LOADING

Type to search

Din tainele Sfinţilor Mucenici Brâncoveni. Semne şi minuni

Din tainele Sfinţilor Mucenici Brâncoveni. Semne şi minuni

Share

În 16 august prăznuim pe Sfinţii Mucenici Brâncoveni, Constantin Voievod cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, dimpreună cu sfetnicul Ianache Văcărescu, canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română prin Tomosul Patriarhal şi Sinodal din 20 iunie 1992. Cunoaştem cu toţii caracterul profund creştin al marelui domnitor, ctitor şi spri­jinitor al întregii Ortodoxii, iubitor al culturii şi fire paşnică, strănepot al vrednicu­lui de pomenire Matei Basarab şi tată a 11 copii (4 băieţi şi 7 fete). Ne este cunoscut tuturor şi martiriul său şi al fiilor lui. În acest scurt articol ne vom opri însă la câ­teva lucruri mai deosebite, semne parcă prevestitoare ale tragicului sfârşit al mucenici­lor Brâncoveni, care, deşi consemnate în cronicile vremii, au rămas în general necu­nos­cute marelui public. Spre sfârşit, câteva minuni strâns legate de martirajul lor.

 

Întâi de toate să ne amintim de faptul că, nemaidorind un domn din neamul cantacuzi­ni­lor, boierii au silit pe Brâncoveanu să pri­meas­că tronul, ceea ce el însă a refuzat în numeroase rânduri: „Dar ce aş vrea eu cu domniia, de vreme ce ca un domn sunt la casa mea; nu-mi trebuie să fiu”. Anton Maria del Chiaro, cronicarul de limbă latină al voievodului, afirmă că, în ultimele sale ceasuri, chiar Şerban Cantacu­zi­no l-ar fi chemat la patul său de moar­te şi l-ar fi rugat pe Brânco­vea­nu să primească domnia „pentru liniştea sa şi a ţării”. Şi tot Anton Maria del Chiaro adaugă: „Bietul prinţ, care a avut presimţirea tragicului său sfârşit, a cedat insistenţelor rudelor, prietenilor şi aclamaţiunilor poporului, care i-au jurat credinţă şi ascul­ta­re”. Iată cuvintele noului domn: „Dom­nia aceasta eu nu o pohtesc ca să-mi înmulţesc grijile şi nevoile, ci dumneavoastră m-aţi pohtit şi fără voia mea m-aţi pus domn în vremuri ca acestea turburate, încungiuraţi de oşti de vrăjmaşi…”. La ieşirea din bi­serică, după depunerea jurământului de către boieri, voievodul a fost întâmpinat cu salve de tun, „însă două tunuri s-au slobozit, iar unul nu s-au putut slobozi; de care zicea mulţi că va fi acesta un semn rău…”
Sevastos Kimenitul, directorul Academiei Domneşti de la Sfântul Sava, într-o „Cuvân­ta­re de laudă către preaslăvitul, preastrăluci­tul şi de Dumnezeu încoronatul noastru Domn şi Stăpânitor al Ungrovlahiei întregi, chir Ioan Constantin Basarab Voievod”, adu­cea cu insistenţă înaintea voievodului pilda dreptului Iov, adăugând profetic: „Pentru ce Pronia lui Dumnezeu îngăduie cu plăcere pă­ţaniile acestea ale celor drepţi? Pentru mul­te şi mari cuvinte, şi cu deosebire pentru ca să desco­pe­re în faţa lumii bogăţia ascunsă a virtuţilor lor…”
Un alt episod interesant a avut loc în martie 1714, cu numai o lună înainte de mazilirea domnitorului. După praz­ni­cul Sfin­ţi­lor Mucenici (9 martie), fiica sa cea mare, întâiul său copil, domniţa Stan­ca, a căzut bolnavă la pat. Iată ce ne povesteşte de­spre aceas­ta cronica­rul del Chiaro: „Doam­­na Stan­ca, în agonie, chemă pe Doamna, mama ei, şi pe surorile ei, arătându-le halucinând, o ceată de turci care îl zmucesc de grumaz pe ta­tăl lor, vroind să-l du­că la Constanti­no­pol. Cu greu fu liniştită de cei din jurul ei, dar mu­ri după câteva ore. Acest fapt mi l-au po­ves­tit surorile răpo­sa­­tei, înainte de detro­na­rea tatălui lor. În ziua înmormântării Prin­ci­pesei, care avu loc în biserica mitropolitană din Bucureşti, aflai un alt caz memorabil vrednic de a fi notat. Mitropolia e pe vârful unui deal. În vale e pa­latul brâncovenesc. În afara porţii palatu­lui se află o cruce de piatră albă, cu o in­scrip­ţie în limba valahă, că-n acel loc tatăl Prin­cipelui a fost tăiat în bucăţi de do­robanţii sculaţi contra sa. Principele Con­stantin, scoborând călare de la Mitropo­lie, cu tot ala­iul pompos, în dreptul aceleaşi cruci, o găi­nă îi zbură pe braţ; acest semn a fost atribuit unei iminente nenorociri, căci întâmplările cele mai simple sunt efectele misterioase ale Providenţei…”.
În scrisoarea pe care voievodul a trimis-o Patriarhului Ierusalimului Hrisant Notara, în 17 martie 1714, pentru a-l anunţa de moar­tea fiicei lui, domniţa Stanca, el spu­nea: „Dar Domnul a dat, Domnul a luat, şi cum Domnului i s-a părut, aşa a şi făcut. Mul­ţămim şi ne închinăm voinţei Sale sfinte şi ne rugăm de mila Lui ne­sfârşită…”. Nici nu ştia bietul, dar în acelaşi timp fericitul voie­vod, când a folosit cuvintele dreptului Iov, că precum Iov toate va pătimi şi toate va pierde. Şi cinstea, şi slava oamenilor, odată cu domnia, şi întreaga sa avere, şi fiii, şi chiar şi via­ţa sa îşi va da pentru Hris­tos. Şi iată că astfel pilda rostită cândva de Sevas­tos Kimenitul în cuvântul său s-a transformat în realitate.
Ştim că mazilirea lui Brân­coveanu s-a făcut prin unel­tirile cantacuzinilor, porecliţi în popor „şeităneşti”, de la tur­cescul şeitanoglu, care s-ar traduce „fiul dracului“. A fost, practic, lucra­rea stolnicului Con­stantin Canta­cuzino, pentru ca fiul lui, Şte­fan Can­tacuzino, să ia tronul Ţării Româ­neşti. Despre Con­stan­tin Cantacuzi­no, care era unchi şi naş de botez al lui Con­stantin Brâncoveanu, sfântul muce­nic spunea: „Că eu tată n-am po­me­nit, de vreme ce am rămas mic de tată, fără cât pe dumnealui tata Constandin l-am cunoscut părinte în locul tătâne-mieu”. Iată cum au răspuns cantacuzinii la dra­gos­tea şi încrederea de care s-au bucurat la curte. Se cuvine să redăm mai jos frumoasele cuvinte ale lui L.S. Desar­to­vici publicate în Martiriul Sfinţi­lor Brâncoveni: „Dacă vom mai privi o dată către mucenicia sa, vom pricepe că, prin iconomia Pro­niei lui Dum­ne­zeu, o rân­du­ia­lă minunată s-a plinit în urcu­şul martiriului Vo­ie­vodului Muce­nic. Vestea mazilirii i-a fost adusă chiar în Miercurea Mare din Săptămâ­na Patimilor, Mier­curea în care Iuda Îl vinde pe Hristos. Deopotrivă s-a petrecut aceas­tă vânzare şi în viaţa lui Brâncoveanu, pentru că în această zi a rodit vânzarea celor cu care mâncase la aceeaşi masă: Ştefan Cantacu­zi­no era văr cu Brân­­co­vea­nu şi copilărise împreună cu el, iar pe stol­nicul Con­stan­tin Canta­cu­zi­no, ta­tăl lui Şte­fan, Brân­covea­nu îl cin­stea ca pe un tată, acesta fiindu-i şi naş la Sfân­tul Botez. Apoi timp de două zile, voievodul a fost arestat în odaia sa, iar din Vinerea Mare şi-a început urcuşul pe Golgota. De la mazilirea sa nu i s-a mai îngăduit deloc să mai participe la vreo Sfântă Liturghie, nici măcar în Duminica Învierii…”
Ultima scrisoa­re a voie­vodului după mazilire este datată 25 martie 1714 şi este adre­sa­tă patriarhului Ierusali­mu­lui, Hrisant Notara: „…Această întâmplare fireşte că este prea­pli­nă de jale şi de tulburare; dar, de­oarece cu­noaştem că a venit din mul­tele noastre păcate, facă-se voia Lui cea sfântă. Iată că şi noi ne gătim şi după puţine zile plecăm. Şi Dum­nezeu să ne ajute…”
Imediat după ma­zi­lire, Ştefan Can­ta­­cuzino a fost confirmat domn, iar Brân­coveanu cu cei patru fii au fost trimişi la Con­stantinopol. Co­bo­rând scara spre caretă, el i-a spus noului domn câteva cuvinte notate cu precizie de Anton Maria del Chiaro: „Finule Ştefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă însă sunt roada răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răz­bunătoare a judecăţii divine”.
Şi primul semn a venit chiar de Ador­mirea Maicii Domnului, zi anume aleasă de sultan pentru uciderea vo­ievodului şi a celor patru fii ai săi, nu numai pentru a batjocori ma­rele praznic, ci şi pentru că era chiar ziua de naştere a domnitorului, care împlinea 60 de ani, şi ziua numelui so­ţiei, doamna Maria. Execuţia a fost scurtă, mai puţin de un sfert de ceas, după cum îşi amintesc martori oculari. Anton Maria del Chiaro ne spune: „Când Brân­co­vea­nu văzu că se apropie gealatul cu sabia în mână, făcu o scurtă rugăciune şi se adresă fiilor săi cu următoarele cuvinte: Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”. Şi astfel se împlineau cuvintele parcă prooro­ceşti dintr-un firman al Înaltei Porţi din 1699: „Alesule din neamul lui Mesia şi mai mare în neamul lui Iisus, Domn al Ţării Româneşti, Constantin Voievod, fie-ţi sfârşitul bun”.
Dar ce se întâmpla în ţară în acele clipe? Iată ce ne istoriseşte Anonimul brâncovenesc, ves­tită cro­nică româ­neas­­că scrisă cel mai probabil de vreunul din boierii de la curte: „Însă întâia mi­­nune au fost că tri­miţând Ştefan Vo­dă pe doamnă-sa şi pe coconii lui la Mâ­năstirea De-un-Lemn, unde este o icoană a Maicăi Pre­cistii, făcătoare de minuni, pentru închinăciunea şi pentru chip de evlavie, întâmplându-se în ziua de Sântă Marie Mare, adică Adormirea Precistii, de era acolo doamna la mânăstire, în care zi şi la Ţarigrad au tăiat pe Constantin Vodă şi coconii lui, într-ace­eaşi zi au lovit pe această doamnă a lui Ştefan Vodă ne­voie, lovitură, îndrăcire, cât s-au spăriat toţi câţi era acolo cu dânsa şi se mira ce să-i facă. Şi multă vreme cu acea îndrăcire au fost. Şi această întămplare fiind, iar n-au venit Ştefan Vodă cu ai lor la cunoştinţă ca să-şi vază păcatul ce l-au făcut, pentru care şi Dumnezeu minune mare au făcut de s-au îndrăcit doamna sa şi să fie căzut la pocitanie, ci au zis că o au fermecat călugăriţele de acolo împreună cu o călugăriţă, anume Olimpiada, ce era mătuşe doamnii Păunii, soră cu mumă-sa, şi le-au pus la mare pe­deap­să pe toate şi pe unele din muieri de acelea le-au şi spânzurat, iar pe mătuşă-sa Olimpiada o au trimis la Baţcov, la mânăs­tire, şi o au zidit într-o chi­lie, lăsându-i numai o ferestruie, de-i da pe acolo pită şi apă”. Nu trebuie să ne mi­re atitudinea lui Şte­fan Cantacuzino, căci caracterul lui re­iese şi din aceea că interzisese orice ajutor, fie chiar al me­di­cilor, în caz de boală pentru familia lui Brân­­coveanu. Mai spu­ne cronica că, în setea lui de înavu­ţi­re, „n-au rămas episcop, egumen, călu­găr, neguţătoriu, bo­ie­riu mari sau mici, care să nu fie jăfuiţi şi prădaţi…”.
Spaţiul nu ne permite să înfăţişăm aici morţile năprasnice cu care au sfârşit cei din neamul cantacu­zinilor, după oribila lor crimă. Se cuvine totuşi să amintim că „în Duminica Sfintei Treimi, în 7 iunie 1716, la ora patru din noapte, fură spânzuraţi întâi principele Ştefan [Cantacuzino] şi apoi părintele său [stolnicul Constantin Canta­cu­zino], iar capetele lor tăiate, apoi golite şi umplute cu câlţi, se trimiseră Marelui Vizir, la Adria­nopol”…