LOADING

Type to search

Căminul de sub Acoperământul Maicii Domnului

Căminul de sub Acoperământul Maicii Domnului

Share

Pentru cei mai mulţi pensionari, perspectiva internării într-un azil de bătrâni reprezintă o adevărată dramă. Oamenii ajung la această soluţie pentru că nu au posibilităţi materiale şi nici nu se pot întreţine singuri. Aşezământul “Acoperă­mân­tul Maicii Domnului” reprezintă o rază de speranţă în viaţa bătrânilor, care pot să-şi ducă zilele mai departe în condiţii decente, sub atenta supraveghere a unui personal specializat în problemele vârstei a 3-a, dar, mai ales, să simtă dragostea creştinească a oamenilor Bisericii.

“Nu mai sunt singură”
Când am ajuns la aşezământ, într-o după-amiază fioros de caldă, pe câţiva dintre locatari i-am surprins foarte ocupaţi, aşa că nu i-am deranjat de la activităţile lor. Cei care pot munci încă, ajută bucuroşi la gos­po­dărie. Domnul Ştefan îşi calcă singur hainele, doamna Elena trebăluieşte printre oale şi farfurii la bucătărie, meşterul Ion n-are stare o clipă, toată ziua munceşte, bate câte un cui, repară o clanţă, aranjează un raft pe perete sau pleacă prin oraş. În curte, pe un scăunel minuscul, stă la umbră o bă­trâ­nică, sprijinindu-se de un baston. Chiar dacă aude mai greu, e foarte vioaie şi comu­nicativă. La cei 82 de ani, Maria Ţintea păs­trează încă o distincţie şi o puritate, semne al ­unei vieţi cum­pătate. A fost căsăto­ri­tă cu preotul Ioan Ţintea din Vulcan, ju­deţul Bra­şov, cunoscut în zonă pentru faptul că a reuşit să ridice în a­pro­pierea mi­nei de cărbuni o capelă pentru mi­neri, fiind ajutat chiar de aceştia. Prezbitera îşi aduce aminte cu lacrimi în ochi de ziua neagră în care a trebuit să se despartă de părinte: „Era într-o vineri. Se întorcea de la un maslu. Părea supărat, cred că se certase cu cineva. Nu mi-a spus. A murit aşa, dintr-o dată, fără să fi fost bolnav, fără să fi sufe­rit de ceva!”. În urma lui, preotul a lăsat o casă mare, dar pe care preoteasa n-a mai reuşit să o întreţină singură. Aşa a ajuns la cămin. E foarte mulţumită, oamenii se poartă frumos cu ea. „Cel mai mult mă bucur că nu mai sunt singură, că vorbeşte şi cu mine cineva. Când eram acasă tăceam, tăceam, nu aveam cu cine discuta şi parcă uitam să mai vorbesc”.

Arestat pentru “crimă împotriva poporului sovietic eliberator”
Înaintăm pe holul aşezămăntului, la etajul 1. Cioc-cioc, uşor, într-o uşă albă pe care stă lipită cifra 3. „Intraţi, vă rog!” – se aude un glas firav. Înăuntru, două paturi, unul pe stânga, altul pe dreapta. Dacă în­tinzi o mână, te poţi prinde cu ve­cinul, aşa cum fac puştii în tabă­ră. Afară, în lu­mea cealaltă, zgo­motoasă, ţipă un copil: „Buni­cu­le, bunicule, mi s-a lupt lanţu’ de la bicicretă, hai vino să mi-l lepali!”. Undeva, într-o casă din apro­piere, cineva coace vinete. Ca­mera în care pă­şim e micuţă. Dea­supra feres­trei, o icoană cu Sf. Gheorghe, cu inscripţii chirilice, îndumnezeieşte încăpe­rea. Pe patul din stânga, un bătrânel blând, cu ochii cenuşii, coborât parcă din poveştile copilăriei, aşteaptă să vină seara, cu răcoa­rea ei mătăsoasă. E cald în camera numărul 3 şi miroase a medicamente. Un radio Se­le­na 223 tronează pe una din noptiere. „Mă nu­mesc Serghie Roşca, merg pe 93 de ani şi sunt preot“, se prezintă bătrânul, milită­reş­te. „În tine­reţe am fost ziarist. Întâi, corector, apoi am devenit reporter şi redactor. Eu şi cu soţia mea, Antonina, suntem printre pri­mii locatari ai acestui aşezământ social. Săraca, nu prea vorbeşte, a avut un accident cerebral în urmă cu 4 ani. Acum e mai bine, că nici nu se putea mişca”. În patul din stânga, ghemuită, cu un trup împuţinat, o bătrâ­nică priveşte uimită în jur. Tace şi as­cultă. Pe unul dintre pereţi este scris graficul zilnic de tratament. Glasul preotului su­sură mol­com: o şoaptă de durere venită din alte tim­puri. Când vorbeşte, figura prelungă de sfânt i se luminează. „M-am născut în So­roca, Basara­bia. Am locuit însă multă vre­me la Chişi­nău, unde am urmat Semina­rul Teologic, apoi Facul­ta­tea de Teolo­gie. Pe timpul celui de-al Doi­lea Război Mon­­dial eram con­fesor de re­zervă într-un spi­tal din Chişinău. Aveam grijă de răniţi. Am fost propus şi pentru decoraţie. Însă, după război, m-au arestat pentru că am scris în articolele mele că Basarabia e pământ românesc. Asta era o «crimă împotriva popo­ru­lui sovietic eliberator»”.

Gura de aer
Retrăind drama de atunci, bătrânul preot, fost ziarist şi deţinut politic, face o călătorie în adâncurile sufletul său, căutând amin­tiri demult uitate. A stat 5 ani în detenţie la Jilava, alături de alţi ziarişti, poliţişti, scrii­tori şi preoţi închişi pe motive politice. I-a fost foarte greu, s-a şi îmbolnăvit, dar toate astea au trecut. Îşi mai aduce aminte că în celula în care erau băgaţi, unii peste alţii, 30-40 de oameni, nu era aer deloc. Aproape că se sufocau. Din când în când, însă, fă­ceau cu schimbul la uşă şi sorbeau, printr-o gaură cât unghia, aerul răcoros şi bun care fâlfâia pe hol. „Mi se părea că e cel mai curat aer, că e de la mun­te. Abia aşteptam să-mi vină rândul şi mie!”. Câte n-au îndurat deţinuţii acolo! Nici nu mai vrea să-şi amin­teas­că. Pe data de 21 ia­nuarie 1953, părin­te­le Roş­ca iese din închi­soa­re şi se întoarce la fostul loc de muncă, Azilul „Elena Doamna“ din Bucureşti, unde preda religia înainte de război şi unde ţi­nea slujbe ca preot în capelă. Dar religia fusese desfiinţată din şcoli şi el nu mai avea cui să predea. Aşa că s-a dus la Pa­triarhie, să ceară o parohie. Oriunde. După un an şi jumătate de la ieşirea din închisoare, părintele a pri­mit o parohie la Periş. Dar acolo nu avea nici un salariu şi se descurca foarte greu. A stat cât a stat acolo şi, după un timp, iar a ajuns pe la Patriarhie. Îşi aminteşte zâmbind: „N-o să uit niciodată scena asta: aşteptam să intru la unul dintre consilierii Pa­triarhiei, când, pe hol, mă întâlnesc cu Prea Sfinţitul Teoc­tist, care m-a întrebat: „Cine eşti?“. I-am răspuns că sunt Roşca. Auzise de mine, ştia că fu­se­sem bolnav în închisoare, s-a interesat dacă mă simt mai bine. Tocmai atunci a venit şi consilierul. Când l-a vă­zut, Prea Sfinţitul i-a spus aşa: „Părinte con­silier, îl vezi pe pă­rintele Roşca? Bi­ne! Să-i dai o pa­ro­hie bună!” Şi i-a dat. La Spanţov. Aici a stat o perioadă, până când un preot care avea doi copii îl roagă din tot sufletul să-l la­se pe el să slujească în pa­rohia respecti­vă. N-a pu­tut să-l refuze. I-a cedat pa­rohia şi de acolo a plecat la Goga, în apro­piere de Plo­ieşti. Şi drumul părintelui Roşca nu s-a oprit aici. La Goga a rămas câţiva ani buni, era bine, oamenii iubeau bi­serica. Dar într-o zi se tre­zeşte că îi bate la uşă un tânăr absolvent de Teologie, de fel chiar din locali­ta­tea Goga. Terminase facultatea şi ar fi vrut să fie paroh în satul în care s-a născut. „Pă­rin­te, zicea acela, dacă nu-mi laşi parohia asta mie, eu mă las de preoţie!”. De teamă că acel tânăr ar fi putut abandona sutana pre­oţească, pr. Roşca i-a dat lui parohia din Goga, cu toată inima. Apoi, Patriarhia l-a tri­mis în apropiere de Buftea, să slu­jească la Tamaş. S-a dus cu bucurie, gân­din­du-se că e mai aproape de Bucureşti, unde erau preoteasa lui şi copilul. La Tamaş a stat 12 ani, de care îşi aminteşte cu plăce­re şi azi. N-a rămas, însă, nici aici, pentru că s-a mutat la parohia Sf. Ioan Botezătorul din Pan­te­limon, apoi la biserica din Militari, de unde a şi ieşit la pensie, în 1978.

“Îmi cântă moartea la fereastră/ Ca-ntr-o vecernie-n surdină”
La aşezământ a venit pentru că trebuia să aibă cineva grijă în per­manenţă de soţia lui bolnavă. Singur nu s-ar fi descurcat acasă, cu atâ­tea medicamente, injecţii, per­fuzii; avea ne­voie de o persoană specializată. „E foarte frumos aici, e bine, au grijă de noi, mâncarea e excelentă, oamenii sunt de calitate. Merg la slujbă în biserică, dacă mă plictisesc în cameră cobor în sala de mese la televizor, mă plimb prin curte, citesc, scriu. Ce să fac altceva când… Îmi cântă moartea la fereastră/ Ca-ntr-o vecernie-n surdină./ Nu câte-au fost, mi-aduc aminte,/ Ci câte-ar fi putut să fie… Asta e viaţa! Trebuie să o trăim şi s-o acceptăm aşa cum e. Altfel, să ştiţi că mi-e tare dor de casa mea, de copacul din faţa geamului, de străzile Bucureştiului, de Biblio­te­ca Acade­miei, îmi lipseşte motanul meu ne­gru, ştiţi ce deştept e?”. Şi deodată, preotul Roşca se opreşte din vorbit, uitându-se galeş pe fereastră. Tristeţea se joacă pe pleoapele lui străvezii şi ochii, numai ape, o caută pe Antonina lui dra­gă. „E greu să fii bătrân şi singur!”, suspină din adâncul făpturii, iar noi ne ridicăm de pe scaune, vinovaţi parcă de durerea nevăzută a părintelui. Ple­căm. La despărţire ne dăruieşte două iconiţe cu Maica Domnului: „Să vă poarte de grijă pe unde mergeţi şi să scrieţi un reportaj frumos!“.