biblioteca Academiei, îmi lipseşte motanul meu negru, ştiţi ce deştept e?”. Şi deodată, preotul Roşca se opreşte din vorbit, uitându-se galeş pe fereastră. Tristeţea se joacă pe pleoapele lui străvezii şi ochii, numai ape, o caută pe Antonina lui dragă. „E greu să fii bătrân şi singur!”, suspină din adâncul făpturii, iar noi ne ridicăm de pe scaune, vinovaţi parcă de durerea nevăzută a părintelui. Plecăm. La despărţire ne dăruieşte două iconiţe cu Maica Domnului: „Să vă poarte de grijă pe unde mergeţi şi să scrieţi un reportaj frumos!“.