Bizanţul: Mânăstirea Sf. Gheorghe Cudunas
Share

Invităm pelerinul ortodox într-o uimitoare călătorie duhovnicească în Bizanţ. O recuperare tardivă, poate, pentru creştinul de astăzi, bombardat de mass-media românească doar cu ştiri despre pătimaşele partide de fotbal de la Istanbul, în care suporterii sunt despărţiţi adesea de blindate şi tunuri de apă. Va mai fi existând ceva din preastrălucitoarea cetate creştină de odinioară, atât de prezentă în scrierile Părinţilor, în Vieţile Sfinţilor, ori în alte scrieri sfinte? Biserica Sfânta Sofia, Mănăstirea din Chora, Pantocratorul, Biserica celor 12 Apostoli, Mănăstirea Izvorul Tămăduirii, cea a Sfînţilor Serghie şi Vah, Biserica din Vlaherne, Sfânta Irina etc. – Bizanţul meu! – mai există oare?
În care dintre vechile biserici – unde au predicat atâţia sfinţi mari ai Sfintei Ortodoxii, ori s-au întâmplat atâtea minuni – se mai slujeşte astăzi? Câte dintre ele au devenit moschei ori muzee? Care a fost splendoarea lor de odinioară?… Lucruri ştiute ori neştiute încă, precum şi prezentarea situaţiei „la zi” vă vor însenina cumva gândurile şi – de ce nu? – odată şi odată se vor constitui în smerite repere întru recuperarea acestei miraculoase lumi duhovniceşti – Bizanţul.
Büyükada – insula de taină a împăraţilor bizantini
Ibrahim este un anticar exotic „de Stambul”, care vorbeşte, pe lângă engleză, franceză, arabă şi greacă, şi… puţintică română. Îşi îmbie cumpărătorii la o cană de ceai. Dacă te întinzi la vorbă, rişti să bei 3-4 căni. Are pe raft, frumos aranjate, ediţii legate artistic cu vechi cronici turceşti, documente şi legiuiri. Tentante, extrem de tentante! Te trimite însă, ostentativ, în cursul discuţiei, la Topkapî, palatul sultanilor turci, astăzi muzeu, unde se află două săbii ale profetului Mahomed, întemeietorul Islamului.
– Am fost, Ibrahim Efendi – îi mulţumesc politicos. Însă cea mai valoroasă sabie din Palatul Sultanilor mi s-a părut a fi cea a Sf. Ştefan cel Mare, domnul moldovean, „atletul lui Hristos”, care, iată, şi aici, îndrăzneţ, îşi încrucişează sabia cu cea a profetului Mahomed.
Înţelege că sunt creştin. Se mai domoleşte când îl aprob că, atâtea sute de ani, noi, românii, am plătit lor „taxă”. Ibrahim, deşi musulman, respectă credinţa creştină – şi pare de neînţeles cum unii mahomedani au evlavie la Maica Domnului şi Sf. Mare Mc. Gheorghe. Aveam să constat aceasta a doua zi, când, prin bunăvoinţa unor români cu „afaceri” la Istanbul, am fost îndreptaţi spre Insulele Prinţesei din Marea Marmara.
Mănăstirea Sfântului Gheorghe Cudunas
Büyükada (Insula cea Mare) poartă acest nume nu numai pentru că ar fi, ca suprafaţă, cea mai mare dintre Insulele Prinţesei, ci pentru că aici se află Mănăstirea Sf. Mare Mc. Gheorghe, purtătorul de biruinţă, în faţa căruia turcii se pleacă, socotindu-l „Cel Mare”, iar insula de aici îşi trage măreţia numelui. Unele izvoare aduc aminte şi de faptul că marii împăraţi bizantini petreceau retraşi în singurătatea acestei insule. Nu departe de gara feroviară şi de centrul Laleli (acolo unde opresc autocarele ce sosesc din România) se află portul Sirkeci. La ora 730, de aici pleacă vaporul spre Büyükada. Aproape 5 lei „grei” este costul unui bilet. După o oră şi jumătate se ajunge în insulă, unde te aşteaptă sute de trăsuri. De altfel, pe insula aceasta se circulă numai cu trăsura, iar în locurile sălbatice, doar cu pasul. Mulţi sosesc aici pentru a-şi petrece o minunată vacanţă printre leandri şi pini, în vilele exotice de pe litoralul insulei, însă şi mai mulţi, fie ei greci ori turci, vin în „audienţă” la „Marele Gheorghe”, pentru a-şi rezolva problemele care îi apasă.
Ce caută musulmanii la Sf. Gheorghe? – m-am întrebat. Avea să-mi lămurească aceasta Părintele Calinic, un ieromonah tânăr, cu ucenicia în Athos, la Mănăstirea Xenofont. „Sfântului Gheorghe îi este milă de oamenii simpli – în durerile lor”. Pe cât de viteaz, pe cât de luptător pentru dreapta credinţă, pe atât de îndurerat de copilul cuiva grav bolnav, de omul rămas fără slujbă ce nu-şi mai poate întreţine familia, de femeile sterpe ce vor să devină mame. Din locul în care trăsura nu mai poate urca, se mai merge aproape 1 km pe jos, până la mănăstire. Arbuştii de pe marginea drumului sunt „legaţi” cu mii de şerveţele şi batistuţe albe. Există superstiţia că dacă îţi vei pune o dorinţă curată şi legi un nod de o creangă, aceasta ţi se va împlini, în timp ce te rogi icoanei făcătoare de minuni a Sf. Gheorghe aflate în biserica mare a mănăstirii. „Pomii dorinţelor” sunt parcă ninşi, deşi este vară. Un paşă, Muslim Resul Efendi, a dăruit mănăstirii poarta cea mare de fier care o străjuieşte, drept mulţumire pentru tămăduirea soţiei sale de către Sf. Mare Mc. Gheorghe. Alergase mai înainte la toţi marii medici ai timpului său, însă fără vreo nădejde de vindecare. El, musulman fiind, a pus să se scrie în piatră, pe două table, în turcă şi în greacă, în stânga şi în dreapta porţii, minunea săvârşită prin mijlocirea icoanei Sf. Mare Mc. Gheorghe.
Zidită în vremea împăratului bizantin Nikifor Focas, în anul 963, mănăstirea avea să sufere pagube imense pe vremea cruciaţilor – în anul 1204. În 1302, atacurile piraţilor au pus-o cu totul la pământ. Atunci a ars în întregime şi a fost golită de comorile ei. După o tradiţie locală, monahii au reuşit să scoată icoana de la locul ei din biserică şi să o ascundă în pământ, pentru a nu fi pângărită ori furată de către piraţi. A rămas ascunsă mulţi ani, poate până prin 1625, pe vremea sultanului Murad al IV-lea, când mănăstirea s-a refăcut în chip minunat, prin puterea Marelui Mc. Gheorghe. Tradiţia spune că un păstor de pe insulă a avut un vis în care i s-a arătat Sf. Gheorghe, poruncindu-i să meargă pe un deal din apropiere, până într-un loc unde va auzi bătând clopote. Acolo să sape şi va afla icoana sa cea făcătoare de minuni. Şi într-adevăr, păstorul, ascultând de porunca sfântului, a aflat icoana purtând un şirag de clopoţei. Astfel s-a început restabilirea vieţii mănăstireşti de aici. Unul din părinţii nevoitori în această mănăstire, pe nume Isaia, a ridicat o biserică mare, închinată Sf. Mare Mc. Gheorghe precum şi un paraclis în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cunoscut astăzi sub numele de Panaghia Vlaherna. Aceasta se întâmpla pe la 1760.
Mănăstirea a avut de suferit de-a lungul vremurilor şi din cauza cutremurelor de pământ (1894), precum şi a incendiilor (1986). Biserica mare de astăzi a fost terminată în 1906. În 1997 mănăstirea, prin eforturile şi cu purtarea de grijă ale Sanctităţii Sale Bartholomeu, este restaurată în întregime. Mănăstirea Sf. Gheorghe Cudunas a fost întotdeauna loc de tămăduire a celor cuprinşi de boli mentale. Lanţurile şi inelele bătute în podea, de care erau legaţi cei suferinzi, în timpul nopţii, în faţa icoanei Sf. Mare Mc. Gheorghe – unde se făceau rugăciuni de tămăduire – se puteau vedea încă, până la renovarea ce a avut loc în 1987, când a fost schimbată podeaua cu una din marmură. În 1862, după spusele lui A. Millas, circula printre creştini expresia că „cineva este bun de dus la Cudunas”, în sensul că numai aici se putea tămădui de o boală mentală. Mai mulţi francezi, vizitând în sec al 19-lea mănăstirea, n-au putut să se abţină, în raţionalismul lor, să nu-şi bată joc de monahii „barbari” care ignorau metodele ştiinţifice moderne. Constatau însă (1856), după notele lui A. Millas, cu admiraţie, minunile săvârşite de Sf. Mare Mc. Gheorghe, consemnând, de asemenea, diversele cadouri lăsate la icoană de către cei ce se însănătoşeau. În Büyükada mai sunt 2 mănăstiri. Una dintre ele – închinată Sf. Mare Ierarh Nicolae – are ca stareţ un român: Părintele Carmen. Părintele Calinic ne arată, din îngrijita curte a Mănăstirii Sf Gheorghe, şi alte locuri din insulele din depărtare în care se mai slujeşte. Mâine în zori, în insule, se vor aduce slujbe reînnoite – jertfe sfinţite „Soarelui celui mai înainte de soare”. Soarele material îşi risipeşte razele multicolore peste Marmara. Părintele Calinic nici nu apucă bine să-şi tragă sufletul după o rugăciune făcută în faţa icoanei Sf Gheorghe, că la poarta mănăstirii „năvălesc” din nou turcii „în audienţă” la Marele Mucenic.