LOADING

Type to search

Dramă de pe Valea Timoculu:i Unica biserică românească ameninţată cu buldozerul

Dramă de pe Valea Timoculu:i Unica biserică românească ameninţată cu buldozerul

Share

În ciuda faptului că niciodată România nu a avut conflicte directe cu Serbia şi s-a bătut multă moneda pe „tradiţionala prietenie româno-sârbă“, în mod incredibil, Episcopia româna din Vârşet, care are sub jurisdicţia sa etnicii români din Valea Timocului, nu este recunoscută oficial nici de Biserica Ortodoxă Sârbă, nici de autorităţile de la Belgrad. Asta, în timp Vicariatul sârb din România, cu sediul in Timişoara, se bucură de recunoaş­te­rea din partea BOR şi a statului român, ca şi cult oficial !
Românii din Serbia sunt crunt discriminaţi, atât de Biserica Ortodoxă Sârbă, cât şi de autorităţile fostei Iugoslavii, care nu le-au acordat dreptul de a avea şcoli, biserici şi presă în limba română.

Persecuţii peste persecuţii
În Serbia românii trăiesc în două comu­ni­tăţi cărora li se aplică standarde diferite în ce priveste dreptul la păstrarea identităţii. La nord de Dunare (în Voivodina) trăiesc 30.000, ceea ce reprezintă 2% din populaţia provinciei, fiind majoritari în doar 17 sate; au biserici şi dreptul la şcoală şi presa în limba română. Aceşti români au intrat în componenţa Serbiei la 1918 şi România a purtat lungi tratative cu statul vecin pentru a le da măcar atâtea drepturi câte aveau sub statul austro-ungar.
La sud de Dunăre trăiesc, după recensă­mân­­tul din 2002, peste 45.000 români sau valahi, deci cu 50% mai mulţi în mod oficial decât în Voi­vo­di­na. Analiştii sârbi recunosc însă că este vor­­ba de 10 ori mai mulţi (în jur de 250.000).  Liderii românilor  sus­ţin că trăiesc în proporţie însemnată în 300 de sate şi 20 de oraşe din ţinuturile nu­mite popular Timoc, Homolie, Craina Nego­ti­nului si Târna Reca, după cum notează Vio­rel Dolha, preşedintele Asociatiei Învăţăto­ri­lor Arădeni, că­ruia îi mulţumim pe această cale pentru spri­jinul competent acordat în realizarea acestui articol. Timocenii au intrat în componenţa Serbiei în 1833. Sub turci avu­seseră slujbă religioasă în română şi li se spunea valahi, pentru că aşa li se spunea la 1800 tuturor românilor. Sub sârbi slujba religioasă a devenit obligatorie în slavonă, iar când au apărut şcoli, acestea au fost ex­clusiv de lim­bă sârbă. La botez îşi pu­teau ale­ge doar nu­me sâr­beşti de pe o lis­tă. Şi as­tăzi sutele de mii de ro­mâni timoceni nu au dreptul nici măcar la un cuvânt în limba lor în şcoli, biserici sau presă. Pentru drepturile lor România nu a intervenit niciodată serios pe lângă Belgrad. Nu a reuşit nici măcar să im­pună că „valah“ este sinonim cu “român“.

“Marş din Serbia!“
După 1991 au început să apară şi în Ti­moc asociaţii politice şi culturale ale ro­mâ­ni­lor. Înregistrarea lor oficială nu a avut nici un efect, pentru că  nici măcar un oficil ro­mân de rang semnificativ nu a vizitat ma­rea aceasta de ro­mâni. În con­tinuare, şcolilor nu li se permite să cola­bo­reze cu cele din Ro­mâ­nia, iar când sunt in­vitaţi în România tineri timo­ceni, profesorii lor etnici români nu au cu­rajul să îi însoţească, pen­tru a nu-şi pierde ser­viciul. Formaţii cultu­ra­le ro­mâ­neşti nu au voie să facă turnee în Timoc, iar abecedare româneşti sunt confiscate de poliţie. Pe uşa sediului aso­ciaţiei culturale Ariadnae Filum din Bor a fost scris în două rânduri „Marş din Serbia!“ şi desenate obscenităţi, iar în 6 iunie 2005 au fost sparte ferestrele,  de „persoane necu­nos­­cu­te“, aşa cum îi place poliţiei să repete de fiecare dată.  România nu a luat poziţie. Publi­ca­ţia din Kladovo din aprilie 2005 a Partidului Radical al lui Seseli l-a ameninţat pe Mihailo Vasilievici, neputând concepe  că un român poate să lucreze în administraţie !

Sârbii cer intervenţia armatei!
Sătui de atâtea persecuţii, românii timo­ceni au reacţionat. La cererea sa personală şi a sutelor de credincioşi ortodocşi români din Valea Timocului, ipodiaconul Boian Alexandrovici, din Negotin, a fost hirotonit în­tru diacon în ziua de sâmbătă, 4 iunie 2005, la Sfânta Mănăstire Prislop din judeţul Hunedoara, şi întru preot în ziua de dumi­nică, 5 iunie 2005, la Schitul „Schimbarea la Faţă“ din Munţii Retezat, de către Prea Sfinţia Sa Dr. Danil Stoenescu, Episcop-locţiitor de Vârşet, pen­tru româ­nii din Serbia, pe seama Bisericii Ortodoxe Române „Sfin­ţii Arhan­gheli Mihail şi Ga­vriil“ din Malai­niţa, ctitorită de Pă­rin­te­le Boian.
Tânăr preot român de 20 de ani din satul Malainiţa, raionul Negotin, a ridicat cu sprijinul cre­dincioşilor în grădina sa o biseri­că ortodoxă, în care slujeşte în limba română. Ridicarea bisericii a isterizat autorităţile sârbe. Poliţia din Negotin a obţi­nut o autorizaţie de demolare, iar oficia­li­tăţi locale sârbe au cerut intervenţia arma­tei împotriva satelor valahe ! Pe 31 ianua­rie 2005, primarul comunei (raionului) Bor din Timoc, Serbia, în cadrul unei con­ferinţe de presă incendia­re, a cerut şefului său pe linie de partid, Vojislav Kostunica, în calitatea sa de premier al Serbiei, trimiterea de trupe în Timoc, comparând această regiune cu zona comunelor locuite de albanezi aflate la limita dintre Kosovo şi restul Serbiei! Ne­ce­si­ta­tea trimiterii de trupe s-ar motiva, în opinia primarului Dragan Velikovici, prin ac­ti­vităţile unor „grupări naţionaliste proromâ­neşti“ care ar urmări destabilizarea şi distru­gerea statului sârb!

Biserica şi parastasele interzise
În ciuda faptului că nici o clădire din Ma­lai­ni­ţa nu are  autorizaţie de construcţie, ne­exis­tând un plan de urbanism, Inspectoratul pentru construcţii al comunei Negotin îi trans­mite periodic părintelui  Alexandrovici  decizii de demolare a bisericii româneşti! Pre­otul este intimidat zi de zi şi chemat des la poliţie pe această temă. La un parastas ţinut la Kolograsi (mănăstire ridicată de Mircea cel Bă­trân), în 21 mai 2005, în me­mo­ria mor­ţilor de la Ro­vine, poliţia a interzis ofi­ci­e­rea acestuia, iar un grup de sârbi au strigat obsceni­tăţi şi s-au dedat la violenţe fizice.
Asta deşi în Serbia există o lege a mi­no­rităţilor, adoptată în anul 2002, în care se stipulează dreptul ina­lie­nabil al individului şi al colecti­vi­tăţii la expresia, prezervarea, cul­tivarea şi promovarea moşte­ni­rilor spe­cifice, naţionale, etnice, culturale, religioase şi lingvisice, şi exprimarea lor publică; statul sârb nu a aplicat-o însă niciodată.
Sârbii continuă deznaţio­nali­zarea forţată a românilor şi au drept cuvânt de ordine zicala Da se Vlasi ne dosete! – „Ca românii (valahii) să nu-şi dea seama!“.