LOADING

Type to search

Tanacu – dosarul unei tragedii

Tanacu – dosarul unei tragedii

Share

Paginile care urmează îşi propun să ofere o imagine cât mai cuprinzătoare a “cazului Tanacu”, a cărui complexitate se reflectă şi în diversitatea punctelor de vedere. Acestea par a avea, totuşi, un numitor comun: îngrijorarea faţă de o anumită criză a vieţii bisericeşti şi monahale, pe fon­dul crizei mai generale a lumii ro­mâneşti postcomuniste. Am inclus mai întâi, în ordine cronologică, câ­te­va flash-uri din dezbaterile de pre­să asupra acestui caz, apoi am dat cuvântul unor colaboratori autorizaţi, încercând să conturăm cele trei perspective principale ale problemei: cea juridică, cea medicală şi cea teolo­gic-du­hovnicească.

 

Cazul de la Tanacu în oglinzi paralele

 

„M-am îngrozit citind ziarele româneşti care relatează despre cazul părintelui Daniil de la Tanacu. «Criminalul cu barba roşie» trebuie să moară, strigă la unison toată presa. «Răstigneşte-l!». Şi dacă el a fost acuzat de practici medievale, acuzatorii lui trăiesc în plină antichitate, asta e limpede. […] Am fost la multe Sfinte Masluri în multe mănăstiri şi am văzut multe cazuri de îndrăciţi. Pe mulţi i-am ţinut cu mâna mea şi i-am imobilizat în vremea Maslului. Am văzut limpede ce pu­tere ne-omenească au diavolii când un îndră­cit intră în criză. Am văzut jumătate de bise­ri­că golindu-se în jurul unei fete care a fost trân­tită şi a început să scoată sunete înfiorătoare. Vă rog să mă credeţi că duhurile cele rele răspândesc o senzaţie de teamă, o frică ce îţi intră în oase şi te trimite departe de cel posedat. Puţini sunt cei care dau dovadă de bărbaţie la un Maslu, când e vorba de a imobiliza un îndrăcit. A fost un caz în care atâta putere avea diavolul în fiinţa ce o ţineam încât eram 4 inşi şi cu greu, cu toată puterea noastră, abia puteam să o ţinem la podea! Un om nu poate să aibă asemenea putere, nu. Şi aici vine cazul Tanacu: puteau maicile să ţină o îndrăcită când avea crize? Nicide­cum. Trebuia legată…”  (Monahul Filotheu de la Petru-Vodă, 22 iunie 2005 – text pe Internet)
„Cert este faptul că acest eveniment a fost atât de bine garnisit cu senzaţional şi cu aspecte negative, încât a depăşit cu mult moartea Papei de la Roma. Dacă a fost mână diavolească sau omenească, numai bunul Dumnezeu o ştie. Este însă clar că o greşeală fundamentală a săvârşit acest părinte, dacă el afirmă că la Călugăreni-Suceava părintele Daniel Horga scoate zilnic diavoli. Mai întâi de toate, inclusiv fenomenul Călugăreni este un lucru paralel cu practica Bisericii. Tocmai de aceea se creează acea aură de exorcişti care vor să cutremure lumea cu paraputeri­le lor. Părintele Cleopa, părintele Paisie Olaru, părintele Ioanichie Bălan, părintele Iustin Pâr­vu, părintele Arsenie Papacioc, şi alţi duhov­nici mari, n-au strălucit în faţa lui Dumnezeu prin aceste teatre de izgonire a demonilor. Aces­te iluzii personale de alungare a diavolilor sunt specifice preoţilor şi duhovnicilor tineri, pentru a-şi crea faimă şi pentru a fi căutaţi. […] Fapta acestui părinte nu trebuie atât condamnată, cât deplânsă. Aceasta do­ve­deşte că înălţarea minţii şi lipsa de experienţă pot duce la eşecuri. Nu trebuie să ne batem joc de ieşirea lui, trebuie ajutat cu orice preţ să-şi dea seama că a luat-o greşit…” (Părintele Calistrat de la Bârnova, 22 iunie 2005 – text pe Internet)
“Tragedia de la Tanacu a iscat, cum era şi firesc, un val imens de comentarii, împănate însă cu o referinţă istorică total falsă. Este vorba de mobilizarea mitului negativ al evului mediu întunecat. Pentru istoricii serioşi, evul mediu de fapt nici nu există, sau, pentru a fi mai precis, este un concept atât de vag şi de vast, încât e lipsit de orice valoare descriptivă. Cu atât mai puţin mai poate fi astăzi omologată din punct de vedere ştiinţific sin­tagma ignară de «ev mediu întunecat». Cu alte cuvinte, comentatorii pripiţi de la noi comit o dublă e­roa­re: stipulează exis­tenţa unui ev mediu omogen şi-l mai decretează şi «întunecat» pe deasupra. […] Revenind la cazul preotului ucigaş de la Tanacu, ar trebui mai degrabă să privim în faţă realitatea românească actuală decât să o escamotăm cu referiri fanteziste la evul mediu. Adevăratele cauze ale îngrozitorului accident sunt analfabetismul teologic post-comunist şi, evident, prostia, eterna prostie omenească. Din păcate, confuzia mentală a unei societăţi descreştinate de comunism şi adaptate haotic la lumea contemporană produce în mod fatal fenomene de falsă recreş­tinare bezmetică. […] De ce ar fi Biserica mai brează decât restul unei societăţi marcate politic de intervenţiile repetate ale minerilor lui Cozma? Căci ce e preotul Corogeanu dacă nu un fel de Cozma în sutană?”. (Toa­der Paleologu, “Mitul evului mediu”, în Ziua, 23 iunie 2005)
„… Cele întâmplate la Tanacu atrag aten­ţia asupra invadării vieţii publice cu obiceiuri primitive, fără nici o încărcătură spirituală, mai curând contrare creştinismului, căci acesta este o religie a valorilor, nu a aberaţiilor explicative. Superstiţiile sunt stimulate la cel mai înalt nivel al ierarhiei. Care era mesajul spiritual transmis de Patriarhul Teoctist oamenilor, când se aşeza în fruntea procesiunilor menite să aducă ploaia pe pământ? Minunile cele mai ridicole, exorcizările cele mai extravagante, tămâierile pentru scoaterea dracilor din locuinţe, maşini şi coteţe au devenit o practică comună. Ce spun cetăţenilor slujbele de prin ca­bi­netele de miniştri şi secretari de stat? Unde este responsa­bilitatea celor care con­duc instituţiile pu­blice când stimu­lează astfel de mani­festări? Când demnitarii aleargă după draci, devine firesc ca satul să-şi apere stareţul. Şi ortodo­xia suferă, căci se redu­ce la o afacere vulga­ră, o practică dogmatică curtată de o clasă po­litică cu mentalitate de Ev Mediu…” (Ga­bri­el Andreescu,  “Crima de la Tanacu despre societatea românească”, în Ziua, 23 iunie 2005)
„Credincioşi sau necredincioşi, am fost zguduiţi de supliciul tinerei surori schizofre­nice şi de barbaria torţionarilor ei. Oricât de legitimă ar fi o slujbă de alungare a necura­tului (sau, în termeni catolici, de exorcizare), nimic nu justifică înfometarea şi însetarea, schingiuirea, încarcerarea la care a fost supusă nefericită victimă. Aceste silnicii, e de prisos să o mai spunem, sunt străine de cre­din­ţa şi de Biserica noastră. […] Din păcate, episodul de la Tanacu a fost speculat şi de cei pentru care credinţa echivalează cu ceea ce o jurnalistă numea, folosind cu graţie clişeele marxiste reţinute din şcoala genera­lă, «tenebrosul Ev Mediu». […] Tot de «Ev Me­diu» vorbeşte şi Gabriel Andreescu, care fo­lo­seşte în mod abil episodul de la Tanacu pen­tru a vorbi, generalizator, «despre socie­tatea românească». Pornind de la un incident izolat, unic – după ştiinţa mea – în cei 15 ani post-comunişti, dl Andreescu ne oferă un exem­plu tipic de amalgam, sau de ames­te­ca­re a criteriilor, a argumentelor şi a planu­rilor. Ocazia era prea potrivită pentru a fi scăpată, crima abjectă de la Tanacu fiind o găleată de lături numai bună de aruncat în capul Bisericii Ortodoxe Române…” (Adrian Papahagi, “Tanacu: oroarea şi amalgamul”, în Averea, 27 iunie 2005)
„Ultimele teribile evenimente petrecute la mănăstirea din Tanacu sunt de natură să ne ridice câteva îngrijorătoare întrebări, câteva gân­duri legate de desfigurarea progresivă şi devenită înfricoşătoare a imaginii văzute a Bi­se­ricii Ortodoxe Române. Răul este, fireşte, mult mai vechi şi rădăcinile lui, întortocheate […]. Acel bărbat (Daniel Corogeanu) cu evi­den­te probleme de percepţie a realităţii, care a ajuns să fie preot-duhovnic(!) la Tanacu, a fost hirotonit şi numit acolo de un episcop! […] Numirea în funcţii de responsabilitate morală covârşitoare a unor personaje patibulare a devenit din păcate în BOR o tradiţie nefastă, o apucătură. […] Cauzele cele mai con­sis­tente ale pervertirii spaţiului ecleziastic românesc le constituie, cred, absenţa, uneori totală, a vocaţiei şi apetitului pentru spiri­tual a majorităţii celor descinşi pe treptele ie­rar­hiei bisericeşti, diformul şi sărăcăciosul învăţământ teologic, atât în formula lui seminarială, cât şi în cea universitară (sistemul menţinându-se dârz în continuare în zona imposturii profesionale, a descalificării morale a unor profesori şi a nepotismului), dispreţul pentru cultura laică, dar şi pentru cea teologi­că, obsesia legată de tipic şi izolaţionismul liturgic. […] Toate acestea concurează masiv la suprimarea unei relaţii normale între cler şi societate, mai ales între cler şi elita cultura­lă a aceleiaşi societăţi…” (Vasile Bănescu, „Per­vertirea spaţiului ecleziastic românesc”, în rev. 22, 28 iunie-4 iulie 2005)

Redactia

 

 

Cuvântul ziaristului

Incidentul Tanacu şi improvizaţia monahală

 

La ora la care scriu acest material, cazul Tanacu a luat calea justiţiei laice şi cea a procedurilor bisericeşti. Cu alte cuvinte, a intrat pe mâna specialiştilor şi a ieşit din ochii opiniei publice. Dintr-o anu­mită perspectivă nu e rău, pentru că întâmplarea tragică de acolo a trezit pa­timi şi pasiuni nu întotdeauna constructive, precum şi speculaţii păguboase, făcute deseori de către nepricepuţi. Pe de altă parte, nu e bine, pentru că multe alte cazuri sensibile au dispărut în anonimat, fără vreo rezolvare pe măsura gravităţii lor. Cazul Tanacu este, însă, mult prea serios şi are mult prea multe conotaţii ca să fie lăsat să treacă aşa uşor.

Aşadar, de ce ne interesează moartea uceniţei Irina, soră de mânăstire la Tanacu? Ca să ştim adevărul. Ca să ştim dacă lupta împotriva necuratului poate îmbrăca şi asemenea forme în Biserica Ortodoxă. Ca să ştim ce fel de climat du­hov­nicesc a putut favoriza o asemenea în­tâm­plare nenorocită. Ca să înţelegem atitu­dinea de după a fostului părinte Daniel Co­rogeanu şi a fostelor măicuţe. Ca să vedem dacă nu cumva incidentul este relevant pentru o situaţie prezentă în monahismul românesc, cunoscută în parte, dar tratată cu o nefastă indulgenţă. Ei bine, dacă la celelate chestiuni au încercat alţii răspunsuri, eu prefer să ating măcar în parte ultima temă enumerată mai sus.
Situaţia la care mă refer este cea provocată de frenezia înfiinţării de lăcaşuri mo­nahale în spaţiul românesc. Necesare şi bine­ve­nite în principiu, schiturile şi mânăstirile apă­rute după 1989 ar fi fost cu adevărat utile spi­ritu­a­lităţii ortodoxe dacă ar fi fost corect în­teme­ia­te du­hovniceşte şi administrativ. Une­le chiar aşa sunt. Altele, însă, lasă mult de dorit. De aceea, cred că acum în România există trei tipuri de mânăstiri ortodoxe. Pri­me­le sunt mânăstirile de tradiţie, corect aşe­za­te duhovniceşte, în care abaterile, exage­ră­rile, ignoranţa, mercantilismul sau funda­men­talismul se găsesc în doze acceptabile, echilibrate de practica duhovnicească potrivi­tă şi de rânduielile bune. Următoarele sunt mânăstirile nou înfiinţate, în care metehnele de mai sus există în stare latentă şi prezintă pericole potenţiale, dar cercetarea duhov­ni­cească din partea ierarhiei există şi previne greşelile majore. Cea de-a treia şi cea mai nefericită categorie o reprezintă mânăstirile „improvizate”, precum cea de la Tanacu. De acestea doresc să mă ocup mai pe larg.
Mânăstirile „improvizate” se nasc deseori în condiţii neclare, la insistenţa câte ­u­nui ctitor destul de dubios, care dispune de bani şi are dorinţa de a întemeia, din cine ştie ce motive, măcar un mic schit. De multe ori, însă, acest lăcaş începe a se ridica înainte ca autorităţile laice sau religioase să îşi dea acceptul, pentru ca mai târziu nimeni să nu mai îndrăznească a-l închide sau a-l dărâma. Obştea este, de multe ori, adunată în con­diţii neclare, iar duhovnicul este, deseori, nepotrivit sau neexperimentat (cum a fost cel de la Tanacu). Regulile sunt făcute la faţa locului, iar legătura cu centrul epar­hial este sumară. Consecinţa este simplă şi dramatică: lăcaşele cu pricina alunecă încet şi sigur către obscurantism, fundamenta­lism sau chiar erezie, trăgând uneori după ele şi comunităţile din împrejurimi. Aici timpul fie bate pasul pe loc, fie îşi schimbă sensul, iar credinţele locale înlocuiesc încetişor învăţătura oficială a Bisericii noastre. Cei care îşi caută îndrumarea sau alinarea în ase­menea locuri, ei în­şişi deseori ignoranţi şi aplecaţi către fanatizare, cad în gre­­şeli cu consecinţe rele pentru sufletele lor. Inci­den­tul Tana­cu este un exemplu destul de lămuritor.
Ce e de făcut? Cu­­­răţenie, desigur. Cer­­cetare duhov­ni­ceas­că grabnică şi in­tro­du­ce­rea unor rându­ieli co­recte. Nu va fi simplu pentru ierar­hie, dar este obligatoriu pentru via­ţa sănătoasă a Bisericii. Nu va fi nici imposibil, chiar dacă uneori ierarhia se teme că ar putea pro­voca tulburare prea mare prin­tre cre­dincioşi.
Iar da­că Dum­ne­zeu e cu noi, cine e împotriva noastră?

Cristian TABĂRĂ

 

 

Cuvântul teologului

Un Maglavit răsturnat

 

Tanacu: un Maglavit răsturnat unde, în loc de “Cel bătrân”, s-a arătat “cel rău”. Din numele unui sat, Tanacu a devenit numele unei crize. Zarva mediatică, imagi­ni­le preotului încătuşat, escortat împreună cu patru călugăriţe de către trupele speciale, graba ierarhiei bisericeşti de a se delimita de cei cinci, vocile sonore ale unor ONG-uri oripilate de “căderea în Evul Mediu”, satisfacţia greu de ascuns a cercurilor antieclesiale, momentul politic cât se poate de propice pentru a demonstra că Justiţia română nu are nici mamă, nici tată, şi cu atât mai puţin un Dumnezeu – toate acestea au făcut din cazul Tanacu mai mult decât un episod dramatic prin­tre altele. Altfel spus, dincolo de presiunea mediatică a ultimelor zile, cazul Tanacu trebuie văzut drept ceea ce este: una dintre cele mai serioase crize de la căderea comunismului şi până acum. Pentru spaţiul public şi pentru Biserica majoritară deopotrivă.

Pentru spaţiul public, intervenţia mascaţilor la Tanacu a avut menirea de a linişti conştiinţele celor care, cu doar câteva zile înainte, asistau neputincioşi, aproa­pe fără să protesteze, cum acelaşi stat de drept făcuse posibilă eliberarea unui Mi­ron Cozma. La exact un deceniu şi jumătate de la tenta­ti­va, în egală măsură eşuată, de exorcizare po­litică, de alungare a demonului roşu al co­munismului. Şi tot la doar câteva zile dis­tan­ţă de marşul public al minorităţilor sexu­a­le pe străzile Bucureştiului, o manifestare posibilă Ia intervenţia aceleiaşi Justiţii. În acest context public, cele petrecute la Tanacu au căpătat o valoare simboli­că independentă de caracterul penal, repro­ba­bil, al faptelor. Numai victoria asupra Argentinei, la Campionatul Mondial din 1994, a mai provocat un val de unanimitate atât de mare. Cei care, puţini la număr, au încercat să nuanţeze lucrurile, să clarifice aspectele, au fost catalogaţi drept complici sau posedaţi la rândul lor de misticism, în logica arhaică a „ţapului ispăşitor“, toate insuccesele, frustrările, nemulţumirile, speranţele neîmplinite şi promisiunile neonorate din ultimii 15 ani s-au canalizat spontan spre opi­nia unanimă şi vehementă că cei vinovaţi de moartea sorei Irina se cade să fie pe­dep­siţi exemplar. Problema identificării ierarhiei res­ponsabilităţilor a devenit secundară. Faptul că suntem aici confruntaţi cu un caz complex – teologic, medical şi juridic -, că nu pot fi precizate cu exactitate vinovăţiile indivi­duale sub presiunea mass-media, că ingredientele cauzei fac parte din mai multe zone de competenţă, toate acestea au fost eludate în mod conştient. Dacă mai adăugăm manipularea fără scrupule a dimensiunii emoţionale pro şi contra, aşa cum s-a întâmplat de pildă într-un reportaj recent de pe TVR1, atunci avem cu adevărat întreg tabloul unei execuţii publice cu caracter răscumpărător. Odată spus pe nume vinovatului, acesta trebuia să plătească totul şi pentru toţi. Fără rest. În Roma antică am fi asistat la o moarte prin sfâşiere, în Colosseum. Leii ar fi avut o cină pe cinste, iar cetăţenii ar fi plecat acasă cu convingerea că dreptatea merită orice preţ. Inclusiv acela ca, în numele ei, să fie daţi la fiare cei mai puţin vinovaţi.
În ceea ce priveşte autorităţile Bisericii majoritare, examenul Tanacu a fost trecut de o manieră jalnică. Ierarhia locală nu a făcut uz pozitiv de autonomia ei, garantată constituţional, faţă de autorităţile statului. Adică nu a iniţiat o anchetă proprie, alta decât cea anunţată de pe o zi pe alta. Aceas­ta ar fi putut deveni o importantă piesă la dosar, atâta vreme cât cercetarea penală nu poate intra în detaliile duhovniceşti/teologi­ce ale cazului. S-a creat senzaţia jenantă că ierarhia canonică se spală pe mâini, în grabă, şi că lasă pe cei implicaţi pe mâna exclusivă a organelor judiciare. Direct, fără echivoc, înainte chiar ca Parchetul să dispună reţine­rea, autorităţile bisericeşti confirmau, prin de­ciziile administrative luate, toate acuzaţii­le. Prezumţia de nevinovăţie nu a fost res­pectată la Tanacu înainte de toate de cei care ar fi trebuit să o invoce. Aşa se explică de ce nu a protestat nimeni din partea Bisericii la schimbarea încadrării penale de la privare de libertate urmată de moartea victimei la omor deose­bit de grav. Or, aşa cum ştie orice jurist, inclusiv u­nul din struc­turile ad­mi­nistraţiei biseri­ceşti, chestiunea intenţiei (latura subiectivă) este decisivă la o astfel de încadrare. Cu alte cuvinte, forul ecle­sial tutelar a confirmat, fără voie, nu numai că a avut loc un omor, dar şi că acesta a fost dorit, intenţionat!
În plus, declaraţiile auto-justificative ale Episcopiei locului, potrivit cărora mănăstirea era necanonică şi preotul hirotonit fără să se ţină cont de toate condiţiile necesare, se întorc împotriva autorilor. Cum poate fi un aşezământ monahal declarat necanonic de vreme ce în biserica acestuia slujeşte un preot canonic, cu ştirea autorităţilor cano­ni­ce, înzestrat cu Sfântul Antimis semnat, aşa cum se ştie, de episcopul locului?! Chiar şi în ipoteza că mănăstirea de la Tanacu nu are încă, dintr-un motiv sau altul, aprobarea Sfânţului Sinod, procedură care poate dura, nu se poate vorbi despre necanonicîtate. Apoi, faptul că preotul respectiv a fost hirotonit fără respectarea condiţiilor preliminare nu este oare o dovadă palpabilă a iresponsabilităţii celor care gestionează succesiunea apostolică? Caterisirea aceluiaşi preot este la rândul ei problematică. În loc să apeleze la măsura minimă dintre cele maxime, opri­rea de la cele Sfinte, adică la procedura de suspendare pe durata anchetei, autoritatea eclesială locală a optat pentru pedeapsa maximă. Nu avem un dosar de Consistoriu şi nici proba că au fost respectate toate procedurile prevăzute de Statutul BOR. O cate­risire fără respectarea etapelor şi a procedu­rilor, fără posibilitatea de apărare a acuzatu­lui şi fără recurs, adică în mod vădit grăbită, chiar şi justificată de enormitatea fapelor ce­lui în cauză, nu este menită să demonstre­ze că spaţiul eclesial este unul al dreptă­ţii. Abuzul de putere administrativă nu poate fi un răspuns convingător la abuzul de competenţă harismatică.
Practic, reacţia ierarhiei locului a fost una politică, adică grijulie la imaginea proprie, nici măcar a Bisericii sau a Eparhiei. Dacă ar fi gândit însă politic până Ia capăt, ierarhii implicaţi ar fi trebuit să vadă cum a acţio­nat PSD-ul în cazul lui Omar Hayssam. Abia după mai bine de o lună de la arestarea acestuia, acuzat – nici mai mult, nici mai puţin – de terorism, comisia internă a partidului său a dat publicităţii concluziile la care a ajuns după o anchetă proprie. Nu comentăm nici calitatea acesteia şi nici a concluziilor la care a ajuns. Evident, nu putem fi de acord cu strategiile de acoperire a unora de către alţii. Sugestivă este aici maniera de abordare, modul în care se declanşează solidaritatea grupului în jurul unui membru pus sub semnul întrebării de către Justiţie. Este o solidaritate funcţională până la verdictul final şi care, în funcţie de credibilitatea acestuia, se poate transforma în oprobriu. Aşadar, ceea ce deranjează din punct de vedere eclesiologic este faptul că, la Tanacu, comunitatea de credinţă nu s-a manifestat şi în dimensiu­nea ei solidară. Aceasta a fost lăsată pe seama unor fani deplasaţi în reacţii, care pun astfel şi mai mult sub semnul întrebării inte­gritatea morală a preotului lor.
În fine, am reţinut şi faptul că, pentru a se delimita şi mai mult, autorităţile bisericeşti locale au declarat că erau de mai multă vreme în dezacord cu practicile de la mânăstirea în cauză. De unde o întrebare pe cât de simplă pe atât de gravă: de ce nu s-a intervenit preventiv? Autoritatea nu se reduce la sanc­ţionarea unei abateri, ci presupune înainte de toate, mai ales în spaţiul eclesial al dialogului dintre părinte şi ucenic, povăţuirea, cu în­ţelegere şi fermitate în ega­lă măsură, pe calea cea bună. O ştiu şi medicii: prevenţia este preferabilă terapiei. Or, cazuri precum cel de la Ta­nacu, minus partea penală, se pot întâlni şi în alte părţi.
Meritul unei crize, independent de voinţa actorilor ei, este de a deveni pe termen mediu şi lung, dar numai asumată în con­secinţă, o şansă. Criza Tanacu nu face excepţie. Dimpotrivă. Concluziile şi consecinţele ce se trag din ea sunt cu atât mai importante şi mai evidente cu cât este mai dramatic ca­zul. Prima concluzie, ce ar trebui urmată de conse­cinţe imediate este legată de graniţa labilă dintre uz şi abuz în materie duhovnicească. Pericolul unei Ortodoxii şamanice fiind real, este surprinzător faptul că atitudinile ierarhilor şi teo­logilor noştri legate de acest subiect sunt puţine la număr. Explicaţia este profundă. Tanacu este scadenţa pe care o plătim după un deceniu şi jumătate de entuziasm necri­tic, în care s-au ridicat nenumărate mănăs­tiri şi schituri fără ca acestea să aibă tot atâ­ţia duhovnici care să îşi merite numele. Ace­eaşi strategie a cantităţii o întâlnim şi în învă­ţă­­mântul teologic universitar care, prin diplo­mele de licenţă, a creditat pe cei care astăzi sau mâine sunt sau vor fi caterisiţi sau de­puşi din treaptă pentru faptul de a nu fi învă­ţat să acorde orto-doxia cu orto-pra­xia, teo­ria cu practica. A doua concluzie pri­veşte mo­dul în care corpul eclesial, Biserica lui Hris­tos, înţelege să îşi gestioneze crizele şi să dialogheze cu o lume din ce în ce mai diversă, mai indiferentă, dar şi din ce în ce mai nesigură, mai dornică de repere. Este motivul pentru care, după ce am investit în ziduri, a venit vremea să investim şi în acei oameni, clerici şi laici deopotrivă, care, prin slujirea şi viaţa lor, pot răs­pun­de scandalului lumesc, perfid şi relativizant, prin scandalul Evangheliei, adică prin mesajul îndumnezeirii omului în ciuda decăderii la care acesta poate să ajungă. La Tanacu sau oriunde alt­undeva.

Radu PREDA